Între Berlin și Helsinki. Un test de relevanță strategică pentru România

La sfârșitul unui an marcat de tensiuni și reașezări geopolitice, echilibrul de putere în Europa a suferit cele mai rapide schimbări din ultima decadă. Două reuniuni diplomatice, desfășurate la Berlin și Helsinki, au devenit puncte de cotitură în această reconfigurare.

La Berlin, s-a reunit nucleul decizional transatlantic, în jurul unui posibil acord de pace pentru Ucraina. La Helsinki, statele aflate pe frontiera estică a Uniunii Europene au trasat conturul unei noi geometrii de securitate. Între cele două întâlniri, liniile de influență s-au redesenat vizibil, iar România s-a trezit într-un spațiu care cere o apăsată clarificare strategică proprie.

Această clarificare este necesară din două motive. Unul fiindcă România nu a fost invitată la masa îngustă a decidenților și doi fiindcă în lipsa unor garanții ferme din partea Washingtonului s-au amplificat responsabilitățile și riscurile regiunii din care face parte.

Berlinul a oferit scena unei noi tentative de a face pace cu Federația Rusă. Liderii europeni și americani s-au așezat în jurul unui plan de pace pentru Ucraina, cu președintele Zelenski prezent și cu reprezentanții administrației Trump pe scaunele din față. Cancelarul Friedrich Merz, tot mai încrezător în profilul său de arbitru continental, a căutat o formulă care să împace cerințele de securitate ale Ucrainei cu disponibilitatea tot mai selectivă a Vestului de a furniza garanții. În acest cadru, Germania s-a afirmat ca o platformă de convergență, pledând pentru folosirea activelor rusești înghețate în sprijinul reconstrucției și pentru un rol mai consistent al Europei în propria apărare. Faptul că în spațiul public european au apărut voci – precum cea a lui Strack-Zimmermann – care au afirmat deschis că Washingtonul nu mai poate fi considerat garantul de odinioară al securității europene, a adăugat un ton grav momentului. Dincolo de formula diplomatică, întreaga desfășurare a întâlnirii de la Berlin a lăsat impresia unei Europe care, pentru prima dată în ultimele două decenii, își acceptă vulnerabilitatea strategică și începe să o trateze dincolo de declarații.

Cu o zi mai târziu, la Helsinki, sensul s-a modificat. Tonul a devenit mai apăsat, iar retorica și-a găsit sprijin în geografia reală. Statele de pe flancul estic al Uniunii Europene – de la Polonia la România, de la Finlanda la Bulgaria – s-au reunit, dincolo de a dezbate condițiile păcii, mai ales pentru a insista că arhitectura de securitate a Europei poate fi consolidată doar plecând din zona ce-a mai fierbinte a momentului și anume frontiera sa răsăriteană. A fost o întrunire de luciditate strategică, în care liderii din prima linie a frontului – real sau potențial – au transmis că apărarea Europei începe acolo unde amenințarea este deja simțită. Premierul finlandez Petteri Orpo a formulat fără echivoc - Rusia nu dispare din ecuația de risc, nici pe termen scurt, nici în viitorul anticipabil. Iar din această recunoaștere a continuității pericolului s-a născut și o alianță de responsabilitate – Finlanda și Polonia au fost învestite cu sarcina de a coordona efortul colectiv al țărilor de pe flancul estic în fața unei Uniuni care ezită să aloce resursele necesare în regiunile cele mai expuse. Este aici un sens profund al unei reechilibrări. Dacă în trecut securitatea Europei se negocia între Atlantic și Rin, astăzi se articulează între Marea Baltică și Marea Neagră. Iar acest transfer de axă vine cu obligații pe care niciunul dintre actorii regionali nu le mai poate evita.

