Nu, domnule Trump, nu este de râs. Este o alianță împotriva dumneavoastră

Canada este cea mai europeană dintre țările americane. Canada este Europa în America, dar dacă prim-ministrul său a acceptat, joia trecută, statutul de „membru asociat” al Uniunii, așa cum i-a propus președinta Comisiei, este în primul rând pentru că trebuie să facem front comun.

Foto: Profimedia

Nu s-a spus explicit, dar este într-adevăr o alianță politică care tocmai s-a încheiat, o alianță împotriva unui om al cărui nume Mark Carney nu l-a rostit niciodată, împotriva adversarului american care ar dori să anexeze Canada, care pune ochii pe Groenlanda și încearcă să ne facă pe toți să ne supunem prin impunerea de tarife vamale.

Donald Trump a considerat acest lucru „ridicol”, dar ar face bine să deschidă ochii și să vadă că această asociere între Canada și Uniunea Europeană se contura deja în apropierea dintre Uniune, Marea Britanie și Norvegia; în Coaliția voluntarilor formată de Paris și Londra pentru a sprijini Ucraina sau chiar în Comunitatea politică europeană concepută de Emmanuel Macron încă din 2022 pentru a reuni toate democrațiile europene, membre sau nu ale Uniunii, într-un singur și același forum.

Cu pași ezitanți, de mai mulți ani deja, Uniunea Europeană încearcă să facă față expansionismului rus, dumpingului chinez și îndepărtării Statelor Unite, creând o rețea mondială de democrații dornice să formeze un bloc împotriva acestor trei amenințări. Foarte prezente pe scena mondială și dispunând de cele mai bune armate din Europa, Franța și Marea Britanie sunt la cârma acestui demers și este frapant faptul că lucrurile s-au accelerat acum tocmai alături de o țară în care ambele au o influență atât de mare.

Acest statut de membru asociat rămâne de definit. De altfel, nu va fi neapărat simplu, dar la statele membre, la țările candidate și la cele care ar dori să devină membre, constelația europeană adaugă acum o a patra categorie de state, dintre care Canada nu este decât avangarda. Ca „asociați” și nu membri, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, Japonia – poate într-o bună zi –, Turcia, odată ce va renunța la deriva sa autocratică, precum și state din Africa și Orientul Apropiat ar avea astfel vocația de a se apropia de Uniunea Europeană în cadrul a ceea ce se numește deja Alianța viitorului și pe care eu, la rândul meu, propun să o numim Entente democratică.

„Rămâne de văzut”, vor spune unii. „Utopie”, spuneau mulți europeni după discursurile Ursulei von der Leyen și ale lui Marc Carney, dar asta înseamnă să uităm că, până ieri, foarte puțini credeau că Uniunea se va îndrepta spre o apărare comună, că va înarma Ucraina, că va lua în considerare ideea unei preferințe europene pentru a contracara China, că va ajunge să admită posibilitatea unor politici industriale comune și că va căuta să se doteze cu un Consiliu de Securitate.

În politică, necesitatea face legea. Canada este dovada acestui lucru, dar întreaga problemă este dacă noi, europenii, vom fi la măsura provocării. O parte din ce în ce mai mare a lumii ar dori ca noi să ne afirmăm pentru a se putea afirma alături de noi, dar Uniunea însăși riscă să se destrame dacă voturile noastre vor da puterea extremei drepte în mai multe dintre marile noastre capitale.

Atât în Franța, cât și în Germania, nu mai suntem departe de a realiza visul comun al lui Trump și al lui Putin și, chiar dacă am renunța la acest suicid, instituțiile noastre comune riscă să ne paralizeze în curând. Concepute pentru o piață comună, ele nu oferă Uniunii nici o adevărată putere executivă, nici o adevărată putere legislativă și îi interzic, prin urmare, să se transforme definitiv într-o putere politică.

Este atât de adevărat încât, atunci când Ursula von der Leyen, la Strasbourg, a întins mâna către Canada sau a lansat Consiliul de Securitate European, ea a depășit competențele acordate unui președinte al Comisiei. Deoarece tratatele nu mai răspund nevoilor de astăzi, ea le-a încălcat de fapt pentru a crea fapte împlinite, fericite și necesare.