Timpul se scurge la Paris

Sunt atât de mulți încât devine greu să-i numărăm. Între cei care și-au anunțat candidatura, cei potențiali, cei probabili și cei ascunși, candidații și candidatele la președinția Franței sunt atât de numeroși încât ai zice că sunt cu adevărat hotărâți să aducă extrema dreaptă la putere.

FOTO Profimedia

Centrul, ecologiștii, social-democrații și forțele de dreapta – toți împart astăzi atât de bine voturile democraților, încercând să le dispută, încât primul tur pare deja decis, iar al doilea, deja sosit. Jean-Luc Mélenchon pe de o parte, Jordan Bardella sau Marine Le Pen pe de altă parte, stânga de stânga și dreapta de dreapta se află față în față, iar având în vedere că Franța este la fel de majoritar de dreapta ca restul lumii și că mulți dintre democrați refuză să aleagă sau preferă chiar să blocheze calea partidului „La France insoumise” decât celui al „Rassemblement National”, rezultatul este deja decis.

Extrema dreaptă este aleasă. Donald Trump și Vladimir Putin deschid șampania. Nu-și pot crede norocul, pentru că nu și-au ascuns niciodată sprijinul acordat „patrioților” din democrațiile europene. Și tocmai Franța! Singura putere nucleară a Uniunii și singurul său membru permanent al Consiliului de Securitate! Inventatorul unității europene! A doua putere economică a Uniunii!

Visul lor s-a împlinit. Extrema dreaptă va reduce la jumătate contribuția Franței la bugetul Uniunii, care se va destrăma astfel, întrucât celelalte 26 de state membre nu vor acoperi această lipsă și, dimpotrivă, vor fi nevoite să-și reducă propriile contribuții. Iată că America s-a descotorosit de acest concurent economic care îi face atâta umbră. Iată Rusia liberă să-și intensifice presiunea asupra întregii Europe Centrale pentru a-și reconstitui o zonă de influență pierdută. Iată Ucraina fără o Europă unită care să-i țină piept, iar Kremlinul capabil să exercite presiune asupra unui întreg continent pe care nu-l vor mai proteja nici Statele Unite, nici apărarea comună de care se dotase Uniunea.

Atât de prost numiți, „patrioții” fac din Franța instrumentul a două puteri inamice. Ei o înjosesc și, în același timp, demontează audiovizualul public pentru a-l oferi marilor averi prietenoase și își trădează alegătorii cei mai modești revenind la rădăcinile lor și reducând brutal protecțiile sociale și serviciile publice.

Iată ce se pregătește. Iată ce se va întâmpla în curând dacă democrații nu își revin – toți democrații, de dreapta, de stânga și de oriunde –, dar fiecare curent și subcurent al democrației franceze își dorește propriul candidat și speră să învingă pe ceilalți, fără a-l mai vedea pe adversarul comun al tuturor.

Cum să înțelegem acest lucru?

Ego-ul unor bărbați și femei cărora le este greu să recunoască că nu oricine poate fi un De Gaulle reprezintă o parte a problemei, deoarece mitul omului providențial reapare în Franța la fiecare moment de criză.

Or, Franța traversează o criză, întrucât nu-și mai poate permite nivelul de trai actual, își pierde poziția în Africa, Germania aspiră să-i răpească locul de primă putere militară a Uniunii, nu mai poate juca cartea gaullistă a independenței între Washington și Moscova, iar viitorul marilor sale industrii depinde de afirmarea politicilor industriale europene.

Chiar în momentul în care Europa s-a raliat ideilor lor de apărare comună și de autonomie strategică, francezii se simt dezorientați și pierduți. Europa vorbește franceza, dar, în loc să-și tragă din aceasta forță și mândrie, francezii ezită să-și asume identitatea pe care le-o oferă acest spectaculos succes politic, rod al unei tenacități de lungă durată. Oricât de uimitor ar fi, ei ezită să-și asume rolul de artizani ai unei renașteri și, într-o bună zi, ai unei supremații europene.

Francezii oscilează între o identitate de ieri, singulară până la aroganță, și afirmarea unei identități europene, care este totuși mult mai ambițioasă și mai conformă cu istoria lor națională, întrucât reia legătura cu vremurile în care conduceau Europa spre noi orizonturi.

În aceste viitoare alegeri prezidențiale, există Franța de ieri, cea care se retrage în secolele trecute, cea a unei extreme-drepte și a unei extreme-stângi îmbătrânite și senile, și Franța de mâine, care înfruntă vântul reînnoirii și deschide căile către o nouă putere europeană, în afara cărora nu există alt viitor decât acela de a deveni muzeul unei măreții pierdute.

Tragedia acestei Franțe a viitorului este că susținătorii ei încă se cred în plin război civil, burghezi și proletari, dreapta și stânga, întreprinderi și distribuitori, în timp ce, de multă vreme, stânga apără întreprinderile, iar dreapta a adoptat protecția socială. Astăzi, ele trebuie să le apere împreună pe amândouă împotriva dumpingului chinez, a revanșismului lui Putin și a rupturii solidarității atlantice. La fel ca în întreaga Europă, Franța are nevoie de un mare partid democratic, un partid al Iluminismului, al echității sociale și al inovației, al afirmării unei Europe unite împotriva imperiilor care visează să o împartă între ele. Mai este încă timp, dar, la fel ca la Londra și Berlin, timpul presează și la Paris.