Hegemonie fără mănuși. America rescrie regulile jocului

Administrația Trump, în primele zile ale lui 2026, a făcut două lucruri care, puse cap la cap, sunt mai mult decât o rebalansare a politicii externe americane. A folosit energia ca pârghie coercitivă și a recurs la autoexcludere instituțională pentru a câștiga marjă de manevră. Avem cazul Venezuela, luat împreună cu interdicțiile maritime împotriva flotei fantomă „shadow fleet” și tăierea legăturilor, de orice fel, cu infrastructura instituțională a cooperării globale, prin retragerea din 66 de organizații internaționale, inclusiv din arhitectura climatică UNFCCC/IPCC.

Operațiunea de capturare a lui Nicolás Maduro Foto Profimedia

Dacă citim această combinație de acțiuni prin grila prevenirii dedolarizării, frânarea avansului chinez în domeniul „tehnologiilor verzi”, revenirea la combustibilii fosili și lovirea rețelelor opace de export și finanțare ale Rusiei și Iranului – ni se dezvăluie o logică coerentă, dar cu efecte secundare masive. SUA transformă, sub ochii noștrii, piața energiei și rutele ei maritime, într-un „comutator geopolitic” controlat de Washington, chiar cu prețul erodării normelor care făceau acel control mai ușor de legitimat.

În Venezuela, operațiunea de capturare a lui Nicolás Maduro și anunțul că SUA vor asigura tranziția controlând vânzările de petrol pe termen „indefinit”, inclusiv prin direcționarea încasărilor în conturi „controlate” de SUA la bănci „recunoscute global” reprezintă o încercare de a pune mâna pe o supapă de presiune într-o piață globală în care, de doi ani, prețurile au scăzut ca urmare a supraproducției, iar sancțiunile au împins Rusia, Iranul și Venezuela să dezvolte infrastructuri paralele de export. În termeni strict economici, o creștere a producției venezuelene – dublată de folosirea rezervelor pentru a tempera piața – ar avea capacitatea de a duce prețul barilului în jos, lovind direct în modelul de finanțare al Moscovei și Teheranului, care depind, în mare măsură, de veniturile provenite din petrol și de costuri logistice încă suportabile pentru export.

A doua mișcare a administrației americane sunt interdicțiile maritime și interceptarea/capturarea unor petroliere precum Marinera/Bella 1 și M/T Sophia, asociate în presa internațională cu ceea ce cunoaștem azi sub denumirea de „shadow fleet”. Acest pas a generat reacții dure la Moscova și duce discuția, la Kremlin, într-o zonă extrem de periculoasă. Posibilitatea ca Rusia să-și escorteze transporturile “comerciale” la vedere, nu cum a făcut-o până acum, cu nave de război reprezintă un risc real de escaladare. În această cheie, acțiunea Statelor Unite seamănă, din ce în ce mai mult, cu o doctrină de securitate care gestionează fizic rutele maritime și, implicit, costul și posibilitățile de a transporta petrol. „Sanctions enforcement by force” este noul concept de securitate în care sancțiunile nu mai sunt un mecanism doar de ordin financiar-juridic (liste, bănci, asigurări, interdicții de a intra în porturi) ci și unul operativ. America nu mai vorbește, acționează. (America trece de la vorbe la fapte)

A treia mișcare este pasul făcut în direcția demantelării „economiei negre” ruso-iraniene. Această flotă de nave fantomă - Shadow fleet - a funcționat prin opacitatea mecanismului (flag-hopping, companii-paravan, AIS off, asigurări dubioase) o bună perioadă de timp. Iar costul real al acestei infrastructuri nu a fost doar prețul barilului, a fost “riscul în sine” pe care s-a pus un preț, real sau artificial, prin intermediul primelor de asigurare, accesului la porturi, la finanțare și la servicii occidentale. Când SUA și partenerii (inclusiv Marea Britanie) au început să confiște la propriu navele rețelei, riscul a ieșit din zona „comercială” și a intrat în zona „militară”, lucru care prăbușește profitabilitatea rețelei chiar și fără „stoparea” fizică a volumelor transportate maritim.

Dar tocmai aici se vede paradoxul dedolarizării. Pe termen scurt, promisiunea Washingtonului că veniturile din petrolul venezuelean vor fi canalizate prin conturile unor bănci „acceptate” și recunoscute internațional, sub atentă supraveghere americană, nu face decât să reafirme, fără menajamente, unde va rămâne, și pe viitor, centrul de greutate al sistemului financiar global. Pe dolar. Nu mă refer doar la monedă, ci la întreg ecosistemul din jurul dolarului – rețeaua de clearing, regulile de conformitate și mecanismul de sancțiuni care dau, în practică, putere politică unui instrument financiar.

