Interviu Când e momentul să pui punct unei relații? „Unii acceptă compromisuri dureroase, folosindu-se de relație ca de un pansament”

Mulți oameni rămân în relații care îi rănesc din teamă de singurătate, din obișnuință sau din speranța că lucrurile se vor schimba. Raluca Anton, doctor în psihologie şi psihoterapeut, explică pentru „Adevărul” cum ne dăm seama că o relație ne consumă emoțional, de ce ajungem să repetăm comportamente care ne fac să suferim și unde ar trebui să tragem linia definitiv, chiar dacă iubim.

Raluca Anton Sursă foto: Arhivă personală

De ce sunt relațiile atât de importante în viața noastră? Ne definesc mai mult decât credem?

Raluca Anton: Relațiile sunt albia în care se formează sinele. Identitatea noastră se construiește în relație cu ceilalți și cu felul în care ne trăim existența, pe parcursul creșterii noastre, în interacțiune cu oamenii din jurul nostru. Astfel, relațiile devin oglinzi ale felului în care ne privim pe noi înșine, dar mai ales ele reprezintă spațiul în care învățăm două dintre nevoile esențiale ale oricărei ființe umane: siguranța și apartenența. Ba mai mult decât atât, relațiile în interiorul cărora ne dezvoltăm influențează felul în care ne gestionăm propriile emoții, adică modul în care ne reglăm emoțional. Pe scurt, relațiile modelează felul în care ne vedem pe noi înșine, felul în care îi vedem pe ceilalți și lumea, în general. Aceasta este ideea de bază de la care am pornit atunci când am scris cea mai recentă carte publicată „Harta Relațiilor Tale”.

Cât de mult ne influențează copilăria felul în care ne raportăm la partenerii pe care ni-i alegem?

Copilăria reprezintă primul laborator relațional în care învățăm foarte mult din ce știm despre iubire, conflict, siguranță, apropiere. Iar asta ne duce, de foarte multe ori, la vârsta adultă, la a alege familiarul învățat atunci și mai puțin sănătatea emoțională și relațională. De fapt, de multe ori nici măcar nu știm cum ar arăta pentru noi o relație sănătoasă pentru că nu am avut experiența acesteia pe măsură ce am crescut. Și atunci, ce se întâmplă în felul în care interacționăm la vârsta adultă se bazează mult pe dinamici relaționale cunoscute și astfel ajungem chiar să recreăm dinamici cunoscute din trecut. În spațiile relaționale din copilărie, și nu mă refer doar la cele cu familia de origine (părinți, bunici, frați, surori, familie extinsă), ci și cu prietenii, colegii, comunitatea, profesorii, învățăm extrem de multe lucruri despre felul în care „ar trebui” să ne trăim viața. Ce se întâmplă la vârsta adultă este faptul că acele scheme din trecut nu se mai potrivesc momentului prezent sau, uneori, ne chiar sabotează. Acesta este motivul principal pentru care, în munca noastră cu relațiile, insistăm pe tot ce înseamnă conștientizarea tiparelor relaționale pentru a ști ce ne mai dorim, la ce vrem să renunțăm și cum putem transforma ce este în interiorul nostru în ceva ce ne este mai potrivit acum.

Cum de ajungem să repetăm aceleași greșeli în relații, chiar dacă ne dor?

Așa cum spuneam mai devreme, oamenii repetă ce le este familiar, nu neapărat ce este sănătos pentru ei. De ce? Pentru că mintea noastră caută predictibilitate și control, însă reperele pentru acestea sunt formate în copilărie. Astfel, predictibilitatea de multe ori este egală cu ceva ce cunosc, chiar dacă cunoscutul îmi produce durere, iar controlul stă în ceva ce am trăit deja pentru că orice lucru nou vine cu lipsă de control pentru început. Tiparele relaționale din trecut sunt automate și din acest motiv ele devin predictibile și ne oferă o iluzie a controlului. Pe scurt, durerea cunoscută poate părea mai sigură decât necunoscutul, iar conștientizarea nu este suficientă fără experiențe relaționale noi.

Cum ne dăm seama că suntem într-o relație care nu ne face bine?

Ce îți produce această relație? Anxietate, epuizare, nesiguranță constantă? Cât de mult contrabalansează conectarea, siguranța, starea de bine, ascultarea, grija? Simți că ai libertatea emoțională? Adică poți să simți ce ai nevoie să simți și să fii primit/ă cu tot ce există emoțional în interiorul tău? Ai spațiu să îți exprimi vulnerabilitățile? Relația consumă mai mult decât susține? Cred că toate acestea pot fi întrebări care ne pot ajuta să conștientizăm ce ne face bine și ce nu într-o relație. Și, în același timp, cred că tot o relație ca cea pe care „am ales-o acum” poate reprezenta spațiul de creștere și transformare.

De ce aleg oamenii să rămână în relații care îi rănesc?

În principal pentru că fiecare dintre noi sperăm că lucrurile se pot schimba. Și pentru că acea nevoie de apartenență surclasează multe dintre alte nevoi la care putem renunța în diverse momente ale vieții noastre. Apoi, de multe ori apar diverse confuzii când vine vorba de ce înseamnă iubire, ce înseamnă grija față de celălalt și față de relație și ce înseamnă sacrificiu. În cultura noastră, deși mult mai puțin decât în trecut, există și o teamă excesivă de judecată socială și blamare, care pot fi resimțite ca un eșec al vieții. Iar apoi, fiecare dintre noi am avut o imagine a felului în care ne vom trăi viața și relațiile și mulți rămânem atașați acelei imagini, acelei proiecții și ne imaginăm că ea se va întâmpla într-un viitor anume.

