Going to Tehran – anatomia unui conflict SUA–Israel–Iran

Există cărți care îmbătrânesc prost pentru că au fost scrise prea aproape de clivajele momentului lor. Și există cărți care îmbătrânesc bine tocmai pentru că au văzut, înaintea altora, structura adâncă a unei crize. Going to Tehran, volumul publicat de Flynt Leverett și Hillary Mann Leverett, aparține celei de-a doua categorii. Nu este o carte comodă. Nu este o carte consensuală. Și cu siguranță nu este o carte neutră. Dar tocmai de aceea, în contextul actual al confruntării dintre Statele Unite, Israel și Iran, relevanța ei este imposibil de ignorat.

FOTO Freepik

Teza de fond a autorilor este limpede încă din introducere - mare parte din ceea ce establishmentul american crede că știe despre Republica Islamică este greșit, iar această neînțelegere este strategic periculoasă. Cartea susține că Iranul a fost tratat adesea, în discursul occidental, ca un actor irațional, ilegitim și izolabil, deși în realitate, a fost și este un stat revoluționar, dar rațional, cu o logică de securitate coerentă și cu interese pe care Washingtonul a refuzat constant să le trateze ca atare.

Privită peste ani, miza reală a cărții este să facă Iranul inteligibil, nu să-l reabiliteze. În spațiul intelectual și politic s-a preferat o caricatură în locul înțelegerii acestuia. De aceea autorii propun o lectură diferită - Republica Islamică trebuie înțeleasă ca un regim care operează în logica supraviețuirii, a descurajării, a autonomiei strategice și a echilibrului de putere și nu ca o anomalie exotică a ordinii internaționale. Din această perspectivă, miturile occidentale despre „iraționalitatea” Iranului au fost deopotrivă erori analitice și obstacole concrete în calea unei politici americane realiste și a unei diplomații funcționale.

Aici se află primul mare motiv pentru care Going to Tehran a redevenit importantă.

Criza actuală a împins relația SUA–Israel–Iran într-o zonă pe care cartea o anticipa în esență. Fără o reconfigurare strategică, confruntarea era destinată să treacă de la sancțiuni, operațiuni clandestine și război prin interpuși la o ciocnire directă. În acest cadru, diplomația a eșuat să-și îndeplinească menirea. A părut, tot timpul, că intervine tardiv, firav și subordonat dinamicii conflictului. Reuters a relatat atât în 2025, cât și acum, în 2026, despre atacuri americano-israeliene asupra infrastructurii nucleare iraniene, despre degradarea sitului de la Natanz și despre riscul extinderii conflictului la scară regională, în timp ce tentativele de reluare a dialogului diplomatic au rămas fragile, discontinue și incomplete.

În acest sens, cartea este o avertizare ignorată și nu o pledoarie pentru dezastru. Flynt și Mann Leverett au argumentat că politica americană față de Iran s-a sprijinit, timp de decenii, pe trei piloni ostili - ostracizare diplomatică, presiune economică și o formă mai mult sau mai puțin voalată de sprijin pentru schimbarea regimului. Problema n-a foat doar una morală sau juridică. Problema este că această strategie n-a funcționat nici măcar în propria ei logică. Autorii insistă că un asemenea curs a redus capacitatea Washingtonului de a înțelege dinamica internă a Iranului, a întărit reflexele de securitate ale regimului și a alimentat exact tipul de comportament pe care a pretins că vrea să-l descurajeze.

Actualitatea argumentului devine și mai evidentă când privim dosarul nuclear. Una dintre cele mai controversate idei ale cărții este că sancțiunile și izolarea nu vor produce capitularea strategică a Teheranului. Dimpotrivă, ele vor încuraja adaptarea, autosuficiența și repoziționarea Iranului către alte centre de putere. La momentul apariției volumului, această teză părea excesivă pentru mulți comentatori occidentali. Astăzi însă, după ani de presiune maximă, retragere americană din JCPOA, reluarea îmbogățirii uraniului și apoi loviturile militare asupra siturilor nucleare, este greu de susținut că presiunea a rezolvat problema. Reuters nota recent că, înaintea atacurilor din 2025, Iranul acumulase peste 440 de kilograme de uraniu îmbogățit până la 60%, iar după loviturile militare din 2025 verificarea deplină a stocurilor și a infrastructurii a devenit și mai dificilă pentru AIEA.

Aceasta este una dintre marile forțe retrospective ale cărții - a înțeles că presiunea poate degrada transparența fără să elimine capabilitatea. Un stat care se simte asediat nu răspunde neapărat cedând. Poate răspunde dispersând, ascunzând, adaptând și investind și mai mult în instrumentele sale de descurajare. Din această perspectivă, Going to Tehran trebuie citită ca o critică a iluziilor occidentale despre coerciție. Autorii au văzut devreme ceea ce o parte a establishmentului american a refuzat mult timp să accepte - că există adversari care nu se prăbușesc atunci când sunt presați, ci se reorganizează în jurul presiunii.

Mai există însă un alt motiv pentru care cartea merită recitită astăzi. Ea obligă cititorul să iasă din registrul moralizator și să reintre în registrul strategic. În dezbaterile publice occidentale, Iranul este adesea descris alternativ ca un regim fanatic, ca o teocrație expansionistă sau ca o putere paria. Toate aceste etichete conțin elemente de adevăr, dar devin analitic sterpe atunci când sunt folosite ca substitut pentru explicație. Cartea insistă că Iranul vede Statele Unite și Israelul ca amenințări directe la adresa supraviețuirii sale. Din această perspectivă, programul nuclear, capabilitățile balistice și rețeaua de actori apropiați din regiune apar ca instrumente de descurajare într-un mediu perceput ca ostil.