Pentru România, cele două întâlniri au developat o imagine stranie. La Berlin, scaunul României a rămas gol iar absența ei a părut un mesaj, cu atât mai pregnant cu cât alții au fost acolo. Neoficial, absența sa ar fi  legată de faptul că Bucureștiul nu și-a exprimat disponibilitatea de a trimite trupe într-o eventuală misiune internațională în Ucraina. Acest criteriu a funcționat ca un filtru neoficial pentru participarea la reuniunea restrânsă. Deși această explicație nu a fost confirmată oficial de organizatori, contextul întâlnirii și profilul statelor invitate susțin o asemenea lectură analitică. Doar cei dispuși să participe activ la o eventuală misiune internațională în Ucraina au fost incluși în cercul de decizie. Prin urmare, România a fost nevoită să afle ulterior ceea ce alții negociau în direct. Președintele Stubb a prezentat la Helsinki detaliile discuțiilor de la Berlin, într-un gest de transparență regională, dar și ca simbol al stratificării reale a influenței în Europa. Acolo unde se stabilesc granițele păcii, nu mai contează doar convingerile declarative, mai importantă este disponibilitatea de a acționa. Iar România, deși prezentă constant în dezbaterile despre sprijinul pentru Ucraina, nu s-a aflat în centrul configurării planului care urmează a fi înaintat Moscovei. În ecuația marilor tratative, Bucureștiul a fost poziționat în plan secund, de celelalte cancelarii, pentru că singur și-a definit propriilor limite în/de angajare.

Totuși, la Helsinki, România și-a regăsit locul în coordonatele regionale. Prezența președintelui Nicușor Dan, discursul său ferm și propunerea de a transforma Constanța într-un hub european de securitate maritimă au arătat că Bucureștiul nu este dispus să accepte o marginalizare tăcută. A fost, mai degrabă, o încercare de a reconfigura rolul propriu în noua ordine emergentă. În timp ce axa Finlanda-Polonia definește direcția strategică a flancului estic, România dorește să rămână relevantă prin inițiative care valorifică poziția sa geografică și infrastructura existentă. Însă diferența dintre enunț și influență se face, în continuare, prin capacitatea de a transforma ideile în structuri și angajamente concrete.

Consecințele pentru Europa după cele două întâlniri nu țin doar de schimbarea retoricii sau de reafirmarea sprijinului pentru Ucraina. Ele țin, mai ales, de clarificarea unui lucru - Europa nu își mai poate permite o arhitectură defensivă în care Estul să fie doar spațiu tampon, iar deciziile să fie luate la și de Vest. De acum înainte, orice strategie de apărare se va construi de-a lungul întregii granițe orientale, iar resursele vor trebui distribuite în funcție de vulnerabilitate, nu de vechimea în club. Helsinki a transmis că solidaritatea trebuie să se exprime și prin bani, și prin capabilități, nu doar prin declarații. Germania a acceptat, la Berlin, că securitatea europeană nu poate fi externalizată la infinit către Washington. Liderii americani prezenți acolo, de altfel, au insistat pe nevoia ca europenii să-și asume mai mult. În acest cadru, fiecare stat din est este pus în fața unei alegeri strategice - să aștepte indicații de la centru sau să contribuie activ la conturarea noului perimetru de securitate.

Pentru România, alegerea este fundamentală. Poate continua să joace rolul unui aliat predictibil, dar cu influență limitată, sau poate deveni unul dintre actorii regionali care definesc agenda. Condiția nu este retorică, ci operațională. Să își sporească capabilitățile militare într-un ritm comparabil cu cel al Poloniei, să își întărească prezența în formatele de cooperare regională și să genereze proiecte care răspund concret nevoilor de securitate ale flancului sud-estic. Summitul de la Helsinki a arătat că se poate. A lipsit însă articularea unei viziuni clare pe termen lung – una care să includă dincolo de reacția la amenințările Federației Ruse și modelarea relațiilor în interiorul UE. România are potențialul de a deveni veriga de legătură între nordul strategic și sudul vulnerabil, între Polonia cea angajată militar și Bulgaria cea discretă, între Bruxelles-ul instituțional și Chișinăul fragil.

Între Berlin și Helsinki s-a scris, așadar, un nou capitol în geografia securității europene. Unul care nu mai permite poziții ambigue sau confort geopolitic bazat pe garantul american omniprezent. Europa își recunoaște acum granițele fizice și strategice. Iar România, cu toate ezitările sale, se află în proximitatea uneia dintre cele mai fierbinți granițe. Este momentul ca Bucureștiul să înțeleagă că locul la masă nu se oferă, se câștigă. Prin acțiune, prin consistență, prin capacitatea de a transforma prezența într-un argument.

Fragmentele de putere din Europa se realiniază. Negocierile importante nu-i mai includ pe toți în mod automat. Relevanța, în acest nou context, se câștigă prin acțiune nu prin discurs. Pasul următor îi aparține României.