Popular, amabil și totuși agresor. Bullyingul care le scapă adulților: „Grupul pare liniștit tocmai pentru că regulile sunt deja clare”

Nu toate formele de bullying încep cu o insultă, o amenințare sau o îmbrânceală. Uneori, arma este chiar prietenia: cine are voie în grup, cine primește invitația, cine află ultimul și cine riscă să fie exclus dacă vorbește cu persoana „greșită”. În aceste situații, copilul care controlează jocul poate fi tocmai cel politicos, sociabil și apreciat de profesori.

Bullyingul care le scapă adulților Foto: Pixabay

Bullyingul relațional este dificil de observat tocmai pentru că rareori oferă adulților un incident clar de la care să pornească. În locul unei agresiuni evidente apar episoade mici, repetate: tăceri, priviri, alianțe, invitații retrase sau colegi care își schimbă brusc comportamentul în funcție de cine intră în încăpere.

Ileana Ilie, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ, explică pentru „Adevărul” că diferența dintre o ceartă și bullying nu constă într-un singur episod: „Într-o ceartă obișnuită, cei doi copii sunt, în linii mari, pe poziții asemănătoare. Se supără unul pe celălalt, se contrazic, se pot evita pentru o vreme și, uneori, se împacă. În bullyingul relațional, lucrurile se schimbă: un copil sau un grup ajunge să aibă suficientă influență încât să decidă cine este acceptat și cine rămâne pe dinafară. Iar același copil ajunge, în mod repetat, să fie cel exclus, ignorat sau pus într-o poziție din care îi este greu să se apere.”

Semnele pe care adulții le pot rata

Uneori, excluderea poate fi observată direct. „Unele semne se văd mai ușor: copilul nu mai este invitat unde înainte era chemat, este lăsat constant ultimul când se fac echipe sau ceilalți primesc mesaje de tipul «dacă vorbești cu el, nu mai stai cu noi». Mai greu de observat sunt lucrurile mici: grupul tace când apare copilul, există glume pe care doar el nu le înțelege, află mereu ultimul ce se întâmplă sau colegii se poartă normal cu el când sunt singuri, dar îl evită atunci când apare un anumit copil”, spune psihologul.

Semnalele pot apărea și în afara relației directe cu colegii. Copilul poate începe să evite pauzele sau anumite activități, să nu mai vorbească despre prietenii pe care îi menționa frecvent, să devină neliniștit după ce își verifică telefonul sau să acuze dureri de burtă înainte de școală.

„Uneori începe să creadă că el este problema și face tot mai multe eforturi ca să fie acceptat. Un singur semn nu înseamnă neapărat bullying. Contează dacă lucrurile se repetă și dacă același copil ajunge constant în poziția celui care pierde”, explică Ileana Ilie.

„Nu mă mai vor în grup”

Pentru părinți, situația devine și mai greu de descifrat atunci când copilul nu poate indica un incident concret și spune doar că ceilalți nu îl mai vor sau că nu îi mai sunt prieteni.

„Aș începe prin a nu transforma discuția într-un interogatoriu. Copilul nu trebuie să vină cu o «dovadă» sau cu un episod foarte clar. În astfel de situații, uneori nu există un moment mare, evident. Sunt multe lucruri mici care, puse cap la cap, spun o poveste: cine nu-i mai răspunde, cine schimbă locul când vine el, cine spune altora să nu-l invite, cine este prietenos când sunt singuri și îl ignoră în grup,” recomandă specialista.

În locul întrebărilor care presupun deja existența unui vinovat, părintele poate încerca să reconstruiască împreună cu copilul dinamica grupului: când au început schimbările, cu cine petrece pauzele, ce se întâmplă când încearcă să se apropie de ceilalți și dacă relațiile se modifică atunci când apare un anumit coleg.

„O întrebare foarte bună poate fi și: «Ce te îngrijorează cel mai mult că s-ar putea întâmpla mâine?». Uneori, răspunsul ne arată mult mai clar cum se simte copilul în acel grup”, mai spune psihologul.

În același timp, destrămarea unei prietenii nu trebuie confundată automat cu bullyingul. Copiii își schimbă prietenii și grupurile, iar simplul fapt că două persoane nu mai vor să fie apropiate nu reprezintă în sine agresiune.

