Cum s-a prăbușit România Mare în numai 22 de ani. Care a fost atitudinea clasei politice românești

În luna septembrie a anului 1940 România Mare înceta să mai existe. Acest vis românesc obținut cu mari sacrificii s-a spulberat în doar 22 de ani. Motivele sunt multiple și țin atât de contextul extern dar și de proasta administrare a țării, bântuită de o camarilă dictatorială ineficientă. 

România Mare s-a destrămat în anul 1940 FOTO Adevărul

România Mare s-a constituit după Primul Război Mondial. A fost un deziderat românesc obținut cu mari sacrificii pe câmpul de luptă dar și cu o dibăcie aparte pe tărâm diplomatic. Cu toate acestea lumea politică românească nu a reușit să mențină România Mare mai mult de 22 de ani. Nu a învățat din greșelile Primului Război Mondial și nici nu a reușit, să se adapteze, din timp, la noile realități politice. A sucombat într-o vară, fără un singur foc de armă. Românii s-au uitat neputincioși cum România era efectiv ciopârțită. 

Partide combatante, o camarilă tot mai puternică și o politică cu capul în nori

Pierderea României Mari pare un eveniment brusc, declanșat de evenimentele de pe plan extern. În realitate, evenimentele din vara lui 1940, au fost precedate de o cădere liberă a politicii românești. Profitând de neînțelegerile dintre partidele politice tradiționale, Carol al II lea, mânat de o camarilă rapace, a impus dictatura carlistă. Românii nu învățaseră nimic din dezastrul petrecut în Primul Război Mondial, adică atunci când, din cauza devalizărilor și mișmașurilor cu banii de înarmare, soldații români au fost trimiși prost echipați pe câmpul de luptă. Nici Carol al II lea nu a făcut mari eforturi pentru a dota armata română, care evident, la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial era la fel de prost echipată.

„Zarurile erau aruncate! România intra în cel de al doilea război mondial mai nepregătită decât în 1916. Atunci, măcar, deficienţele armatei erau de ordin cantitativ, în înţelesul că exista o disproporţie numerică şi tehnică între România -şi Puterile Centrale. Acum carenţele erau de ordin calitativ: noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide, la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia — deşi dispunea de un personal bine pregătit — era departe de a răspunde exigenţelor războiului.”, preciza Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”, cu referire la situația României la intrarea în război contra URSS. Probleme interne erau deasemenea serioase. Prim-miniștrii puși de Carol al II lea erau total ineficienți și declanșaseră un soi de război intern cu Garda de Fier. 

Începutul sfârșitului. Cea mai neagră vară din istoria României

Situația externă era deosebit de complicată pentru România. Unii spun că din punct de vedere extern românii au fost legați la mâini și la picioare. Germania invadase Polonia în septembrie 1939, iar marile puteri păreau amorțite. În vara lui 1940, România nu se mai putea baza pe Franța, distrusă de nemți, dar pe nici pe Anglia, încărcată cu problemele ei. România și-a declarat neutralitatea precizând că era dornică de „a păstra mai departe atitudinea pașnică de până acum, urmărind buna înțelegere cu toți vecinii țării”. Nu aceleași planuri aveau și vecinii țării.

Rușii râvneau Basarabia și Bucovina de Nord. Stalin a încheiat un pact cu Hitler, prin intermediul ministrilor de externe Ribbentrop și Molotov. Era un pact de neagresiune prin care naziștii erau de acord cu raptul Bucovinei de Nord și al Basarabiei. România a fost jucată la masa verde. Pe 26 iunie 1940, Guvernul României primea un ultimatum de la URSS. Mai precis era informat că trebui să-şi retragă trupele din Basarabia şi să predea provincia Uniunii Sovietice. Motivul oficial invocat de ruşi a fost acela că la 1918, România ocupase abuziv această provincie care ar fi aparţinut Rusiei şi mai mult decât atât, în viziunea sovieticilor era populată în mare parte cu ucrainieni.

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.(...) Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”, se arăta în ultimatum.

A urmat apoi și Bucovina de Nord. Prin dictatul de la Moscova, România, pierdea aproape 51.000 de kilometri pătrați cu o populație de peste 3.9 milioane de locuitori. Peste două luni, pe 30 august 1940, România a suferit o nouă ciunțire. Încurajați de ceea ce făcuse URSS-ul, ungurii lui Horthy, aliați de încredere ai lui Hitler, au emis pretenții asupra Transilvaniei.

„Încă de la declanşarea războiului (n.r. cel de-Al Doilea Război Mondial), la Budapesta se manifestase un curent al cărui exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei”, precizează reputatul istoric Florin Constantiniu. Pentru a-și recompensa aliatul, Hitler cedează și oferă prin Dictatul de la Viena, Transilvania de nord-vest. Adică 43.492 de kilometri pătrați cu o populație de peste 2.6 milioane de locuitori. Au urmat și atrocitățile maghiare în teritoriul proaspăt ocupat. Răstignirea României s-a încheiat pe 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova. România pierdea și Cadrilaterul solicitat de Regatul Bulgariei, un alt aliat al lui Hitler în Balcani. 

„Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii”

În septembrie 1940, România Mare încetase să mai existe. Probabil cel mai dezamăgitor pentru societatea românească a fost modul cum au gestionat autoritățile române toate această criză. Adică cu maximă umilință. „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea", preciza Constantin Argetoianu, în aceea perioadă. Aceeași impresie de josnicie au făcut-o românii și înainte de 1940 când încercau să intre în grațiile Germaniei Naziste.

„Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”., scria ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini. „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”, scria Ion Negoiţescu, un scriitor, martor la pierderea Ardealului.