Între prudență și revoluție

Cu o politică de apărare și una de externe din ce în ce mai afirmate, Uniunea își schimbă natura. În fața agresiunii ruse împotriva Ucrainei și a incertitudinii care planează acum asupra „umbrelor” americane, ea devine o putere politică și nu doar una economică.

Își majorează cheltuielile militare. L-a împiedicat pe Donald Trump să anexeze Groenlanda și să ajungă la o înțelegere cu Vladimir Putin pe seama Ucrainei, a cărei rezistență o înarmează și o finanțează. În fața dumpingului chinez, ajunge chiar să-și renunțe la principiul liberului schimb.

Totul se mișcă în Europa, dar Uniunea se mișcă mult prea încet, întrucât celor 27 de state membre le este foarte greu să știe cu ce să înlocuiască instituții concepute pentru o piață comună și nu pentru o putere politică.

Uniunea ar avea nevoie de o entitate concretă. Ar avea nevoie de un executiv capabil să decidă la fel de repede ca președinții chinez, rus sau american. Ar trebui să poată acționa ca puterea politică în care se transformă, dar ar trebui oare Uniunea Europeană să devină atunci o Uniune de tip federal sau confederal?

Nu este același lucru. Nu este deloc același proiect.

Într-o Uniune federală, statele europene ar ceda esența prerogativelor lor politice Statelor Unite ale Europei, așa cum au făcut statele americane în cazul Statelor Unite ale Americii. Într-o Uniune confederală, statele europene și-ar păstra, dimpotrivă, toate prerogativele politice și ar lua deciziile diplomatice și militare numai după consultarea liderilor lor naționali.

În Statele Unite ale Europei, executivul ar trebui să fie ales prin vot universal paneuropean. Din acesta și-ar trage legitimitatea, iar președintele sau președinta Uniunii și-ar exercita puterea sprijinindu-se pe Comisie și guvernând sub controlul unui Parlament cu puteri extinse.

Într-o Uniune confederală, mai mult ca oricând, cei 27 de lideri naționali ar fi la conducere prin intermediul Consiliului European, adunarea lor devenind astfel o președinție colegială a Uniunii, reprezentată de președintele său.

Aceste două posibilități sunt atât de opuse încât se confruntă deja în culise și chiar în prim-plan. Pe 6 aprilie 2021, când președintele Consiliului și președinta Comisiei au fost primiți de șeful statului turc, iar în cameră se aflau doar două fotolii și Ursula von der Leyen s-a trezit relegată pe o canapea, nu a fost vorba doar de o lipsă de politețe. Charles Michel a dorit să sublinieze astfel preeminența președinției Consiliului asupra celei a Comisiei, iar atunci când Ursula von der Leyen face astăzi tot posibilul pentru a-și afirma controlul asupra Serviciului de Acțiune Externă și asupra diplomației Uniunii, ea nu exprimă doar o ambiție personală. Ea ia, de fapt, poziție în favoarea unei Uniuni federale al cărei executiv nu ar putea lua naștere decât dintr-o președinție aleasă a Comisiei.

În această eternă dezbatere, pe care noua situație internațională nu face decât să o reaprindă, federaliștii au două atuuri importante. Unul este faptul că o Uniune federală ar avea toate atracțiile unei revoluții instituționale care ar mătura tratatele complicate, dar de neînțeles. Celălalt este că oricine poate vedea cu ușurință cum ar arăta Statele Unite ale Europei, întrucât modelul lor s-ar inspira în mare măsură din Statele Unite ale Americii.

Opțiunea confederală, pe de altă parte, ar introduce o schimbare majoră prin consolidarea Consiliului în detrimentul Comisiei, dar nu ar aduce prea multă claritate instituțiilor actuale. Astfel, aceasta nu are nimic care să atragă, dar ar avea triplul avantaj de a limita serios posibilitatea ca extrema dreaptă să-și aleagă unul dintre ai săi în funcția de președinte al Uniunii, de a menține necesitatea compromisului între familiile politice europene și de a evita ca marile decizii, cele care ar angaja viitorul Europei, să divizeze Uniunea.

Nu ne place să ne gândim la asta, pentru că nu este deloc glorios, dar, fără îndoială, trebuie să alegem prudența în detrimentul măreției.