Ce a prevăzut Dictatul de la Viena și cum a fost mutilată România. Ministrul care a leșinat când a văzut harta ciopârțirii Transilvaniei

În vara anului 1940, după 22 de ani de existență, România Mare se prăbușea. Una dintre cele mai grele lovituri suferite de statul român în acea perioadă a fost pierderea nord-vestului Transilvaniei, la 30 august, în urma Dictatului de la Viena, care a declanșat calvarul românilor transilvăneni.

Delegația Ungariei semnând Dictatul de la Viena Foto: wikipedia

„Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înțeles că cuprindea şi Clujul. Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben-cenușiu, negru. În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”, scria în memoriile sale Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Externe al României în august 1940, după una dintre cele mai grave amputări teritoriale suferite de țara noastră în ultimul secol. Este vorba despre cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria, cu acordul lui Adolf Hitler, liderul Germaniei naziste, la 30 august 1940. Evenimentul, cunoscut sub numele de Dictatul de la Viena, a rămas unul dintre cele mai întunecate episoade din istoria României și o traumă profundă, îndeosebi pentru românii transilvăneni, nevoiți să îndure persecuțiile și atrocitățile administrației horthyste.

Un război prea mare, vecini prea puternici și oameni politici prea puțin vizionari

Dictatul de la Viena, numit și Al Doilea Arbitraj de la Viena, a avut loc într-un context dramatic pentru România. Al Doilea Război Mondial izbucnise în septembrie 1939, iar armatele Germaniei naziste înaintau rapid în Europa. După anexarea Austriei, ocuparea Cehoslovaciei și invadarea Poloniei, Germania cucerise Danemarca, Norvegia, Țările de Jos, Belgia și, în cele din urmă, Franța.

Marea Britanie rămăsese principalul adversar european al Germaniei și era supusă atacurilor aviației germane. Hitler ajunsese să domine o mare parte a continentului. Ungaria, Italia și Bulgaria se apropiaseră de Germania și urmăreau propriile interese teritoriale. Spania lui Francisco Franco nu era aliata oficială a Germaniei și își declarase neutralitatea, deși regimul de la Madrid întreținea relații apropiate cu Hitler.

În vara anului 1940, România s-a trezit prinsă într-un conflict mult prea mare și periculos pentru posibilitățile sale. Nu mai avea aliați capabili să o sprijine sau să-i ofere garanții reale de securitate. Franța capitulase, iar Marea Britanie lupta pentru propria supraviețuire.

În același timp, statele vecine ostile își formulau deschis revendicările teritoriale. Uniunea Sovietică urmărea anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, Bulgaria revendica sudul Dobrogei, cunoscut drept Cadrilater, iar Ungaria dorea revizuirea frontierei cu România și recuperarea Transilvaniei.

Clasa politică românească s-a dovedit lipsită de viziune în fața acestei situații disperate. Desigur, deciziile luate atunci sunt greu de judecat din perspectiva prezentului. Cu toate acestea, liderii români au ales o politică de concesii și au încercat să câștige bunăvoința Germaniei naziste, fără a obține garanțiile diplomatice de care țara avea nevoie.

„Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”, afirma Constantin Argetoianu în acea perioadă. În poziția în care se afla România, neutralitatea devenise însă aproape imposibil de menținut. Atitudinea oficialilor români le făcuse o impresie proastă reprezentanților Axei.

„Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreț de «Dictatul de la Versailles»!”, nota în jurnalul său ministrul italian de Externe, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Benito Mussolini.

Hitler și generalii săi Foto: getty images

România ciopârțită ca la abator

Hitler a decis să-și recompenseze aliații și, în același timp, să evite un conflict cu Stalin, inclusiv prin concesii făcute pe seama României. Liderul nazist urmărea să-și asigure liniștea pe flancul estic, pentru a putea acționa nestingherit în vestul Europei. Astfel, în vara anului 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat tratatul de neagresiune cunoscut drept Pactul Ribbentrop-Molotov.

Prin protocolul secret al pactului, sovieticii își manifestau interesul pentru Basarabia. În iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea URSS și a fost nevoită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, primele teritorii pierdute în acel an. Autoritățile române au acceptat evacuarea fără să opună rezistență armată. Trupele sovietice au ocupat și ținutul Herța, deși acesta nu fusese menționat în ultimatum.