Aceasta nu înseamnă că autorii au dreptate în toate. Aici trebuie făcută și corecția critică necesară. Going to Tehran este foarte convingătoare atunci când demontează clişeele occidentale despre Iran. Însă este mai puțin convingătoare atunci când riscă să transforme această demontare într-o formă de supra-corectare. Cu alte cuvinte, dacă multe analize occidentale au prezentat Iranul ca fiind prea irațional, cartea îl prezintă uneori ca fiind prea coerent. Regimul iranian este într-adevăr strategic, dar este și profund ideologizat. Este capabil de calcul rece, dar și de rigiditate doctrinară. Este preocupat de supraviețuire, dar și de legitimitate internă prin represiune, crimă, mobilizare simbolică și antagonism extern. În încercarea de a reintroduce raționalitatea în analiza Iranului, autorii tind uneori să lase în penumbră exact acele dimensiuni represive și expansioniste care fac regimul atât de greu de integrat într-o ordine regională stabilă.

Această limită nu anulează relevanța cărții. Dimpotrivă, o face mai utilă dacă este citită critic. Ceea ce Going to Tehran oferă extraordinar de bine este corecția unei erori occidentale de percepție. Ceea ce oferă mai puțin bine este evaluarea completă a modului în care logica de securitate a regimului se împletește cu logica sa ideologică și cu mecanismele sale interne de coerciție. În termenii prezentului, cartea explică excelent de ce Washingtonul și Ierusalimul au ajuns să subestimeze reziliența strategică a Iranului; explică mai puțin complet de ce această reziliență este inseparabilă de natura autoritară și militantă a regimului însuși.

Totuși, chiar și cu această rezervă, ideea centrală a volumului rămâne surprinzător de puternică. Nu poți construi o ordine regională funcțională împotriva Iranului, ignorând Iranul sau imaginând că Iranul poate fi pur și simplu eliminat din ecuație. Autorii formulează explicit analogia cu deschiderea Nixon–China și sugerează că Statele Unite au nevoie de un „moment nixonian” în relația cu Teheranul. Au nevoie de o trecere de la retorica transformării adversarului la acceptarea faptului că acesta există, persistă și trebuie integrat într-un calcul mai larg de echilibru. În viziunea lor, Washingtonul ar fi bine să recunoască faptul că excluderea unei puteri regionale de această magnitudine din opțiunile sale diplomatice înseamnă a opera cu o mână legată la spate.

Desigur, aici intervine ironia istoriei. Când a apărut cartea, un asemenea „moment nixonian” părea improbabil, dar nu imposibil. Astăzi, după ani de tensiune acumulată, după avansul programului nuclear iranian, după războaiele indirecte și după atacurile directe asupra siturilor nucleare, el pare și mai greu de imaginat. Și totuși, chiar în 2025 au existat runde de discuții americano-iraniene mediate de Oman, descrise de ambele părți drept pozitive și constructive, înainte ca logica escaladării să recapete din nou inițiativa. Cu alte cuvinte, nici măcar prezentul nu infirmă complet intuiția autorilor. Doar arată cât de îngustă a devenit fereastra pe care ei sperau s-o vadă încă deschisă.

De fapt, aici se află probabil cea mai profundă actualitate a cărții. Going to Tehran nu mai trebuie citită astăzi ca un plan de acțiune imediat. Trebuie citită ca o anatomie a oportunităților ratate. Este o carte despre felul în care miturile, rigiditățile birocratice, atașamentele ideologice și calculul politic intern au împiedicat Washingtonul să formuleze o strategie coerentă față de Iran într-un moment în care o asemenea strategie ar fi fost încă posibilă. Recitită în contextul actual, ea seamănă mai puțin cu un manifest și mai mult cu o autopsie anticipată a unei relații care s-a deplasat pas cu pas dinspre negocieri perfectibile spre o confruntare deschisă.

Pentru cititorul zilelor noastre, relevanța reală a cărții nu stă în a-l convinge să devină indulgent cu Republica Islamică. Stă în a-l obliga să fie mai puțin naiv în legătură cu limitele puterii occidentale. Volumul spune, în esență, că ostilitatea repetată nu a produs supunere, că izolarea nu a produs marginalizare strategică reală, că sancțiunile nu au produs colaps, iar lipsa unui cadru politic mai amplu a făcut ca fiecare criză punctuală să devină insolubilă. Când privești prezentul - situri bombardate, infrastructuri degradate, incertitudine persistentă privind continuarea programului nuclear, presiune militară fără un obiectiv strategic limpede și diplomație care reapare abia după depășirea unui nou prag de distrugere - este greu să nu vezi că multe dintre avertismentele cărții s-au confirmat.

În cele din urmă, verdictul cel mai onest este acesta - Going to Tehran este o carte esențială, dar incomodă. Pătrunzătoare, dar nu exhaustivă. Curajoasă analitic, dar uneori prea încrezătoare în coerența strategică a actorului pe care îl descrie. Însă exact în momentul în care discursul public riscă din nou să alunece în formule simplificatoare despre „nebunia” Iranului și despre inevitabilitatea confruntării, meritul ei devine și mai mare. Cartea nu absolvă Teheranul de vreo vină. Îl dezvrăjește. Îl scoate din registrul excepționalismului isteric și îl readuce în registrul calculului strategic.

Iar acesta este, poate, cel mai important serviciu pe care îl poate face o carte într-un moment de criză - nu să ofere confort moral, ci să reducă orbirea strategică. În relația dintre Statele Unite, Israel și Iran, orbirea strategică a fost întotdeauna mai periculoasă decât lipsa de retorică morală. Tocmai de aceea, Going to Tehran revine astăzi ca un text pe care prezentul îl face imposibil de ignorat și nu ca o relicvă polemică din epoca Obama.