„Diferența apare atunci când nu mai vorbim doar despre pierderea unei prietenii, ci despre încercarea de a-l scoate pe un copil din mai multe relații și de a-i determina și pe ceilalți să îl respingă”, punctează aceasta.

Foto: Pixabay

Copilul popular pe care profesorii îl plac

Una dintre cele mai înșelătoare situații apare atunci când copilul care exercită puterea asupra grupului nu seamănă deloc cu imaginea clasică a agresorului.

„Ne imaginăm adesea că un copil care îi agresează pe ceilalți trebuie să fie conflictual, obraznic sau vizibil ostil. Dar un copil poate fi plăcut, sociabil, foarte bine văzut de profesori și, în același timp, să știe foarte bine cum să influențeze grupul”, subliniază Ileana Ilie.

Controlul poate fi exercitat fără ordine explicite și fără agresivitate vizibilă.

„Poate să nu-i spună niciodată unui coleg direct «nu te vrem», dar să decidă cine este invitat la o aniversare, cine stă lângă cine sau cine intră într-un grup. Poate să-i transmită unui prieten: «Vorbește cu ea dacă vrei, dar atunci nu mai vii cu noi». Sau ceilalți pot fi prietenoși cu acel copil când sunt singuri, dar să-l evite imediat ce apare persoana cu cea mai mare influență din grup”, continuă ea.

Mai mult, ceea ce vede profesorul poate fi foarte diferit de ceea ce trăiește copilul exclus.

„Există și situații în care copilul care conduce excluderea se prezintă foarte convingător în fața adulților: «Noi încercăm să o includem, dar ea nu vrea să stea cu noi». În același timp, grupul îi transmite acelui copil, prin priviri, tăceri, glume pe care nu le înțelege sau prin retrageri repetate, că nu este dorit”, adaugă specialista.

Ce pot face părinții și școala

O confruntare imediată între copii sau între părinții lor poate complica o situație în care raportul de putere este deja dezechilibrat. Specialistul recomandă discuții separate și strângerea informațiilor din mai multe surse.

Părintele poate descrie profesorului sau consilierului școlar faptele pe care le observă, iar școala poate urmări dinamica grupului în momentele în care relațiile dintre copii devin mai vizibile: pauze, activități, formarea echipelor, masa sau timpul petrecut în curte.

„Este mult mai util ca un profesor să noteze «la formarea echipelor, trei copii s-au mutat după ce X le-a făcut un semn, iar Y a rămas singur» decât să scrie «X este manipulator». Prima formulare descrie ceva ce s-a întâmplat. A doua este deja o interpretare”, explică Ileana Ilie.

Nici intervenția nu ar trebui redusă automat la identificarea unui singur „copil rău”. În jurul celui care inițiază excluderea poate exista un întreg mecanism de conformare.

„De multe ori, ceilalți copii participă pentru că vor să rămână în grup, pentru că se tem să nu fie ei următorii excluși sau pentru că nu știu cum să se opună. Tocmai de aceea, problema nu se rezolvă întotdeauna doar printr-o discuție între doi copii”, mai spune ea.

Unele reacții ale adulților pot expune suplimentar copilul: obligarea lui să povestească în fața clasei, confruntarea publică, dezvăluirea celui care a reclamat situația, forțarea unei împăcări sau mutarea copilului exclus pentru „liniștirea” conflictului.

Atunci când nu există mesaje, capturi de ecran sau amenințări explicite, observația repetată devine esențială. Profesorii pot urmări cine controlează constant formarea grupurilor, cine rămâne în mod repetat singur, cine își schimbă comportamentul în funcție de persoanele prezente și dacă un copil riscă, la rândul său, excluderea atunci când îl apără pe cel vizat.

Iar absența conflictului vizibil nu înseamnă întotdeauna că problema a dispărut. „Aici cred că este și partea pe care adulții o ratează cel mai ușor: un grup pare foarte liniștit tocmai pentru că regulile lui sunt deja clare. Nu mai este nevoie ca cineva să amenințe sau să insulte. Copiii știu deja cine decide cine intră în grup, cine rămâne pe dinafară și ce se poate întâmpla cu cel care nu se conformează,” conchide psihologul.