Ulterior, Ungaria și-a intensificat revendicările asupra Transilvaniei. „Încă de la declanșarea războiului (n.r. cel de-Al Doilea Război Mondial), la Budapesta se manifestase un curent al cărui exponent era șeful Marelui Stat Major, Henrik Werth, favorabil unei acțiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei”, preciza istoricul Florin Constantiniu în volumul „O istorie sinceră a poporului român”.

Molotov și Ribbentrop Foto: wikipedia

Mai precis, Miklós Horthy, regentul Ungariei, urmărea refacerea Ungariei Mari. Cu sprijinul Germaniei naziste, Ungaria horthystă obținuse în 1938 teritorii din Cehoslovacia. În august 1940, spera ca, tot cu sprijinul Berlinului, să primească o parte din Transilvania. Budapesta revendica aproximativ 69.000 de kilometri pătrați, cu peste 3,9 milioane de locuitori, dintre care circa 2,2 milioane erau români.

Pretențiile teritoriale au fost respinse de autoritățile de la București, iar Ungaria a început să se pregătească pentru un posibil război. Hitler dorea să satisfacă revendicările ungare și să mențină Budapesta în sfera de influență a Germaniei, dar nu urmărea nici destabilizarea completă a României. În aceste condiții, România și Ungaria au fost îndemnate să înceapă negocieri bilaterale, desfășurate la Turnu Severin.

„Pseudo-tratativele bilaterale româno-maghiare au debutat la Turnu Severin în 16 august 1940. Maghiarii au cerut 69.000 kmp din teritoriul României (două treimi din teritoriul confirmat a fi al României prin Tratatul de la Trianon), știind, la fel ca în cazul «tratativelor» cu cehoslovacii, că solicitarea nu putea fi acceptată de România. În paralel aveau loc incidente la granița româno-maghiară, Ungaria lăsând să se înțeleagă că va deveni agresor al României la finalul lunii august dacă discuțiile diplomatice vor fi prelungite”, preciza istoricul și politologul Florin Abraham în articolul „80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice”.

Dictatul de la Viena, impus de Hitler României

După cum preciza Florin Abraham, discuțiile de la Turnu Severin au fost mai curând niște pseudo-negocieri. Pozițiile celor două părți erau ireconciliabile, iar Germania urmărea să impună o soluție care să-i servească propriile interese strategice. Hitler nu dorea ca Ungaria să-și extindă excesiv revendicările, iar Horthy a fost nevoit să accepte soluția stabilită de liderul nazist. Negocierile au devenit astfel un mijloc de a presa România să accepte cedarea unei părți din teritoriul său.

Mai apăsătoare decât amenințările Ungariei cu o intervenție militară erau presiunile exercitate de Germania și Italia. Reprezentanții celor două puteri ale Axei avertizau că, în cazul izbucnirii unui război, vor sprijini Budapesta, iar România risca să fie invadată.

„Italia fascistă, sprijinitoare a agendei revizioniste maghiare, a convenit cu Hitler să impună României și Ungariei o împărțire a Transilvaniei, iar România a fost informată că, în caz de război, cele două state vor fi de partea Budapestei”, adăuga Florin Abraham în același articol.

În condițiile în care România și Ungaria nu ajunseseră la un acord, iar un eventual război ar fi putut afecta câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești, vitale pentru Germania, Hitler a decis să impună arbitrajul. La 30 august 1940, prin Al Doilea Arbitraj de la Viena, cunoscut în istoriografia românească drept Dictatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei.

„României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare”, afirma Hitler.

Sub aceste presiuni, în noaptea de 29 spre 30 august 1940, Consiliul de Coroană s-a întrunit din nou, la numai două luni după acceptarea ultimatumului sovietic și pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța. În urma votului, autoritățile române au decis să accepte arbitrajul.

Transilvania de Nord-Vest Foto: wikipedia

Dintre cei 21 de participanți la Consiliul de Coroană, zece s-au pronunțat împotriva acceptării arbitrajului. Hotărârea a fost comunicată imediat la Viena ministrului german Wilhelm Fabricius, care amenințase că, dacă nu primește răspunsul în cinci minute, Germania nu va mai oferi nicio garanție României.

La Viena, ministrului român de Externe, Mihail Manoilescu, nu i s-a permis să participe la negocieri. După ce a văzut harta cu noua frontieră stabilită de „arbitrii” Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, acesta a leșinat.

