Interviu OMUL ANULUI Chris Simion-Mercurian, regizoarea care a construit cărămidă cu cărămidă un miracol: „Am învățat că cel mai importat este să-ți urmezi sufletul“
0Anul acesta, cultura din România a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare: tăieri bugetare, creșterea TVA, comasări sau desființări de instituții. În tot acest peisaj rupt parcă din medievalul tenebrism, lumina care a echilibrat totul a venit de pe Calea Griviței, numărul 53, acolo unde Chris Simion-Mercurian (48 de ani) a ridicat de la 0 primul teatru construit de comunitate din istoria României, primul după 80 de ani construit din inițiativă privată.
În urmă cu nouă ani, ea a plecat înarmată cu credință, responsabilitate și curaj pe drumul de a-și îndeplini visul. A fost un demers care a încetinit – nu s-a oprit – din cauza unor obstacole extreme atât personale, cât și externe: în 2017, Chris Simion a fost diagnosticată cu cancer la sân, învingând boala după operație, chimioterapie și radioterapie. Acum, Teatrul Grivița 53 este și o dovadă a supraviețuirii – cu modestie și sinceritate, regizoarea spune că „Nu m-a modificat această experiență. În cazul meu doar m-a ajutat să conștientizez prezentul“.
Chiar înaintea Sărbătorilor de iarnă, ușa Teatrului Grivița 53 a fost deschisă și publicului. Este un spațiu generos, viu, care oferă mai mult decât spectacole: 1.400 de metri pătrați construiți, o sală cu 140 de locuri, o sală mică de 70 de locuri și câteva spații care de-abia așteaptă să-și primească publicul constant: o cafenea, o mică bibliotecă și multiple spații de expoziții. Toate acestea au fost posibile printr-o investiție totală de aproximativ 4,5 milioane de euro, care a implicat atât investiția inițială a fondatorilor de 200.000 de euro, 1,7 milioane de euro din granturile EEA 2014-2021 prin programul Ro-Cultura, dar și campanii inedite (ouă uriașe din fibră de sticlă pictate și licitate, cărămizi-mărțișor din lut, cărămizi ctitor cu numele donatorilor) și strângere de fonduri de la aproximativ 14.000 de ctitori, oameni care au donat bani sau timp și au făcut ca acest vis să se împlinească. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Chris Simion-Mercurian a vorbit despre de ce este nevoie generozitate, curaj și pasiune, dar mai ales de responsabilitate, pentru a clădi o moștenire autentică pentru generațiile viitoare. De asemenea, ea a vorbit despre oamenii care i-au fost aproape, mai ales soțul și mama ei, dar și cât de mult a contat visul fiecăruia pentru a ridica de la 0 acest miracol numit Grivița 53.
„Weekend Adevărul“: Cum s-a format pentru dumneavoastră ideea de a fi regizor și creator de teatru în România postdecembristă?
Chris Simion-Mercurian: Unii oameni sunt aleși de profesia lor și nu invers. Nu am simțit ca mi-am ales profesia, m-am trezit făcând asta. Am dat la Teatru imediat după terminarea liceului. Am intrat la Teatrologie, prima facultate, învățând de dimineața până noaptea pentru admitere, două luni, recuperând ce poate alții fac în ani. Apoi am dat la Regie, am știut că o parte din mine poate să se exprime astfel. N-am avut îndoieli. Am simțit că sunt pe drumul bun pentru că făceam cu pasiune ce făceam; am confundat mulți ani viața profesională cu cea personală.
Ce lecții ați cules din teatrul independent înainte să visați un spațiu construit de la zero?
Am înțeles că pentru a schimba ceea ce nu îți place trebuie să acționezi, nu să te lamentezi. Am înțeles să-mi văd de treaba mea. Să nu mă bag în găști. Generozitatea este o alegere venită din educație, dar și din convingere personală. Mie mi-e clar că nu iau nimic cu mine în pământ și atunci măcar să las totul cu folos generațiilor care vin după.
Ați început în teatru la o vreme când scenele alternative erau rare și privite cu scepticism. Ce anume v-a dat puterea să continuați?
