De ce fug bărbații când relația devine serioasă
0„Mă apropii de 40 de ani și până acum n-am avut nicio relație care să treacă de patru sau cinci luni.” Este mărturisirea unui bărbat care ajunge la o ședință publică cu Esther Perel, una dintre cele mai apreciate voci ale psihoterapiei contemporane, autoare de bestselleruri traduse în peste 30 de limbi și speaker cu mai bine de 40 milioane de vizualizări la TEDTalks, cu o întrebare simplă și dureroasă: „de ce, exact când relația începe să conteze, îmi vine să fug?”
„După câteva luni de relație, lucrurile încep să se schimbe”. El spune că devine neliniștit, nu mai are chef de apropiere și începe să se îndepărteze. Simte că „se lovește de un zid” și că nu mai știe ce să facă, așa că se retrage. Relația nu i se termină printr-o discuție clară, ci se stinge încet: din oboseală, neînțelegeri și tăceri care se adună.
Fuga nu e lipsă de interes
Esther Perel subliniază că atunci când cineva se retrage într-o relație, nu înseamnă că s-a răcit sau că nu mai vrea apropiere. De fapt, e exact contrariul: e modul lui de a face față unei intimități care îl copleșește.
„Nu fugi pentru că nu îți pasă. Nu fugi pentru că ești rece. Fugi pentru că nu știi cum să fii aproape fără să simți instant povara grijii și a responsabilității”, spune Esther Perel.
Perel arată că aceeași frică poate apărea în două feluri opuse: fie prin atașament anxios și nevoia de validare constantă, fie prin retragere, pasivitate și pierderea interesului sexual. «Sunt doar două fețe ale aceleiași frici», explică ea
De ce se întâmplă mereu la fel
El amintește și de un lucru care poate să pară ciudat la prima vedere: bărbatul își menține prieteniile vechi, unele de peste 20 de ani, fără probleme. Blocajele apar, însă, doar atunci când e vorba de relații apropiate, romantice. Iar Esther Perel spune că nu e deloc întâmplător.
Potrivit declarațiilor sale, relațiile romantice trezesc în noi aceleași emoții ca cele pe care le-am trăit cu părinții sau cu cei care ne-au îngrijit când eram mici. „Miza nu este aceeași cu prietenii. În relațiile romantice, ne punem pe masă atât stima de sine, cât și capacitatea de a fi iubit.” Cu alte cuvinte, nu intimitatea în sine îl sperie, ci ce reactivează ea.
Vechea poveste din copilărie, retrăită la maturitate
În timpul discuțiilor cu Perel, ies la iveală detaliile esențiale despre acest bărbat: părinții divorțați, infidelitatea tatălui, o mamă copleșită de furie și tristețe, și un copil de 12 ani care simte că trebuie să intervină ca să o ajute. „Mă simțeam prins”, spune bărbatul. „Era furioasă, avea căderi nervoase. Îmi spunea că trebuie să fac ceva. Nu știam ce.”
Esther Perel subliniază că, atunci, copilul a fost pus să poarte o responsabilitate emoțională peste puterile sale. Această experiență lasă urme adânci, iar apropierea devine asociată cu senzația de a fi prins sau copleșit.
„De fiecare dată când simți responsabilitate pentru o femeie și ajungi suficient de aproape încât să-i cunoști emoțiile, frica de a fi prins revine imediat”, spune ea. „Și ce mod mai rapid de a fugi decât pierderea instantanee a interesului sexual?”
De ce dispare dorința sexuală
Un punct sensibil, dar important, e cum retragerea emoțională afectează apropierea fizică și emoțională. El recunoaște fără menajamente: «Pur și simplu nu mai pot să fiu aproape de ele așa cum ar trebui.»
Esther Perel explică că aici intervine un mecanism de apărare: dorința de apropiere reflectă libertatea emoțională. Esther Perel spune că e un mecanism de protecție: când legătura cu celălalt devine mai mult o povară, nevoia de apropiere se diminuează automat. În opinia sa, sexualitatea devine un barometru al libertății emoționale. „Atunci când apropierea este trăită ca o cerință de a avea grijă de celălalt, corpul „închide robinetul” dorinței.” Nu ca pedeapsă, ci ca ieșire de urgență.
Ce e de făcut
Esential nu e doar să înțelegi ce se întâmplă, ci să știi ce să faci cu asta. Esther Perel subliniază că miza, aici, este să-l aduci pe adultul de 40 de ani în contact cu copilul de 12 ani (din el), astfel încât să recunoască că reacțiile din prezent vin din povești vechi, care nu mai reflectă realitatea de acum. Ea mai spune că, în relațiile adulte, este esențială diferențierea faptului că partenerul de azi nu este părintele de atunci, iar apropierea dintre un bărbat și o femeie nu implică automat responsabilitate totală.
Un pas concret este aducerea acestor insight-uri în relația actuală sau recent încheiată. Astfel, Esther Perel sugerează explicit posibilitatea unei conversații reparatorii: „Poți spune: am înțeles ceva important despre mine și despre felul în care reacționez când lucrurile devin intime. Știu acum că nu a fost despre tine.”
Intimitatea sănătoasă nu înseamnă să salvezi pe cineva, să repari ceva la partener sau să te sacrifici pentru acesta. Fuga din relații apare atunci când apropierea se simte ca o povară, de parcă ai fi obligat să te ocupi de starea emoțională a celuilalt.
Cei prinși în acest tipar nu trebuie să fugă de relații, atrage atenția psihoterapeuta. Trebuie să învețe ce înseamnă pentru ei, cu adevărat, să fii aproape de cineva. A fi aproape nu înseamnă să porți povara celuilalt sau să îi rezolvi rănile. Iubirea nu este despre a deveni „părinte” pentru partener. „Maturitatea emoțională începe atunci când corpul și mintea se pot conecta cu cineva fără frică, fără să mai simți nevoia să fugi pentru a te proteja”.
Se încarcă comentariile...
