Când viața pare să ne trimită semne: coincidențe sau destin? Ce spun specialiștii

Uneori se întâmplă lucruri care par imposibil de planificat. Coincidențe, le numesc unii. Semne, le zic alții. Restul e felul în care alegem să le înțelegem.

Marcela Lobos. Sursă foto: Facebook

„Am privit-o surprinsă. N-o mai văzusem niciodată în afara supermarketului din orășelul nostru. Era casiera care îmi zâmbea mereu, iar acum, la aeroport, o întâlneam întâmplător, în timp ce mă pregăteam să plec din țară cu copiii mei. Mi-a spus că și-a adunat bani ca să-și schimbe viața și să călătorească. Am întrebat-o, înainte să ne despărțim, cum o cheamă. «Destiny», a răspuns ea. Destin.” Scriitoarea chiliană Marcela Lobos și-a povestit această întâmplare pe platforma Four Winds.

La acea vreme, își amintește ea, era divorțată, nesigură de viitor, hotărâtă să se întoarcă în țara natală. Îndoiala o măcina, până când, în aeroport, s-a întâlnit literalmente cu... Destinul. „A fost ca un semn luminos că totul va fi bine”, scrie ea.

Astfel de momente, care par să unească lumea interioară cu cea exterioară, poartă un nume vechi de un secol: sincronicitate. Termenul a fost introdus de Carl Gustav Jung în 1952, în eseul său „Synchronicity: An Acausal Connecting Principle”. Psihologul elvețian îl definea drept „coincidența semnificativă a două sau mai multe evenimente între care nu există o legătură cauzală, dar care împărtășesc un sens comun”.

„Pentru Jung, sincronicitățile nu erau simple întâmplări, ci punți între suflet și lume. Un exemplu celebru din practica sa: o pacientă îi povestea un vis cu un scarabeu auriu: simbol al transformării în Egiptul antic”. În acel moment, Jung a auzit un zgomot în geam. Un gândac auriu, rar în Elveția, zburase în cameră. „Iată scarabeul dumneavoastră”, i-a spus el, arătându-i insecta. „Discuția a mers dincolo de raționalitatea rigidă a pacientei”, după cum explică Marcela Lobos.

Astăzi, folosim termenul de sincronicitate cu ușurință. Ne bucurăm atunci când ceasul arată 22:22 sau în momentul în care primim un mesaj exact de la persoana la care ne gândim. Dar Jung vorbea despre o altă dimensiune, una care nu ține de probabilitate, ci de semnificație. El vedea în aceste evenimente acauzale semnele unei ordini invizibile, în care lumea interioară și cea exterioară se reflectă una pe alta.

„Într-o epocă guvernată de algoritmi și raționalitate, ideea că universul comunică cu noi prin sensuri pare aproape mistică. Și totuși, fiecare dintre noi a trăit măcar o dată o astfel de rezonanță, acel moment în care viața pare să răspundă unei întrebări nerostite”, mai spune Marcela Lobos.

„Acele clipe în care ne aflăm exact acolo unde trebuie să fim”

„Ai experimentat vreodată să te gândești la o persoană și, la scurt timp, să primești un mesaj de la ea? Coincidență sau semn?”, întreabă psihoterapeutul somatic Roxana Serghe, în dialog cu „Adevărul”. „Într-o lume dominată de raționalitate și algoritmi, astfel de momente ne reamintesc că nu suntem doar ființe logice. Avem nevoie să cultivăm magia și sacrul în viața noastră.”

Psihoterapeutul explică faptul că sincronicitățile pot fi privite ca oglindiri între lumea interioară și cea exterioară: momente în care realitatea ne reflectă gândurile, emoțiile sau cele mai mari dorințe. „Carl Gustav Jung spunea că aceste momente nu au o cauzalitate logică, ci un sens subtil. Ele nu vin să explice, ci să conecteze.”

„Când alegem să le observăm”, continuă aceasta, „ceva în noi se deschide: intuiția, curiozitatea, capacitatea de a vedea simbolic, dincolo de palpabil. Marcela Lobos vorbește despre sincronicități ca despre momente de aliniere între suflet și viață: acele clipe în care ne aflăm exact acolo unde trebuie să fim,” declară Roxana Serghe.

Specialista subliniază că „magia” nu stă neapărat în evenimentul în sine, ci în felul în care privim: în atenția noastră, în disponibilitatea de a lăsa misterul să coexiste cu raționalul.

„Poate că nu e vorba despre coincidențe sau semne, ci despre o invitație subtilă să fim mai prezenți, mai atenți la viață, să observăm și să prețuim momentele care par să ne vorbească. Într-o lume grăbită, sincronicitățile ne amintesc că sensul există chiar și în cele mai simple întâmplări. Tot ce trebuie să facem este să ne oprim, să respirăm și să fim deschiși la subtilul care ne însoțește”, susține ea.

Poate că, așa cum spunea Jung, viața nu este un lanț de cauze, ci o țesătură de sensuri. „Iar sincronicitățile sunt momentele rare în care firul acestei țesături ni se arată pentru o clipă, ca o dovadă că, uneori, universul răspunde exact când avem mai multă nevoie să credem că nu suntem singuri”, completează Roxana Serghe.

Sincronicitatea este o fereastră între lumi

În volumul său, „Psihologia transpersonală”, autoarea Anca Munteanu descrie sincronicitatea drept „mesagerul realității de după realitate, puntea care unește lumea materiei și a sufletului, a fizicului și a psihicului.”