Lipsa de alternativă. N-am avut de ales. Teatrul independent a fost un fel de salvare. Aș fi putut să mă las de regie pentru că nu am optat pentru compromisuri, la fel de bine cum nu am fost validată de breaslă decât după mulți ani. Am suferit mult pentru că avut așteptări multe. Am învățat târziu să nu mai pun suflet în ceea ce nu merită și să nu mai am nevoie de admirația tuturor. Și, totodată, am învățat să mă bucur de sinceritatea rară a celor care au nevoie să o trăiască împreună cu mine și de prietenia celor care nu se opresc în ego. Iar legat de Teatrul Grivița 53... Tiberiu, soțul meu, a fost primul care s-a alăturat visului meu. Apoi mama care m-a lăsat să vând casa bunicii. Apoi fiecare ctitor. Așa s-a născut puterea: din fiecare om care a crezut. Solidaritatea s-a născut din întâlnirea visului meu cu visul celuilalt, din încredere, din admirație, din nevoie, din credință, din responsabilite. Fiecare s-a identificat cu ceva și a pus cărămida lui.
Când priviți în urmă, spre acești aproape 30 de ani de carieră, ce ați învățat despre acasă – ca teatru, ca oraș, ca societate?
Teatru, oraș, societate... am față de toate aceeași responsabilitate. Am învățat că cel mai important este să fii, să-ți urmezi sufletul, să-ți urmezi visul, să nu te oprești în obstacole, invidii, răutăți, interese, să-ți vezi de drumul tău și, până la urmă, dacă Dumnezeu vrea, ajungi la bun sfârșit. Doar să îți fie clar că voința divină nu e aceeași cu voința umană și să lași libertatea Universului să se desfășoare. Să nu vrei mereu să fie doar cum vrei tu. Când te asumi, poți să lucrezi ceea ce nu-ți place, să schimbi, să vindeci. Când te idolatrizezi, ești orb, te crezi Magister Dixit.
Miracolul
Povestea Grivița 53 pornește cu un gest foarte personal: ați vândut casa bunicii pentru a cumpăra terenul. Când ați simțit prima dată că acest proiect ar putea fi real și nu doar un ideal frumos?
Acum, când e gata. Când s-a jucat prima premieră. Când am văzut pe scaune primii spectatori. Până acum a fost un vis. Oricât de concret înaintam, exista riscul să nu terminăm, să pierdem tot. Au fost nouă ani de incertitudini, noi (eu și Tiberiu), cu Dumnezeu și cei care s-au alăturat și au sprijinit. A fost Kafka. A fost Ionesco. A fost halucinant. A fost rollercoaster. Orice om normal s-ar fi oprit. Și de acum înainte există imprevizibil, dar dacă am ajuns până aici, cred că acest demers a fost îngăduit de Dumnezeu.
Ați spus de mai multe ori că nu doar clădiți un teatru, ci construiți un spirit. Cum ați traduce acest spirit pentru cineva care nu știe nimic despre Grivița 53?
Veniți să vedeți „5+3=9“, prima premieră a Teatrului Grivița 53. Să îi simțiți spiritul. Prin experiențe culturale care sunt altfel, care nu se bazează pe notorietatea artiștilor, ci pe performanța pe care o fac pe scenă, care nu se promovează prin vedete, ci prin echipă, poveste, concept. Spiritul se construiește zi de zi, nu e un cadou, nu e un dar, nu există, se naște și fiecare artist care intră în Grivița 53 are responsabilitatea asta.
În drumul dumneavoastră ați trecut și prin momente dificile de sănătate și de pauză a proiectului. Cum v-au modelat aceste momente viziunea despre artă și reziliența în viață?
Cred că vorbiți de cancerul prin care am trecut. Să îl numim. Am trăit boala firesc. A fost o experiență complexă, dar nu m-a blocat. Nu am oprit proiectul, doar nu am mai apărut public pentru a nu influența emoțional oamenii. Grivița 53 nu avea nevoie de milă. Nu m-a modificat această experiență. În cazul meu doar m-a ajutat să conștientizez prezentul. Ceea ce este mare lucru. Nu boala te modifică. Ci orice situație care te trezește. Dar poți să te trezești și fără să fii într-o situație care poate să îți ia viața.
„O moștenire culturală autentică“
Când vorbiți despre obstacolele teatrului independent din România, ce deranjează mai mult – lipsa resurselor, birocrația sau indiferența?
