Mitul psihopatului „orb emoțional” a fost spulberat. Ce spune știința despre empatia mecanică

Un nou studiu publicat în Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry arată că persoanele cu trăsături marcate de răceală emoțională și lipsă de empatie pot avea o capacitate peste medie de a interpreta corect ce gândesc și simt ceilalți. Cu alte cuvinte, pot „citi oamenii” mai bine decât cei empatici, doar că fără implicare afectivă. Rezultatele contrazic imaginea clasică a psihopatului „orb emoțional”.

Sursă foto: Shutterstock

Cercetarea arată că unii oameni aparent lipsiți de suflet nu sunt insensibili, ci doar deconectați emoțional: văd limpede emoțiile celorlalți, dar folosesc această claritate pentru control, influență sau avantaj personal. Pe scurt, e vorba de o formă de inteligență socială rece, care poate apărea în politică, business sau relații toxice.

„Empatie mecanică”: claritate fără vibrație afectivă

„Există oameni care pot citi emoțiile celorlalți cu o acuratețe uimitoare, dar care par complet deconectați de la propriile trăiri. Ei văd, anticipează, intuiesc și interpretează cu o precizie uimitoare tot ce se petrece în jurul lor, dar fără nicio vibrație afectivă. Este ca și cum ar privi lumea emoțională printr-o fereastră perfect transparentă, dar etanșă: observă fiecare detaliu, fără să lase nimic să pătrundă înăuntru. În psihologie, acest fenomen poartă numele de empatie mecanică, o formă de empatie cognitivă foarte dezvoltată, însă lipsită de componenta emoțională”, explică pentru „Adevărul” psihoterapeutul și psihologul clinician Laura Găvan.

În opinia sa, o astfel de persoană poate fi extrem de rafinată social, intuitivă și convingătoare. Poate părea profundă, empatică, atentă la detalii. „În realitate însă, ceea ce la prima vedere pare o sensibilitate autentică este, de fapt, o inteligență socială rece, o capacitate de a analiza și controla dinamica emoțională a celorlalți fără a fi afectată de ea. În spatele acestei lucidități se ascunde adesea o personalitate narcisică sau psihopată funcțională: un om care nu este orb la emoții, ci doar deconectat de la propria lume afectivă. El vede perfect ce simt ceilalți, dar nu pentru a se apropia, ci pentru a ști cum să se poziționeze, cum să influențeze sau cum să obțină avantaje. Este o empatie fără compasiune, fără conectare reală la lumea celuilalt”, susține ea.

Te citește nu ca să te înțeleagă, ci ca să te controleze

În relațiile de cuplu, trăirea alături de un astfel de partener este adesea confuză și dureroasă, adaugă specialista. Mai precis, la început totul pare magic: partenerul pare să te cunoască mai bine decât te cunoști tu însuți. Îți anticipează nevoile, îți oglindește gândurile, te face să te simți ales și văzut.

„Dar treptat, această claritate devine apăsătoare. Îți dai seama că ești „citit” nu pentru a fi înțeles, ci pentru a fi controlat. Fiecare slăbiciune, fiecare ezitare devine material de manipulare. În spatele grijii aparent tandre se ascunde o formă subtilă de dominanță emoțională. Într-o relație cu un astfel de om, te simți din ce în ce mai expus și, paradoxal, tot mai singur. Este sentimentul acela pe care mulți îl descriu: E ca și cum mi-ar citi gândurile, dar doar ca să știe unde să lovească”, adaugă Laura Găvan.

La locul de muncă, aceste trăsături pot fi confundate cu leadershipul. Persoana cu empatie mecanică este adesea un comunicator excelent, carismatic, capabil să citească atmosfera unei echipe și să spună exact ceea ce trebuie pentru a obține un rezultat, mai spune psihoterapeutul.

„Însă în spatele eficienței se află o motivație instrumentală: oamenii sunt percepuți ca resurse, nu ca ființe. Astfel de persoane pot construi rapid loialități, pot fascina prin siguranță și coerență, dar tind să se deconecteze emoțional de ceilalți atunci când nu mai au de câștigat. În mediul profesional, empatia mecanică devine o formă sofisticată de manipulare: abilitatea de a simula emoția fără să o trăiești, de a convinge fără să crezi cu adevărat, de a conduce fără să te atașezi”, este de părere aceasta.

În terapie, un astfel de om intră, de regulă, nu pentru că își recunoaște lipsa de empatie, ci pentru că ceva în viața sa nu mai funcționează. Poate fi vorba despre o pierdere, o despărțire, un eșec profesional sau o dezamăgire care îi zdruncină imaginea de sine. „De cele mai multe ori, ajunge în terapie în urma unui conflict, fie partenerul s-a îndepărtat, fie a fost confruntat cu acuzația de „răceală” sau „lipsă de suflet”. În spatele acestei crize există, aproape întotdeauna, o durere veche, nerostită: teama de a fi rănit, rușinat sau respins. În copilărie, mulți dintre acești oameni au învățat că vulnerabilitatea nu este sigură.