Pe termen mediu însă, logica JP Morgan și Asia Society, într-un registru diferit, dar convergent, este că dedolarizarea nu se va întâmpla peste noapte. Vorbim de o eroziune graduală. Ea va căpăta un rimt accelerat doar datorită percepției că dolarul a devenit un instrument de coerciție geopolitică. Cu cât vor fi mai mulți cei care vor crede că accesul la sistemul construit în jurul dolarului poate fi întrerupt arbitrar, cu atât mai mult va crește stimulentul pentru mecanisme alternative - monede locale în comerț bilateral, clearing regional, aur, yuan, etc. Altfel spus, interdicția navală poate salva „petrodolarul” ca o soluție pe termen scurt - ținându-ți adversarii în șah. Pe termen lung însă, asta va hrăni dedolarizarea ca proiect politic al Sudului Global. Este o invitație deschisă la a-și găsi alte “soluții de urgență”.

A patra piesă este întoarcerea la combustibilii fosili și retragerea din arhitectura climatică. Iar gestul face trimitere directă la competiția industrială cu China. În timp ce administrația Trump își definește strategia energetică în limbaj de „energy dominance” și dereglementare, Beijingul își consolidează avantajul structural în lanțurile de valoare ale tranziției către energia solară, baterii, EV-uri - cu investiții masive și exporturi în creștere. IEA notează niveluri foarte ridicate ale investițiilor Chinei în energie curată (peste 625 mld. USD în 2024) și atingerea țintelor de capacitate eoliană și solară pentru 2030 încă din 2024, deci…cu șase ani mai devreme. Reuters arată și cum exporturile Chinei în zona EV/baterii au devenit un motor comercial major, chiar în contextul tensiunilor comerciale.

Prin retragerea din UNFCCC/IPCC și dintr-o listă mai largă de 66 de organisme, Washingtonul transmite că preferă libertatea de manevră internă în detrimentul stabilirii regulilor globale ale tranziției. Dar regula de aur a competiției tehnologice este că cine scrie standardele, incasează profiturile. Ori SUA se auto-exclude de la masa unde sunt calibrate standardele, metodologiile și finanțările climatice. Spațiul rămas nu va rămâne gol. Va fi ocupat, pe viitor, de alții. Iar China are deja masa critică industrială pentru a transforma standardele în exporturi. Criticile oficialilor și experților citați de Reuters/Time/Guardian merg exact în această direcție. Retragerea americană este descrisă ca un autogol economic și strategic, chiar dacă nu oprește trendul global al investițiilor în regenerabile.

În fine, există o consecință pe care nu o putem evita, mai ales atunci când lucrăm cu surse deschise. Problema legalității și a precedentului. Pentru un segment semnificativ de experți în drept și instituții internaționale, lovitura din Venezuela și „capturarea” unui șef de stat, fără mandat ONU și în afara clasicei autoapărări, slăbește norma de bază a interdicției folosirii forței (Carta ONU, art. 2(4)). Chiar dacă administrația de la Casa Albă și susținătorii ei încearcă să o încadreze în logica „narco-terorismului” sau a legitimității contestate a regimului Maduro, costul geopolitic este că adversarii primesc un argument…mină de aur, formulabil astfel: dacă SUA poate, atunci și alții pot. China a folosit deja speța ca argument diplomatic, criticând postura de „world judge” a Americii. Asta contează fiindcă, pe termen lung, hegemonia nu înseamnă doar forță, înseamnă și capacitatea de a o exercita fără a-i împinge pe ceilalți să se coalizeze pentru a-ți limita puterea.

Deci, da - una din consecințele posibile ale acțiunilor americane din ultimele zile (demonstrație de forță & sancțiuni), poate fi încetinirea dedolarizării în spațiul tranzacțiilor petroliere „mainstream”. Dar ea se va petrece simultan cu accelerarea renunțarii la dolar, ca instinct defensiv al Sudului Global în fața și în afara Occidentului. Întoarcerea la combustibilii fosili poate strangula, după cum se și vede deja, bugetele ruso-iraniene prin preț și risc logistic. Dar în același timp, cedează Chinei centrul de greutate al economiei secolului XXI - lanțurile industriale ale tranziției energetice - mai ales dacă Statele Unite se retrag din instituțiile unde se scriu regulile jocului. Iar peste toate plutește riscul de escaladare navală. Când sancțiunile devin operațiuni maritime, fiecare incident are capacitatea de a deveni o criză între puteri nucleare, chiar dacă obiectul inițial era un petrolier ruginit și o poliță de asigurare fantomă.