Toate trei. Și nu sunt seperabile. În primul rând, ar trebui schimbată legislația. Să existe interes pentru ca această mișcare independentă să primească sprijin constant de la stat. Ca în alte spații culturale europene. Sau cum în sistemul medical privat există acest suport. Se poate și în cultură, doar să se dorească. Și cineva să se zbată pentru asta. Dar se dorește?
Există momente când pragmatismul economic lovește în idealismul artistic. Cum îl mai puteți gestiona, mai ales în contextul economic actual care a lovit în plin sectorul cultural?
Noi suntem privilegiați pentru că nu am promis un imobil, ci un teatru. Avem sponsori care ne sunt parteneri, care se identifică cu drumul nostru artistic și construim împreună și parcursul cultural. Avem deschiderea Primăriei Sectorului 1 care sprijină demersul cultural al Teatrului Grivița 53, cât și Festivalul de Teatru Undercloud care face anul acesta 19 ani. În spatele acestor instituții sau companii sunt oameni care au aceeași nevoie pe care o avem și noi: să lăsăm în urma noastră o moștenire culturală autentică, să creștem frumos generațiile care vin.
Cărămidă cu cărămidă pentru un vis comun
Teatrul Grivița 53 este primul teatru independent construit de la zero de comunitate după multe decenii. Ce spune acest fapt despre dorința de cultură a publicului român?
Este primul construit de comunitate din istoria României. Primul după 80 de ani construit din inițiativă privată. În cazul nostru nu au fost totuși foarte mulți oameni care au sprijinit – 14.000 de ctitori la câte milioane de români?
Când publicul ajunge să contribuie financiar și emoțional la un proiect cultural, se creează o nouă relație între artist și spectator. Cum influențează asta modul în care veți programa, veți produce sau veți susține spectacole?
Ne dorim să ținem comunitatea aproape. Noi am promis performanță, autenticitate și continuarea parcursului cultural împreună. Primul an va fi pilot, pași mici, răbdare, deschidere spre a învăța din experiență și a nu ne erija în atotcunoscători. Niciunul dintre noi nu a trăit în viața lui această situație. Așa că învățăm zi de zi și ne dorim ca spectatorii noștri să ne fie prieteni, să vină cu sugestii, să ne ajute să creștem acest spațiu sănătos.
Experiența vie a teatrului
Teatrul construit cărămidă cu cărămidă de comunitate este un simbol rar pentru orașele noastre. Ce semnifică pentru dumneavoastră o comunitate culturală în Bucureștiul de azi?
O comunitate culturală se identifică cu ceea ce consumă. Comunitatea Grivița 53 a fost animată de acest vis care a fost al tuturor ctitorilor, nu doar al meu. Și continuă să fie al tuturor celor care vor să iasă din rutină artistică și să trăiască experiențe culturale noi, spectacole pe care să le iei cu tine acasă, să te bântuie, să îți amintești imagini, să auzi ritmuri, replici, experiențe vii, multe zile după ce ai plecat din teatrul Grivița 53 – și totodată să îți dorești să revii curând.
Cum vedeți rolul artei și al teatrului în vindecarea sau energizarea orașului după ani de pandemie și polarizări sociale?
Veniți în Teatrul Grivița 53 și primiți răspunsul. În primul rând să aibă calitate culturală.
Ce sfaturi ați da unor oameni care vor să se implice în domeniul cultural independent?
Să se implice cu totul dacă au disponibilitatea de a se lăsa pe ei pe planul doi, de a-și sacrifica timpul personal, familia, prietenii, de a face efort, de a funcționa impredictibil, de a risca.
Dumneavoastră lucrați deseori cu tineri artiști independenți. Cum privițu generațiile care vin din urmă? Sunt ele mai curajoase sau mai prudente decât ați fost dumneavoastră la început?
Sunt minunați. Sunt altfel. Sunt vii, curajoși, cu atitudine, cu curiozitate. Mi-aș dori însă pentru ei să nu mai alerge atât între proiecte, contracte, să aibă mai multă tihnă, să fie mai fideli proiectelor. Să își dea mai mult timp. Dar ce propun eu nu le plătește facturile. Aleargă pentru supraviețuire, nu de plăcere.
Cum ați descrie proiectul Grivița 53 într-un singur cuvânt?
Miracol.
Se încarcă comentariile...