Așa au dezvoltat capacitatea de a observa, de a anticipa, de a controla, pentru că simțirea era periculoasă. În cabinet, ei pot părea prezenți, logici, curioși. Dar când discuția atinge teme emoționale, privirea li se goleşte, vocea devine calmă, rațională, explicativă. E ca și cum ar vorbi despre o altă persoană. Terapeutul simte că se află în fața unei oglinzi perfecte, dar reci. Aici începe adevărata muncă: a crea un spațiu în care gândul și emoția pot începe, încet, să se atingă”, mai spune Laura Găvan.

Procesul este lent și subtil. „Nu se poate forța nicio „încălzire emoțională” și orice încercare de a-i trezi brusc afectul va fi percepută ca o intruziune. În schimb, ceea ce vindecă este prezența constantă, blândă și predictibilă a terapeutului, cineva care nu se lasă manipulat, dar nici nu judecă. În timp, această siguranță relațională permite o fisură în armura cognitivă”.

Astfel, persoana începe să se întrebe, uneori cu uimire și teamă: „Ce simt eu, de fapt?” Este primul pas dintr-un drum lung spre reumanizare. „Empatia mecanică este, în esență, o formă sofisticată de apărare. Dar într-un spațiu terapeutic cald, ea poate deveni o punte. În loc să fie un instrument de control, devine o cale de înțelegere a propriei răni. Omul care odinioară „citea” oamenii pentru a se proteja începe, treptat, să-i simtă. Iar în clipa în care se lasă, fie și pentru o secundă, atins de propria durere, ceva se schimbă irevocabil: oglinda rece începe să reflecte căldura. Aceasta este transformarea tăcută, dar profundă, care se poate naște în terapie. Cel care cândva folosea empatia ca armă descoperă, încet, că ea poate fi o punte. Și că a vedea oamenii nu e suficient, adevărata vindecare începe atunci când permiți oamenilor să te vadă și ei, pe tine ca OM, și nu îți mai este frică ca te vor distruge”, completează psihoterapeutul.

Ce spun cercetătorii: empatie rece, dar precisă

Potrivit studiului realizat de Steven M. Gillespie și Ahmad M. Abu-Akel, „Psychopathic meanness is associated with fewer over-mentalizing errors”, publicat în Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, adulții care au raportat mai multă cruzime și lipsă de empatie - trăsături asociate cu „meanness”-ul psihopatic - au obținut scoruri mai bune la un test care evaluează cât de exact pot interpreta situații sociale. „Persoanele care au prezentat un grad mai mare de meanness au făcut mai puține greșeli de interpretare a gândurilor și intențiilor celorlalți, mai ales mai puține erori de over-mentalizing – tendința de a exagera sau de a atribui intenții inexistente”, arată cercetătorii. Această claritate cognitivă, însă, este însoțită de o detașare emoțională. Autorii sugerează că persoanele cu astfel de trăsături pot înțelege cu acuratețe ce simt ceilalți, dar fără participare afectivă, ceea ce le oferă un avantaj strategic în interacțiuni sociale sau profesionale.

„E ca o mașină veche: înveți mecanismele, nu emoțiile”

Pe platforma Reddit, r/psychology, acest studiu a stârnit sute de reacții. Un utilizator a comentat: „Asta chiar are sens. E ca și cum unii oameni știu exact ce gândești, doar că le lipsește partea cu empatia: te observă, nu se conectează. E uimitor cum să fii acordat mental la ceilalți nu înseamnă neapărat că ești și prezentemoțional, știi?”

Altul a adăugat: „Nu sunt psihopat, din câte știu, dar pentru mine totul e mecanic. E ca și cum ai învăța particularitățile unei mașini vechi, din perspectiva mea, și emoțional se simte cam la fel. Trebuie doar să descoperi care intrări idiosincratice îți oferă rezultatele pe care le cauți.”

La care altcineva a răspuns: „Da, analogia cu mașina veche chiar se potrivește. E ca și cum înveți particularitățile ca să poți manevra sistemul: e mai puțin despre simțire, mai mult despre a ști ce pârghii să tragi. Partea emoțională ajunge să pară doar un zgomot de fundal uneori.”