România pierdea un teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu 2.667.007 locuitori, dintre care 50,1% erau români. Suprafața atribuită Ungariei era mai mică decât cea prevăzută de revendicarea minimală a Budapestei, de 50.000 de kilometri pătrați. Acest lucru explică nemulțumirea unor membri ai guvernului ungar, printre care și prim-ministrul Pál Teleki, care s-ar fi întors de la Viena „zdrobit sufletește”, potrivit descrierii făcute de ministrul Învățământului, istoricul Bálint Hóman.

Ce prevedea Dictatul de la Viena

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră care desparte România de Ungaria va corespunde celui marcat pe harta geografică anexată. O comisie româno-ungară va stabili la fața locului detaliile traseului.
2. Teritoriul românesc atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele române într-un termen de 15 zile și predat acesteia în bună ordine. Etapele evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile de desfășurare a acestora, vor fi stabilite de o comisie româno-ungară. Guvernele român și ungar vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în deplină ordine.
3. Toți cetățenii români stabiliți la acea dată pe teritoriul care urma să fie cedat Ungariei dobândeau automat cetățenia ungară. Aceștia puteau opta pentru cetățenia română într-un termen de șase luni. Persoanele care își exercitau acest drept trebuiau să părăsească teritoriul ungar într-un termen suplimentar de un an și urmau să fie primite de România. Ele își puteau lua bunurile mobile și își puteau lichida proprietățile imobiliare până la plecare. Dacă lichidarea nu era posibilă, urmau să fie despăgubite de Ungaria. Autoritățile ungare trebuiau să soluționeze într-o manieră favorabilă toate problemele legate de strămutarea optanților.
4. Cetățenii români de etnie maghiară stabiliți în partea teritoriului cedat României de Ungaria în 1919, care rămânea sub suveranitate românească, primeau dreptul de a opta pentru cetățenia ungară într-un termen de șase luni. Prevederile celui de-al treilea punct se aplicau și persoanelor care își exercitau acest drept.
5. Guvernul ungar se angaja solemn să le acorde persoanelor de etnie română care dobândeau cetățenia ungară, în urma arbitrajului, aceleași drepturi ca celorlalți cetățeni ungari. Guvernul român își asuma aceeași obligație față de cetățenii de etnie maghiară rămași pe teritoriul României.
6. Detaliile rezultate din transferul de suveranitate urmau să fie reglementate printr-o convenție încheiată direct între guvernele român și ungar.
7. Eventualele dificultăți sau neînțelegeri apărute în aplicarea arbitrajului urmau să fie soluționate prin discuții directe între guvernele român și ungar. Dacă acestea nu ajungeau la un acord, litigiul trebuia supus guvernelor Germaniei și Italiei, care urmau să adopte o soluție definitivă.

Un regim militar represiv și teroare împotriva românilor

Armata ungară a intrat în nord-vestul Transilvaniei la începutul lunii septembrie 1940 și a instaurat un regim militar represiv. În lunile care au urmat, populația românească a fost supusă violențelor, arestărilor și expulzărilor. Printre cele mai grave atrocități s-au numărat masacrele de la Treznea și Ip, comise în septembrie 1940. Documentele vremii consemnează sute de oameni uciși, torturați sau bătuți și mii de români arestați în nordul Transilvaniei.

Alături de români, au avut de suferit și evreii din teritoriul ocupat, care au fost supuși politicilor antisemite ale statului ungar, iar în 1944, cei mai mulți au fost ghetoizați și deportați.

„Limba română a fost cu totul înlăturată și chiar cei care știau înainte bine românește răspundeau în ungurește și, dacă continua cineva a vorbi, îl lăsau fără răspuns ori îi spuneau «nem tudok oláhul», iar arestările au început după două-trei zile”, mărturisea Hrior Victor Văleanu din Satu Mare.

În localități precum Nușfalău, Ip și Treznea, unități militare ungare, sprijinite în unele cazuri de formațiuni locale, au ucis civili români și evrei.

Miklos Horthy călare pe cal alb Foto: wikimedia commons

„Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români”, preciza muzicologul Octavian Lazăr Cosma, a cărui familie a fost măcelărită la Treznea. 

Potrivit datelor statistice oficiale primite de Secretariatul de Stat pentru Naționalități, în perioada 1940-1941 au fost ucise 919 persoane, majoritatea români, peste 1.100 au fost torturate, iar alte peste 15.000 au fost arestate. La masacre au participat atât unități ale armatei ungare, cât și grupări paramilitare precum „Garda Zdrențăroșilor”, „Vânătorii Turanici” și „Ordinul Vitejilor”.