Interviu Departe de ecrane în vacanța mare. Specialist: „Adevărata provocare nu este să câștigăm lupta cu tehnologia, ci să nu pierdem relația cu copilul“

Vacanța de vară înseamnă mai mult timp liber, dar și mai multe ore petrecute de copii în fața telefonului, tabletei sau consolei. De ce ajung ecranele atât de atractive în această perioadă, cum pot părinții să stabilească limite fără scandaluri zilnice și care sunt semnele că tehnologia începe să afecteze dezvoltarea copilului? Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, explică într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum poate fi construit un echilibru sănătos între tehnologie și viața reală.

Gabriela Marc, psiholog clinician principal . FOTO: Arhiva personală

„Weekend Adevărul“: De ce preferă copiii tehnologia în defavoarea jocurilor în aer liber?

Gabriela Marc: Niciun copil nu se naște dependent de tehnologie. Copiii se nasc programați pentru relație, joacă, explorare și conectare. Atunci când un ecran începe să ocupe un loc atât de important în viața lor, comportamentul nu este problema în sine. El vorbește despre o nevoie care și-a găsit acolo o cale rapidă de a fi împlinită. Platformele digitale oferă ceea ce creierul aflat în dezvoltare caută în mod natural: noutate, stimulare, apartenență și recompensă imediată. În vacanță, când rutina dispare, părinții continuă adesea să lucreze, prietenii nu mai sunt disponibili zilnic, iar copilul rămâne cu multe spații goale pe care încă nu știe să le umple singur. Ecranul începe atunci să organizeze timpul, emoțiile și chiar sentimentul de apartenență. Devine un refugiu și, uneori, un companion de substituție.

Din perspectiva psihologiei dezvoltării, problema nu este că un copil găsește o strategie care îl ajută să se liniștească. Problema apare atunci când această strategie începe să înlocuiască experiențele de care creierul are nevoie pentru a se maturiza. Exact cum se întâmplă în traumă, unde un mecanism care cândva a protejat persoana ajunge, în timp, să îi limiteze libertatea, și ecranul poate deveni un substitut care calmează pe termen scurt, dar împiedică dezvoltarea pe termen lung. Creierul copilului are nevoie să exerseze plictiseala, creativitatea, frustrarea, răbdarea și capacitatea de a găsi singur soluții. Aceste funcții nu apar pentru că îi vorbim despre ele, ci pentru că sunt trăite. Autonomia nu se dezvoltă prin explicații, ci prin experiențe repetate. Atunci când fiecare moment de disconfort este rezolvat instantaneu printr-un ecran, copilul pierde tocmai exercițiul din care se construiesc aceste resurse interioare. Așadar, întrebarea este cum facem viața reală suficient de bogată, suficient de relațională și suficient de vie încât copilul să nu mai simtă nevoia să se refugieze în cea virtuală.

Limite și acceptare

Cum pot părinții să stabilească limite clare pentru timpul petrecut cu un device fără ca fiecare zi să se transforme într-un conflict?

Limitele nu sunt primul pas, ci relația. Copiii acceptă mult mai ușor direcția unui adult atunci când se simt în siguranță în relație cu el. Dacă singurele momente în care părintele intervine sunt cele în care trebuie oprit ecranul, copilul va ajunge foarte repede să perceapă telefonul ca pe aliatul lui, iar părintele ca pe persoana care îi ia singurul lucru plăcut din zi. Din acest motiv, limita funcționează doar atunci când este așezată pe un fundament de conectare. Un copil care se simte văzut, ascultat și important cooperează mult mai ușor decât unul care simte că este controlat.

În același timp, limitele sănătoase nu se construiesc prin rigiditate, ci prin coerență. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți previzibili. Sistemul lor nervos se dezvoltă într-un mediu pe care îl poate anticipa. Atunci când regula există astăzi, dispare mâine și reapare peste trei zile, în funcție de oboseala adultului sau de câtă vinovăție simte că nu petrece suficient timp cu copilul, limita își pierde valoarea și apare negocierea continuă. Un „nu“ spus cu calm și consecvență oferă mai multă siguranță decât zece explicații diferite. Uneori, limita eficientă sună foarte simplu: „Acum închidem. Știu că nu îți place. Poți să fii supărat. Eu rămân aici cu tine“. În acel moment, copilul nu învață doar că există o regulă. Învață că emoțiile lui sunt acceptate, chiar dacă limita rămâne.

Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții atunci când încearcă să reducă timpul petrecut de copii în fața ecranelor?

Cred că una dintre cele mai mari greșeli este să încercăm să schimbăm comportamentul fără să înțelegem funcția pe care acel comportament o are pentru copil. În psihologie știm că orice comportament care persistă îndeplinește o nevoie. Dacă ecranul îl liniștește, îl ajută să nu se simtă singur, îi oferă apartenență sau îl scapă de plictiseală, simpla interdicție nu rezolvă problema, doar îi ia strategia prin care încerca să se regleze. Un copil rămas fără strategie, dar cu aceeași nevoie, nu devine automat mai cooperant, devine doar mai copleșit.