Empatia ca algoritm

Un alt utilizator a făcut trimitere la psihologul Sam Vaknin, care a introdus termenul cold empathy: „Sam Vaknin a scris despre asta cu ani înainte să ajungă în cercetarea mainstream, prin 2009, dacă îmi amintesc corect. El a explicat că psihopații și narcisiștii au propria lor formă de empatie, ceva ce a numit empatie rece. Asta înseamnă că pot înțelege ce simt și gândesc alții cu o acuratețe ascuțită, dar nu simt ei înșiși acele emoții. Este o empatie pur cognitivă, detașată, folosită ca informație, nu ca legătură. El menționează că există o componentă fiziologică a empatiei, care se simte ca un instinct visceral sau intuiție. La oamenii obișnuiți, empatia îmbină rezonanța emoțională cu înțelegerea, dar în modelul lui Vaknin, a lor e ca și cum ai citi o hartă fără să mergi vreodată pe teren. De aceea pot manipula atât de bine. Nu le lipsește complet empatia, doar că o trăiesc fără căldură sau identificare, transformând-o într-un mecanism de supraviețuire pentru control, în loc de o punte pentru conexiune.”

Altcineva a spus că „diferența dintre empatia cognitivă și cea emoțională este uriașă. (...) Când ai fost tu însuți diagnosticat și compari experiența ta cu felul în care clinicienii vorbesc cu tine versus despre tine, înțelegi că nu e un detaliu trivial. La extreme, probabil există câțiva „Voldemort” care chiar nu pot conceptualiza ideea de iubire. Dar chiar și Stalin a iubit (se pare că o singură persoană, dar totuși). Așa că nu e mereu o absență totală, ci mai degrabă o anomalie.  «Transformând-o într-un mecanism de supraviețuire pentru control, în loc de o punte pentru conexiune.» Nu facem toți asta într-o anumită măsură? Cred că omul obișnuit trăiește într-o disonanță cognitivă similară: iubim animalele, dar mâncăm carne. Sau, social, ne emoționăm doar pentru anumite grupuri. Există un comutator care decide când simțim milă și când nu. La unii, acel comutator e blocat într-o poziție diferită de ceea ce numim „normal.””

Alt user a intervenind scriind că: „poți fi o persoană foarte rațională fără să fii psihopat. Poți fi empatic atunci când e nevoie și să-i ajuți pe alții. Adesea, asta e chiar cea mai bună formă de ajutor într-o criză: să fii stânca aceea care înțelege prin ce trece omul, dar nu se prăbușește odată cu el. Am trăsături similare. Nu pot să mă arunc pe jos plângând cu tine, dar vrei să mă ai aproape într-o criză. Psihopații folosesc această înțelegere pentru exploatare, în timp ce oamenii raționali o folosesc pentru a oferi sprijin. E o diferență mare. Psihopatul e condus de un creier „reptilian”, în timp ce raționalistul nu. Dar pentru ceilalți e greu de distins.”

„Empatia nu e întotdeauna bună”

„Majoritatea oamenilor consideră empatia ca având conotații exclusiv pozitive, dar asta pentru că majoritatea nu sunt foarte empatici. Ceilalți știm că a înțelege cum gândesc și simt ceilalți nu înseamnă neapărat că ai intenții bune cu informația asta”, a comentat un utilizator.

Un altul a adăugat scurt: „Explică politicienii și marile corporații media.”

Iar cineva a completat: „Chiar și empatia afectivă are implicații morale amestecate, așa cum a discutat profesorul de psihologie de la Yale, Paul Bloom, în cartea Against Empathy. Ideea că empatia este o soluție magică morală este o viziune naivă, specifică internetului, care nu se confirmă în realitate.”

Într-un răspuns ulterior, altcineva a revenit: „Am ceva ce ar putea fi descris drept empatie afectivă, dar pentru că nu vine natural, a trebuit să învăț să o gândesc logic. Nu vreau să rănesc oamenii, așa că am învățat să recunosc tipare și practic să o imit. Ca și empatia în sine, nu e ceva bun sau rău în mod absolut.”

„Există o mare eroare logică aici. Dacă nu ai experimentat niciodată ce înseamnă empatia, bucuria sau conexiunea în mod normal, nu ai cum să știi cum e. Poți fi bun la a prezice comportamente, dar nu știi cum e pentru ceilalți. E ca și cum ai încerca să explici culoarea albastră cuiva născut orb”, a răspuns un comentator. Iar altul i-a zis că: „Nu, nu se confundă lucrurile. O persoană daltonistă știe că albastrul există, doar că nu îl percepe. Similar, un psihopat poate ști ce simte cineva, dar fără să simtă el însuși.”

În fine, cercetarea arată că abilitatea de a interpreta mințile celorlalți nu garantează o inimă deschisă. Empatia poate fi un instrument de apropiere sau o armă de distanțare, în funcție de intenția celui care o folosește. Iar linia dintre luciditate și manipulare e, adesea, surprinzător de subțire.