Știm că nu suntem pregătiți. Dar știm de ce?

În România, teama că „nu suntem pregătiți” e aproape un truism. Un adevăr care circulă din gură în gură, rostit în autobuze, în redacții, la talk-show-uri de seară și pe rețelele sociale. Că Statul nu este în stare. Că politicienii sunt corupți sau incapabili. Că armata este „bună, dar singură nu face față”.

FOTO Inquam/George Calin

Că oamenii nu se mobilizează. Și, peste toate, că dacă s-ar întâmpla ceva – un conflict, o criză profundă, o ruptură în echilibrul fragil al lumii noastre – am fi luați prin surprindere. Dar dincolo de această percepție vagă, repetată reflexiv, se ridică o întrebare mai incomodă și mai profundă: știm de ce nu suntem pregătiți?

Privind mai atent, răspunsul începe cu încrederea – sau mai precis, cu lipsa ei. Nu vorbim doar de ne-încrederea în partide, guverne sau parlamente – deși acestea sunt cotate constant în sondaje ca fiind printre cele mai puțin credibile instituții din România. Ci despre un tip de neîncredere mai insidios: neîncrederea între noi cetățenii, dintre noi ca cetățeni și stat, dintre noi și adevăr. Este o ruptură care nu se vede mereu la suprafață, dar care străbate tăcut țesutul social. În societatea românească, încrederea interpersonală este fragilă, aproape absentă în afara cercului apropiat. A avea încredere într-un necunoscut este văzut adesea ca un risc, nu ca o normă. Iar solidaritatea colectivă se activează, de regulă, doar în momente excepționale și pe termen scurt.

În vremuri de criză, românii nu au în cine să creadă. Sau, mai grav, nu știu în cine să creadă. De aceea, cele mai stabile repere devin adesea instituții percepute ca fiind „în afara jocului politic”: armata, pompierii, medicii, Biserica. Când totul pare să se prăbușească, românii își caută refugii în instituții care nu le-au cerut nici votul, nici explicații. Armata, de exemplu, este constant în topul încrederii publice – 70% dintre români declară că au „mare încredere” în ea. Dar același sondaj arată că doar 21% cred că Armata Română ar putea face față singură unui atac. În rest, totul se leagă de NATO. O delegare a responsabilității către alianțe, în lipsa încrederii în propria capacitate.

Această ruptură în percepția colectivă este dublată de o altă falie – cea politică. România trăiește o formă de democrație epuizată, în care elitele politice sunt percepute ca fiind auto-suficiente, cinice și indiferente. În acest peisaj, partidele anti-sistem au crescut tocmai hrănindu-se din sentimentul că nimeni nu ne reprezintă. Votanții tineri sunt atrași de lideri carismatici care promit o ruptură – nu o construcție. La celălalt pol, vârstnicii caută stabilitate și protecție. Iar între acești doi poli, societatea se fragmentează într-un ritm continuu - ideologic, valoric și emoțional. Nu este vorba doar despre diferențe de opinie. Este o neîncredere fundamentală între grupuri sociale care nu mai împărtășesc același cod moral.

În această societate, pregătirea pentru criză nu poate însemna doar armament sau exerciții militare. Adevărata problemă este una de psihologie socială. Avem, poate, echipamente, dar nu avem mecanisme de reacție colectivă. Avem instituții, dar nu mai avem legătura afectivă cu ele. Avem drepturi, dar nu știm să le articulăm în fața amenințării. Studiile de specialitate arată că în România, doar o minoritate este dispusă să urmeze cursuri de pregătire militară. Și o majoritate s-ar opune implicării directe a țării într-un conflict regional. Nu din lipsă de patriotism, ci dintr-o formă profundă de dezorientare și frică.

Această frică nu este una recentă. Acum un secol, Constantin Rădulescu-Motru, descria o Românie condusă de „inteligenți fără caracter” și de mase cu „înclinații pasive”. Spunea că românii sunt curajoși în grup, dar temători individual. Că au o predispoziție spre a crede zvonuri, mai degrabă decât dovezi. Că au o cultură a suspiciunii și a adaptabilității, dar nu a responsabilității. O introspecție amară, dar care rezonează surprinzător de mult cu realitățile de azi.

Deci știm că nu suntem pregătiți. Dar știm și de ce. Pentru că am lăsat încrederea să se erodeze. Pentru că ne-am obișnuit să ne delegăm siguranța altora – Alianței, norocului, providenței. Pentru că am acceptat o cultură a supraviețuirii în locul uneia a construcției. Pentru că nu am învățat, nici politic, nici civic, nici educațional, să reacționăm ca un corp unitar în fața pericolului. Și poate cel mai dureros: pentru că nu am recunoscut acest lucru în mod conștient.

Recunoașterea vine cu întrebări inconfortabile. Dar și cu speranța că, știind în sfârșit de ce nu suntem pregătiți, am putea începe, în sfârșit, să fim.

Iată un set de întrebări esențiale — inconfortabile, dar necesare — pe care ar trebui să ni le adresăm, ca societate, dacă vrem cu adevărat să înțelegem de ce nu suntem pregătiți și ce am putea schimba:

1. Avem încredere unii în alții suficient cât să acționăm împreună în fața unui pericol real?

2. De ce avem mai multă încredere în aliați decât în propriile noastre instituții?

3. Ce lideri am urma cu adevărat într-o criză profundă? Cine ar vorbi în numele nostru – și am asculta?

4. Suntem dispuși să ne asumăm riscuri pentru binele comun, sau doar când ne afectează direct?

5. Ce am făcut, ca stat și societate, în ultimii ani pentru a ne pregăti nu doar militar, ci mai ales civic, psihologic și informațional?

6. Cine profită din lipsa noastră de pregătire? De ce am acceptat atâta timp această vulnerabilitate tăcută?

7. Când am devenit mai interesați de cine e de vină decât de ce e de făcut?

8. Ce valori ne-ar mai putea ține împreună într-o perioadă de criză? Le avem, le mai recunoaștem?

9. Suntem conștienți că războiul, dezinformarea, manipularea și prăbușirea încrederii sunt deja aici – nu doar amenințări viitoare?

10. Cât timp mai credem că „merge și-așa” înainte să se rupă cu totul?

Aceste întrebări nu au răspunsuri simple, dar ar trebui să stea la baza unei reflecții naționale reale – nu doar la nivel de instituții, ci în fiecare redacție, clasă, gospodărie sau partid. La mulți ani România!