O altă greșeală este să oferim soluții înainte de conectare. Îi spunem să citească, să iasă afară, să se joace, fără să ne întrebăm dacă are resursele emoționale necesare pentru a face această tranziție. Copiii nu cooperează pentru că au înțeles logic regula. Cooperează atunci când sistemul lor nervos se simte în siguranță. Mai există și greșeala pe care o facem aproape fără să ne dăm seama: lipsa de coerență. Nu putem vorbi despre limite sănătoase dacă propriul nostru telefon întrerupe fiecare conversație, fiecare masă și fiecare moment de liniște din familie. Nu putem cere copilului să fie prezent dacă noi suntem permanent absenți emoțional, chiar fiind în aceeași încăpere. Copiii învață mult mai puțin din regulile pe care le aud și mult mai mult din viața pe care o observă.

Copiii, între tehnologie și analog. FOTO: Adevărul

Este recomandat ca regulile privind utilizarea ecranelor să fie negociate împreună cu copilul sau impuse de părinți, în funcție de vârstă?

Cred că răspunsul este mai nuanțat decât un simplu „da“ sau „nu“. Copiii mici nu au încă maturitatea neurologică necesară pentru a decide singuri cât le face bine și când este suficient. În această etapă, părintele oferă structura. Nu pentru că este autoritar, ci pentru că împrumută copilului funcțiile de autoreglare pe care acesta încă le dezvoltă. Pe măsură ce copilul crește, regulile pot deveni tot mai mult rezultatul unui dialog. Implicarea lui în construirea lor îi dezvoltă responsabilitatea și autonomia. Există însă o diferență importantă între a asculta opinia copilului și a-i transfera responsabilitatea deciziilor pe care încă nu le poate duce. Părintele nu pierde conducerea relației atunci când ascultă. O întărește. Copiii au nevoie să simtă că vocea lor contează și, în același timp, că există un adult suficient de matur încât să ia deciziile dificile atunci când este nevoie.

Cum își pot da seama părinții că folosirea ecranelor a depășit limita normală și începe să afecteze dezvoltarea sau starea emoțională a copilului?

De foarte multe ori, problema nu se vede în numărul de ore petrecute în fața unui ecran, ci în ceea ce începe să dispară din viața copilului. Tehnologia devine îngrijorătoare atunci când începe să înlocuiască experiențe esențiale pentru dezvoltare: joaca liberă, mișcarea, relațiile, creativitatea, toleranța la frustrare, somnul sau simpla capacitate de a sta cu propriile gânduri. Un semnal important este momentul în care copilul nu mai poate tolera aproape deloc lipsa stimulării digitale. Se plictisește imediat, devine iritabil când ecranul este oprit, nu mai găsește bucurie în activități care altădată îi plăceau și pare că are permanent nevoie de ceva care să îi capteze atenția. Întrebarea pe care îi invit adesea pe părinți să și-o pună nu este doar: „Cât stă pe telefon?“, ci „Ce nu mai poate face fără telefon?“. Poate să stea zece minute fără să simtă nevoia unei stimulări? Poate să își creeze singur un joc? Poate să suporte frustrarea fără să caute imediat o distragere? Autoreglarea se construiește tocmai în acele momente mici de disconfort. Dacă fiecare gol este umplut instantaneu de un ecran, copilul pierde oportunitatea de a descoperi că are în interior resurse pe care încă nu le cunoaște.

Puterea exemplului

Există alternative eficiente pentru a-i determina pe copii să lase de bunăvoie telefonul sau tableta și să se implice în alte activități?

Cred că întrebarea conține deja un răspuns important. Nu îi putem determina. Îi putem invita. Copiii lasă greu un lucru care răspunde unei nevoi reale dacă alternativa nu răspunde aceleiași nevoi. De aceea, simplul „Du-te și joacă-te!“ funcționează foarte rar. Joaca adevărată nu apare la comandă. Ea apare atunci când copilul se simte suficient de în siguranță încât să își lase imaginația să lucreze. Cele mai valoroase alternative sunt cele care îl implică și emoțional, nu doar comportamental. Gătitul împreună, construirea unui cort în sufragerie, o plimbare fără grabă, o excursie în pădure, grădinăritul, jocurile cu apă, mersul cu bicicleta sau chiar implicarea în activitățile zilnice ale adulților îi oferă copilului ceva ce tehnologia nu poate oferi pe deplin: sentimentul că este important pentru cineva. În dezvoltarea unui copil, relația este întotdeauna mai puternică decât distragerea atenției. De multe ori, copilul nu are nevoie de o activitate mai spectaculoasă decât tableta. Are nevoie de un adult care să intre pentru câteva minute în lumea lui.

Cât de important este exemplul părinților atunci când vine vorba despre relația copiilor cu tehnologia?