Cât de puternică este frica de singurătate în deciziile relaționale?

Singurătatea este percepută ca o amenințare emoțională profundă. Una dintre nevoile esențiale ale ființei umane este să nu fie singură în suferință sau să fie cineva alături de ea când suferă. Astfel, frica de a nu conta pentru nimeni doare enorm. Apoi, se poate întâmpla ca oamenii să intre sau să rămână în relații din teamă și astfel acceptă compromisuri dureroase, folosindu-se de relație ca de un pansament pentru golul interior. Sigur, noi în psihologie spunem că maturizarea emoțională înseamnă și capacitatea de a sta și cu propria singurătate, însă niciun om nu este făcut să stea singur la nesfârșit.

Cum arată, concret, o relație sănătoasă și echilibrată?

Mi-ar fi atât de greu să răspund în câteva cuvinte unei întrebări la care cercetările caută răspuns de peste 50 de ani. Voi enumera câteva lucruri care au fost dovedite până acum: o relație sănătoasă este, generic, una în care ambele persoane se simt în siguranță emoțională. Specific, asta se poate rezuma la respect reciproc, concentrarea pe a dezvolta o relație de prietenie, capacitatea de reparare după conflict, construirea unui spațiu în care vulnerabilitatea are loc și în care există spațiu pentru diferențe și individualitate. O relație sănătoasă este cea în care există un echilibru între autonomie și apropiere. Multe dintre acestea reprezintă bazele unei relaționări sănătoase nu doar în cuplu, ci și în alte tipuri de relații pe care le dezvoltăm de-a lungul vieții.

Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le facem în cuplu?

Prima aș zice că este convingerea că iubirea este suficientă. Apoi, evitarea conversațiilor dificile pentru că nu știm ce să facem cu ele și mai degrabă suntem reactivi. Gottman scoate în evidență cei patru călăreți ai apocalipsei pe care îi văd frecvent la cuplurile cu care lucrez: critica, defensivitatea, disprețul, retragerea. Mai departe, cred că puțini dintre noi avem capacitatea de a ne regla emoțional înainte de a reacționa și de multe ori ne bazăm pe presupuneri în loc să activăm curiozitatea către sine și către celălalt. În timpurile noastre, cu atât de multe opțiuni de entertainment, din păcate văd tot mai multe cupluri care nu au ritualuri de conectare și reconectare, care își neglijează relația în timp, iar când ajung în impas, preferă să învinovățească decât să își asume responsabilitatea pentru contribuție.

Care este acea greșeală majoră într-o relație peste care nu ar trebui să trecem niciodată?

Iubirea nu justifică abuzul (în orice formă s-ar manifesta el).

Cum ne dăm seama că a venit momentul să plecăm dintr-o relație?

Întâi de toate, când plecăm dintr-o relație (și mă refer aici la media relațiilor și nu la cele extreme) ar fi util să ne asigurăm că atât eu, cât și celălalt am făcut, cu adevărat, tot ce am știut pentru a lucra la îmbunătățirea relației. Sigur că atunci când suferința devine constantă și dominantă, când încercările de reparare sunt unilaterale, când relația afectează sănătatea psihică și identitatea personală, când se pierde respectul de sine, când există indisponibilitate emoțională cronică, când există lipsa siguranței și a speranței realiste de schimbare este firesc să apară și întrebarea: „Cine devin eu în această relație?”. Cu toate acestea, din experiența mea profesională și din tot ce am studiat până acum, cu multe dintre provocările pe care le avem în relația din care plecăm ne vom întâlni și în relații viitoare. Pentru că multe dintre deciziile proprii au la bază hărțile noastre mentale care sunt preinstalate.

Există un punct în care nu mai merită să încerci să repari lucrurile?

Relația nu poate fi reparată de un singur om. Abuzul și disprețul cronic distrug relația. Refuzul schimbării reale, de asemenea. Și poate, uneori, despărțirea este forma sănătoasă de protecție pentru că unul sau niciunul dintre parteneri nu se pot angaja în procesul de reparare care presupune consecvență și implicare reciprocă. Cu toate acestea, sunt un psihoterapeut care crede cu tărie în relațiile cu care lucrează și în cei care ajung să facă această muncă de transformare și creștere. Și, uneori, un cuplu are nevoie de un singur om care să creadă în potențialul lor, iar asta schimbă cu totul datele problemei cu care lucrăm.

Ce poate face, concret, cineva care vrea să își îmbunătățească viața de cuplu?

Întâi de toate, o foarte bună cunoaștere a propriei persoane. Apoi, curiozitate sinceră față de partener/ă. Când pornim în conversație cu această curiozitate activată, dialogul s-ar putea să meargă mult mai lin. Apoi este necesar să ne cunoaștem și să ne exprimăm nevoile - nu ne putem aștepta la nesfârșit ca celălalt să ghicească ce avem nevoie pentru a ne fi bine. Să nu uite de ritualurile mici și constante de conectare și, foarte important, să se aprecieze reciproc zilnic. Iar atunci când apare un conflict, a repara cât mai repede este cea mai bună metodă prin care putem investi în relația noastră. Iar, în final, ambii să aibă disponibilitate de creștere atât individuală, cât și împreună.