Ea arată că aceste momente nu se supun legilor obișnuite ale cauzei și efectului, ci „scot la suprafață o legătură invizibilă între psihic și materie, o dovadă că universul nu este rodul hazardului.”

De asemenea, Anca Munteanu vorbește despre fenomenul acauzal ca despre un limbaj al spiritului: o comunicare subtilă între conștiință și lume, în care evenimentele capătă sens pentru că reflectă stările lăuntrice ale celui care le trăiește.

Autoarea oferă chiar exemple concrete din terapie și viața reală: o mamă care se trezește noaptea cu sentimentul că fiica ei este în pericol, exact în clipa în care aceasta este dusă la spital; o femeie care își visează soțul cu ani înainte de a-l întâlni; o tânără care își aruncă în joacă coaja de măr și ghicește inițiala celui cu care se va căsători. „Aceste evenimente”, explică Munteanu, „nu pot fi prevăzute, nici repetate. Ele nu sunt simple întâmplări, ci puncte de rezonanță între om și cosmos. O trăire emoțională intensă deschide un canal de manifestare a conținuturilor arhetipale, iar universul răspunde.”

Pentru psihologia transpersonală, sincronicitățile nu sunt accidente, ci semne că viața are o coerență mai mare decât mintea poate percepe. „Când omul recunoaște semnificația acestor momente”, scrie autoarea, „el simte că nu este niciodată singur. În spatele lumii vizibile există o inteligență care îl ghidează.”

Așa se face că sincronicitățile sunt privite tot mai mult ca momente de aliniere între planul psihic și cel material. Ele nu pot fi măsurate, dar pot fi recunoscute prin efectul lor: un sentiment care căpătă sens, o emoție care pare să spună „asta trebuia să se întâmple”.

„Poate că magia nu e în evenimentul în sine, ci în felul în care privim”, spune Roxana Serghe. „În atenția noastră. În disponibilitatea de a lăsa misterul să coexiste cu raționalul.”

Și poate că, așa cum scria Anca Munteanu, „trăim într-o dublă realitate: una care se supune cauzalității și alta, transpersonală, care ascultă de vocea sincronicității.” Și, în rarele momente în care aceste două lumi se intersectează, viața ne arată că nu suntem separați de ea, ci parte dintr-o rețea vie de sensuri.

Sincronicitatea, văzută pe forumuri

Pe Reddit (r/Jung), unde mii de oameni discută și despre psihologie și arhetipuri, un utilizator a scris: „Cum explici sincronicitatea cu o altă persoană? Nu mă refer la a o explica unei persoane, ci la acele momente care par generate de cineva: de parcă sincronicitatea ar fi fost creată de acel om. Cu evenimente, simboluri, animale, înțeleg: universul îți reflectă ceva. Dar cum e posibil ca o altă persoană, cu propria conștiință și liber arbitru, să acționeze exact ca o oglindă a ta?” Postarea sa a devenit una dintre cele mai comentate discuții de pe forum. Autorul continuă: „Sincronicitățile între oameni se întâmplă tot timpul, dar dacă fiecare are propria poveste, propriul univers, cum e posibil ca realitățile noastre să se alinieze atât de precis? Statistic, ar fi imposibil. Totuși, se întâmplă.”

După ce respinge ipotezele raționale: pura coincidență, lipsa liberului arbitru sau o „simulare cosmică”, el ajunge la o explicație care amintește de Jung și de mistica orientală: „Atunci când trăim o sincronicitate în legătură cu o altă persoană, în esență devenim unul cu celălalt. Psihicul tău și al celuilalt se contopesc, chiar dacă inconștient. Poate că ați fost mereu conectați energetic pentru ca asta să fie posibil.” Altcineva i-a comentat: „Ceea ce descrii seamănă cu participation mystique: acea stare magică în care subiectul și obiectul se contopesc. Jung a scris puțin despre ea, dar cred că e esența fenomenului.”

Un alt user a comentat: „Sincronicitatea cu o persoană nu înseamnă neapărat că te place sau că trebuie să rămână în viața ta. Înseamnă că are ceva să te învețe. Dacă cineva îți captează atenția într-un mod inexplicabil, e posibil ca acea persoană să reflecte o parte din tine pe care n-o accepți sau n-o iubești încă. Sincronicitatea e o invitație la integrare.”

Altcineva observă că: „Am avut astfel de coincidențe cu alte persoane, dar nu au fost semne că eram pe drumul corect. Uneori, doar m-au făcut să privesc mai atent în mine.”

Discuția continuă cu: „Poate că universul este o rețea infinită de sincronicități, dar noi observăm doar câteva. Poate că nu noi creăm sincronicitățile, ci le recunoaștem atunci când frecvența noastră interioară se acordă cu cea a altei persoane. Poate că, în adânc, suntem făcuți din aceeași materie psihică, aceeași geometrie divină.”

Iar cineva încheie cu un amestec de scepticism: „Am încercat să le analizez. Nu duce nicăieri. Cred că unele lucruri nu sunt menite să fie digerate logic. Când universul vrea să-ți transmită ceva, o face clar. Restul e doar mintea care încearcă să scrie scenariul.”

Ceea ce fascinează e că, de la Jung și până la comunitățile digitale de azi, întrebarea rămâne aceeași: cum poate universul să „ne vorbească”? Așa cum spunea Anca Munteanu, „nu există coincidențe pure, ci doar rezonanțe între planuri ale realității”.

Notă: articolul include linkuri afiliate. Comisioanele obținute ajută la susținerea acestui site.