Este probabil unul dintre cele mai importante lucruri. Copiii nu cresc ascultând ceea ce le spunem. Cresc privind felul în care trăim, prin modelul oferit de adult. Nu putem vorbi despre limite sănătoase dacă propriul nostru telefon întrerupe fiecare conversație, fiecare masă și fiecare moment de liniște din familie. Nu putem cere copilului să fie prezent dacă noi suntem permanent distrași de notificări. Coerența reprezintă una dintre cele mai puternice forme de siguranță pentru sistemul nervos al copilului. Nu perfecțiunea contează. Copiii nu au nevoie de părinți care nu greșesc niciodată. Au nevoie de adulți ale căror comportamente confirmă ceea ce spun, de adulți asumați și autentici. Dacă vrem ca un copil să înțeleagă că relațiile sunt mai importante decât ecranele, atunci el trebuie să simtă acest lucru în fiecare zi, inclusiv în relația cu noi. Pentru un copil, nimic nu transmite mai clar că este valoros decât experiența de a vedea cum părintele își pune telefonul deoparte și îi oferă întreaga atenție.

Este în regulă ca părinții să folosească ecranele ca recompensă sau ca pedeapsă? Ce efecte poate avea această strategie pe termen lung?

Pe termen scurt poate părea eficientă. Pe termen lung însă, riscăm să transformăm exact ceea ce vrem să limităm în cel mai valoros lucru din viața copilului. În momentul în care ecranul devine recompensa supremă, iar lipsa lui cea mai mare pedeapsă, îi creștem automat valoarea emoțională. Copilul nu va învăța autoreglare. Va învăța că liniștea, bucuria și confortul se găsesc într-un obiect. Mai târziu, există riscul să caute același mecanism și în alte forme de consum. În fond, dezvoltarea emoțională presupune să descoperim că putem tolera disconfortul fără să avem nevoie permanent de ceva din exterior care să îl anestezieze.

Apartenența dincolo de ecran

Cum ar trebui gestionate situațiile în care copilul spune că „toți prietenii mei stau pe telefon“ și se teme că va rămâne pe dinafară?

Aici nu vorbim doar despre ecrane, vorbim despre apartenență. Pentru un copil sau un adolescent, teama de a rămâne în afara grupului activează una dintre cele mai puternice nevoi umane. Dacă răspundem doar cu „Nu mă interesează ce fac ceilalți“, riscăm să ratăm exact ceea ce copilul încearcă să ne spună. Mai întâi are nevoie să se simtă înțeles. Să audă: „Îmi dau seama că îți este teamă să nu pierzi legătura cu prietenii tăi“. Abia după aceea putem construi împreună limite realiste. Uneori este util să diferențiem timpul petrecut pentru conectare socială de consumul pasiv de conținut. Alteori este mai important să îi oferim copilului contexte reale de apartenență: prieteni care vin acasă, excursii, tabere, sport, jocuri, activități în care să simtă că locul lui există și în lumea reală, nu doar în cea digitală. Niciun copil nu are nevoie doar de internet, are nevoie să simtă că aparține.

Cum poate arăta un echilibru sănătos între tehnologie, joacă, mișcare și odihnă în timpul vacanței de vară, fără reguli imposibil de respectat?

Cred că un echilibru sănătos nu înseamnă un program perfect și nici reguli imposibil de urmat. Înseamnă o copilărie în care tehnologia are un loc, fără să ocupe locul central. Asta poate însemna timp pentru joacă liberă, pentru mișcare, pentru relații, pentru odihnă și, bineînțeles, și pentru ecrane. Diferența este că acestea nu mai devin soluția pentru orice gol interior, ele devin o parte firească dintr-o viață bogată în experiențe. Copiii tolerează mult mai bine limitele atunci când ritmul zilei este previzibil. Nu au nevoie de rutine rigide, au nevoie de câteva repere constante care le oferă siguranță. Coerența este unul dintre cele mai importante daruri pe care un părinte le poate oferi, pentru că sistemul nervos al copilului se dezvoltă într-o lume pe care o poate anticipa.

Adevărata provocare a părinților nu este să câștige lupta cu ecranele, ci să nu piardă relația. Copiii nu își vor aminti peste 20 de ani câte minute au avut voie pe tabletă într-o zi de vacanță, își vor aminti cine s-a întins lângă ei pe iarbă privind norii, cine le-a ascultat întrebările fără să se grăbească, cine le-a oferit sentimentul că sunt mai importanți decât orice notificare. Dezvoltarea unui copil nu se construiește în jurul regulilor, se construiește în jurul relațiilor. Iar atunci când relația devine locul în care copilul găsește siguranță, apartenență și bucuria de a fi văzut, tehnologia își recapătă locul firesc: acela de instrument, nu de refugiu. Cea mai mare provocare a vremurilor noastre este să creștem copii care nu au nevoie să fugă în tehnologie pentru a găsi ceea ce ar fi trebuit să descopere în lumea reală – bucuria de a crea, libertatea de a explora, liniștea de a fi cu ei înșiși și siguranța că sunt iubiți fără să concureze cu niciun ecran. În cele din urmă, cea mai puternică alternativă la un algoritm rămâne o relație în care copilul se simte văzut, înțeles și iubit. Acolo începe adevărata dezvoltare și tot acolo se construiește reziliența care îl va însoți întreaga viață.