Testul Moroșanu. De ce reforma justiției fără ea nu convinge pe nimeni

Pentru o mare parte a societății, Moroșanu este dovada vie că justiția românească nu este un monolit corupt sau inert, ci un teritoriu plin de tensiuni în care există încă oameni dispuși să riște.

FOTO Inquam - Gyozo Baghiu

Tocmai de aceea, excluderea ei din orice viitoare idee de reformă ar fi interpretată ca o reafirmare a vechilor reflexe de autoprotecție ale unor structuri politice, infracționale și juridice care și-au dat mâna, a câta oară, peste voința societății. Nu pentru că ar fi indispensabilă tehnic, ci pentru că este indispensabilă simbolic pentru credibilitatea oricărui demers. Credibilitatea implică încredere. Nu mai avem încredere.

În România ideea de „reformă a justiției” a ajuns să sune ca o conservă goală.  Repetată mecanic în tot felul de documente este lipsită de orice ancoră emoțională sau morală în ochii publicului. De ce? Pentru că societatea a traversat decenii de justiție politizată, de dosare selective și de tăceri instituționale atent gestionate. Ceea ce ar trebui să fie reforma nu mai cade sub incidența ideii de procedură, ci sub incidența ideii de  credibilitate. Iar credibilitatea, spre deosebire de arhitectura normativă, nu se construiește prin legi, ci prin oameni. Din acest punct de vedere, apariția publică a judecătoarei Raluca Moroșanu nu a fost un accident de comunicare, ci un moment de ruptură simbolică, un punct de inflexiune în raportul dintre justiție și societate.

Românii nu mai caută în justiție perfecțiunea tehnică, ci onestitatea recognoscibilă și după foarte mulți ani…dreptate. După anii în care reforma a fost confiscată fie de politicieni ori de structuri ale sistemului interesate mai degrabă de autoprotecție decât de curățenie internă, românii au ajuns să evalueze orice demers reformist printr-un criteriu simplu și brutal - cine își asumă costul adevărului? În acest context, figura Ralucăi Moroșanu capătă o semnificație care depășește biografia profesională și intră în registrul simbolic. Nu pentru că ar fi singurul magistrat integru din sistem, ci pentru că a ales să vorbească într-un moment în care tăcerea era încă regula de supraviețuire iar frica i-a paralizat pe mulți.

Ieșirea sa publică, într-un cadru oficial, în contradicție deschisă cu mesajul conducerii instanței, a fracturat o “lege” nescrisă a sistemului judiciar românesc – “rufele se spală în familie”. Orice formă publică de a ridică preșul de pe grămada de gunoi adunată in Justiție este echivalentă cu trădarea. Moroșanu a refuzat această logică defensivă și a ales să valideze public ceea ce societatea aflase deja din investigații jurnalistice - existența unui climat de presiune, de frică disciplinară și de control informal asupra magistraților incomozi. Nu a vorbit în numele unei revoluții, ci în numele unei normalității profesionale dispărute cu ani în urmă. Ori tocmai această sobrietate a discursului ne dă din nou speranță.

Pentru noi toți, acest gest funcționează ca un test de autenticitate. Reforma nu mai este un proiect abstract, ci prinde chipul unui magistrat care nu cere putere, nu revendică funcții și nu propune soluții miraculoase. Spune doar …ceea ce ați văzut este real. În România neîncrederea a devenit reflex social. Iar când confirmarea vine din interiorul sistemului are o forță de validare incomparabil mai mare decât orice raport oficial. De aici credem, cei mai mulți dintre noi, că începe transformarea ei în simbol.

Problema majoră a justiției românești nu este lipsa de reglementare, ci ruptura profundă între sistemul de justiție și societate. Ani la rând, discursul reformei a fost monopolizat de un limbaj tehnocratic, inaccesibil publicului larg, în timp ce mecanismele reale de putere au rămas opace. Moroșanu a inversat această dinamică nu prin populism, ci prin asumare personală. A acceptat expunerea, cu toate riscurile profesionale și personale pe care aceasta le presupune într-un sistem încă dominat de reflexe punitive față de disidență.

