Se tensionează, fără precedent, relațiile între SUA și NATO? S-a ajuns oare la punctul critic?
0Războiul între SUA/Iran și Israel, declarat de Trump drept iremediabil câștigat, a intrat totuși în cea de-a patra săptămână și, din nefericire, realitatea din teren contrazice flagrant estimările aliatului nostru strategic, silit acum să se apropie de momentul cu adevărat grav, cred de acum inevitabil, când va fi obligat să trimită trupe terestre.
De ce inevitabil? În principal, pentru că asta este logica unui război construit de o manieră clasică, absolut previzibilă și bazată exclusiv pe principiul că bombardamentele intensive și la o scară extinsă sub absolut suficiente pentru a anihila toate structurile de apărare, liniile de aprovizionare și arsenalele inamice, o tactică a „pământului pârjolit” menită să deschidă drumul trupelor la sol care, astfel, să aibă puține probleme în a anihila eventualii adversari, asta în cazul în care mai reușiseră să se ascundă în adăposturi. Principiul acesta a eșuat în perioada războiului din Vietnam, atunci când s-a folosit tehnica „carpet bombing”, „covoarele de bombe”, pe atunci fiind vorba despre cea mai intensă campanie militară aeriană din istorie, ocazie fericită pentru militarii care au avut ocazia să consemneze efectele deversării a peste 7,5 milioane tone de bombe în perioada 1965-1975. Valurile succesive de bombardament cu aeronave strategice tip B-52-Stratofortress aveau ca misiune - urmăreau, atenție la acest termen cinic dar perfect în termenii logicii sălbatice a oricărui militar profesionist- să „satureze” (inclusiv cu bombe cu napalm) câte o zonă, un raid întreg cu bombardiere B-52 urmărind să distrugă complet tot ce se afla pe o rază de doar câțiva kilometri pătrați. Rezultatul final îl cunoașteți, una dintre tragediile cele mai extinse care au marcat istoria americană.
Problema este că evenimentele respective nu au generat o lecție care să fie învățată și, astfel, să transforme tacticile angajamentului militar în condiții atât de speciale cum sunt, spre exemplu, cele din Orientul Mijlociu, similare la un anume nivel, cu ceea ce americanii s-au confruntat în Vietnam, în Irak sau în Afganistan. Adică cu un dublu inamic: pe de o parte, trupe convenționale luptând după regulile general valabile și, ca atare, în scenarii de angajament ușor predictibile. Dar, în paralel, trupele convenționale americane s-au întâlnit și cu efectivele unei a doua armate, la fel de bine organizată după principii militare ca și prima, având însă un alt lanț de comandă și control și, spre deosebire de adversarul convențional, nefiind obligată să accepte niciuna dintre regulile și obligațiile războiului, cele consemnate de Convențiile de la Geneva. Ceea ce are un rezultat extrem de interesant: sarcinile atribuite zonei „convenționale” sunt cele clasice, dar nimeni, absolut nimeni nu poate să prevadă reacțiile celui de-al doilea grup de combatanți. Asta doar din cauză că sunt trupe „non-statale”, din mișcarea de rezistență, capabile să se „topească” fără urmă în populația civilă și să folosească structurile civile? Desigur că da, însă mai este un motiv: priviți la structura „celei de-a doua forțe armate” cu care s-au confruntat americanii: cu excepția Vietnamului, se mobilizează structurile rezistenței jihadiste chemată să acționeze printr-o FATWA care a proclamat Jihadul. Confruntarea este acum, din nou, motivată de aceste principii și de credința religioasă care spune care este răsplata supremă care-i așteaptă de fedainii care-și dau viața în lupta împotriva ocupantului creștin și sionist.
Ce este nou acum și atât de primejdios pentru țările emisferei occidentale? Din punctul meu de vedere, cred că cel mai mare pericol cu care ne confruntăm este că, aproape simultan, în cele două mari organizații de care depinde și destinul nostru național, NATO și UE, a izbucnit o criză majoră – sper din tot sufletul că nu este una existențială și sistemică – generată de recunoașterea legitimității acțiunii americano-israeliene declarate de atât de multe state cu care suntem în alianță politică și militară, ca neconformă legislației internaționale, cu State Membre NATO spunând că refuză apelul lui Trump la coaliție militară tocmai fiindcă demersul nu intră în mandatul Alianței, ceea ce l-a făcut pe Trump să spună că, în acest caz, prevede un „viitor foarte rău” pentru NATO.
Nu e prima dată când pare să evoce o posibilă dezangajare a țării sale din NATO dar efectele unui asemenea demers sunt aproape imposibil de determinat deoarece, lăsată acum singură, Europa nu are forțele necesare pentru a răspunde unui atac externe devastator, posibil dublat de campanii interne distrugătoare generate de activarea c celulelor teroriste acum „în adormire”. Greu de găsit o cale de mijloc, adică susținere necondiționată foarte costisitoare pentru Ucraina (poate și pentru R. Moldova) și participarea (iarăși cu costuri financiare enorme) la acțiunile militare americano-israeliene împotriva Iranului și, în general, în zona Golfului, neexcluzând intrarea pe noul front din Liban.
Presiunea de a alege o soluție crește continuu, Trump apasă continuu pe accelerator , cu atât mai puternic cu cât vede că estimările sale au fost false și că aliații tradiționali răspund, ca niciodată, cu un NU extrem de primejdios pentru soliditatea alianțelor. În ritmul ăsta, puțin timp mai au cei de la Bruxelles să spună cam ce-ar vrea să facă, cu Trump, iată, gata să treacă la ultimul stadiu al celeilalte confruntări pe care a deschis-o cea cu aliații europeni și nu numai...și acela va fi cu adevărat punctul critic pentru ordinea globală.
Se încarcă comentariile...
