Articole scrise de Cătălin Buciumeanu

În România, teama că „nu suntem pregătiți” e aproape un truism. Un adevăr care circulă din gură în gură, rostit în autobuze, în redacții, la talk-show-uri de seară și pe rețelele sociale. Că Statul nu este în stare. Că politicienii sunt corupți sau incapabili.

România nu poate schimba geografia. Dar poate schimba modul în care o apără. Iar în secolul XXI, apărarea nu mai începe la frontieră. Începe în rețea. În server. În arhitectura invizibilă a puterii.

Într-un interviu televizat din 1982, Isaac Asimov — scriitor, chimist și unul dintre cei mai lucizi vizionari ai secolului XX — spunea calm, privind în fața camerei: „Roboții nu îi ucid pe oameni. Le ucid locurile de muncă..."

Planul de pace în 28 de puncte nu este, de fapt, un plan de pace. E mai degrabă un test de stres pentru întregul sistem internațional.

Analogia incompetenței politice cu Sindromul Galápagos evidențiază un pericol iminent al sistemului politic românesc, care odată rămas izolat la evoluțiile din jur, să devină/chiar să rămână irelevant și ne-viabil în contextul european actual.

În mod ideal, strategia națională ar fi trebuit să devină o hartă operațională a securității României pentru următorii cinci ani, un document-schelet în jurul căruia instituțiile statului să își reasambleze mecanismele, cultura organizațională, bugetele și relația cu societatea.

De treizeci de ani, România asistă la o formă subtilă, dar persistentă, de dezarmare intelectuală.

Acolo a apărut Zohran K. Mamdani, membru al Adunării Statului New York, fiu de imigranți ugandezi de origine indiană, crescut între trei lumi culturale și patru identități narative.

Nu o bombă, nici o lovitură de stat sau vreun inamic extern n-au împins America în pragul unui colaps politic. Sistemul se prăbușește sub propria sa greutate.

Într-o hală aproape anonimă de la marginea Shanghaiului, o matriță de siliciu prinde viață sub lumina rece a neonului. Nu este doar un moment de inginerie la superlativ, ci o declarație geopolitică.

Pentru România, provocarea următorului deceniu nu va fi să aleagă între America și Europa, ci să devină indispensabilă ambelor.

Când Donald Trump a revenit la Casa Albă, mulți au crezut că se va reinstala o Americă docilă, aceeași care îl ridicase la putere în 2016.

Trăim înr-o eră politică dominată de lideri cu personalități puternice și declarații spectaculoase. Russell Vought a ales mereu să rămână în umbră.

Se pregătesc pe tușă câteva partide. Unele poartă eticheta “tot noi” iar altele chiar sunt “noi”. Dacă printr-o coincidențǎ ajung să citească aceste gânduri, ar fi bine să țină cont și de ele. Fiindcă, în fapt, asta aşteptăm de la ele…