Din acest motiv, orice demers de reformă care o ocolește sau o neutralizează simbolic este și va fi perceput ca fiind unul incomplet sau fals. Nu pentru că ar trebui să conducă reforma, ci pentru că absența ei ne transmite un mesaj limpede nouă tuturor. Sistemul este dispus să vorbească despre schimbare, dar nu este dispus să îi accepte pe cei care au demonstrat, prin fapte, că schimbarea este necesară. În ochii românilor, o reformă fără Moroșanu nu este neapărat ilegală, dar este suspectă. Pare o reformă de vitrină, una care cosmetizează fără să atingă nervii sensibili ai sistemului.

Această percepție spune mai multe despre starea de spirit a societății decât despre persoana judecătoarei în sine. România se află într-un moment de oboseală morală, în care cetățenii nu mai sunt impresionați de planuri, comisii sau strategii multianuale. Ei caută semnale clare că cei care au avut curajul să vorbească nu sunt marginalizați, izolați sau transformați în exemple negative. Politicienilor le place să fluture ideea că România este un stat de drept.  Păi într-un stat de drept, nu de drepți, protejarea vocilor critice din interiorul sistemului este o condiție minimală a reformei. În România, această protecție este una superficială dacă nu chiar opțională.

De aceea, Moroșanu nu este doar un simbol al curajului individual, ci un barometru al sincerității instituționale. Modul în care este tratată – ignorată, cooptată, ascultată sau împinsă discret în afara circuitului decizional – va spune mai mult despre viitorul justiției românești decât orice modificare legislativă. Publicul înțelege intuitiv acest fapt. Orice reformă care începe fără a integra vocea celor care au semnalat problemele riscă să fie citită ca o operațiune de control al pagubelor, nu ca un efort real de transformare.

Există și o dimensiune mai profundă a acestui simbolism. Moroșanu întruchipează ruptura între două paradigme ale magistraturii românești. Pe de o parte, paradigma tăcerii prudente, a carierei gestionate cu grijă, a evitării conflictelor interne. Pe de altă parte, paradigma responsabilității publice, în care magistratul nu se definește doar prin dosarele soluționate, ci și prin raportarea onestă la disfuncțiile sistemului din care face parte. Alegerea între aceste două modele nu este una teoretică, ci una cu consecințe directe asupra încrederii publice.

În acest punct, reforma justiției nu mai este doar o problemă de arhitectură instituțională, ci una de contract moral cu întreaga societate. Statul român trebuie să răspundă la o întrebare simplă - Ce se întâmplă cu cei care spun adevărul? Dacă răspunsul este ambiguu, atunci orice reformă va fi percepută ca fiind superficială, indiferent de ambițiile sale declarate. Moroșanu a devenit reperul acestei întrebări, nu prin intenție, ci prin context.

Adevărata miză nu este dacă ea va ocupa sau nu un rol formal în procesul de reformă, ci dacă sistemul politic si judiciar este capabil să accepte ceea ce ea simbolizează - transparență, asumare și ruptura cu logica intimidării interne. În lipsa acestui accept, reformele vor continua să existe pe hârtie, dar vor eșua în ochii publicului. Democrația pentru români s-a dovedit de prea multe ori fragilă însă percepția contează aproape la fel de mult ca realitatea. De aceea este nevoie ca cei care au devoalat corupția să fie ajutați să-i pună capăt.

În final, România nu are nevoie de eroi solitari, ci de instituții credibile. Însă instituțiile credibile se construiesc pornind de la oameni care au demonstrat că nu confundă loialitatea față de sistem cu tăcerea complice. Raluca Moroșanu nu este soluția tuturor problemelor justiției românești, dar absența ei din orice proiect de reformă este, pentru noi toți, dovada că schimbarea este încă maimuțărită. Iar până când acest semnal nu este corectat, reforma va rămâne o promisiune fără suflet, incapabilă să recâștige încrederea societății care a învățat, pe propria piele, să fie mereu sceptică.