Groenlanda și jocul de „Go” al Americii

Lui Trump jocul de șah nu i s-a potrivit niciodată. În schimb Go-ul…este altă poveste! Probabil mentalitatea de investitor imobiliar își spune cuvântul. Dorința lui Donald Trump de a anexa Groenlanda trebuie citită ca un text cu două straturi suprapuse - unul clasic, geostrategic, perfect inteligibil pentru orice planificator militar american iar celălalt psiho-politic, prin care Washingtonul sub Trump, forțează rescrierea normelor de comunicare și negociere chiar în interiorul alianței. Când cele două straturi se întâlnesc ai senzația că integritatea Europei este sub asediu, iar NATO subminat din două direcții simultan interior-exterior.

FOTO Profimedia

Acum, în primele zile ale lui 2026, discuția a încetat să mai fie un „episod excentric” al Casei Albe. Dintr-o dată s-a transformat într-un dosar fierbinte. De ce? Pentru că Trump a reluat public teza prin care Statele Unite au nevoie absolută de Groenlanda din motive de securitate națională. Afirmția a iritat mai toate cancelariile europene. Dar mai ales Copenhaga și Nuuk. Reacția, cum era și firesc, n-a întârziat să apară. Mette Frederiksen a respins ideea, iar premierul Groenlandei a descris retorica Washington-ului drept lipsită de respect. În paralel, faptul că presa europeană a legat imediat escaladarea discursului de anxietatea creată de acțiunea americană recentă din Venezuela devoalează o ingrijorare legitimă, aflată la cote de avarie în Europa. Mai discutăm doar despre Arctica sau și  despre credibilitatea autocontrolului american în epoca Trump?

În plan strict geostrategic, Groenlanda nu este o insulă mare plină cu gheață, ci o extensie a arhitecturii de apărare a Americii de Nord. Baza de la Pituffik (fosta Thule) nu este o poveste nostalgică din timpul Războiului Rece. Ea este un nod operațional pentru avertizare timpurie, apărare antirachetă și supraveghere spațială. Traiectoriile polare ale rachetelor de croazieră cu autonomie mare și al sistemelor hipersonice care comprimă timpul decizional arătă că Arctica este departe de a fi o simplă periferie. Este mai curând un coridor. Într-un astfel de coridor, Groenlanda funcționează ca o platformă fixă de senzori, infrastructură și logistică. Asta explică de ce afirmația - necesară pentru securitatea noastră națională - nu este, în sine, o frază delirantă, ci o propoziție perfect predictibilă în vocabularul securității americane.

De aici, însă, până la limbajul anexării este un adevărat șpagat. Și tocmai acest șpagat geopolitic trebuie interpretat. El spune mai puțin despre Groenlanda și mai mult despre o Americă ce vrea să culiseze de la alianțe bazate pe norme la alianțe bazate pe active. Pentru establishment-ul transatlantic, Danemarca este un aliat, iar Groenlanda este un teritoriu autonom în cadrul Regatului Danemarcei, deci un spațiu NATO, cu aranjamente existente. Pentru Trump, Groenlanda este un activ strategic sub-protejat de Danemarca și insuficient securizat împotriva intrării unor rivali. De aceea, retorica lui nu operează în registrul unei consultări între aliați, ci în registrul unei tranzacții. Dacă nu poți garanta securitatea activului, activul trebuie transferat sau controlat de cel care o poate garanta.

Aici intră în scenă prima cheie de lectură. Anexarea ca instrument de presiune asupra propriei alianțe. Când Trump spune, în esență, Danemarca nu este în stare, mesajul implicit nu vizează doar Copenhaga, el vizează toate capitalele europene care au internalizat un reflex, nepermis în accepțiunea administrației americane, cum că securitatea globală este un bun comun, iar SUA o furnizează, în timp ce Europa gestionează normele, instituțiile și comerțul. În logica lui Trump, această împărțire reprezintă o problemă. El vrea o Europă care plătește mai mult, produce mai mult, patrulează mai mult, dar și o Europă care acceptă că în zonele vitale cum ar fi  flancul nordic, Atlanticul de Nord, apărarea timpurie a Americii de Nord, Washingtonul va avea ultimul cuvânt. Nu este sfârșitul Alianței Nord Atlantice, ci o încercare de a ierarhiza NATO fără a o declara.

A doua cheie. Anexarea ca semnal pentru Rusia și China, în limbajul pe care rivalii îl recunosc, dar mai ales îl înțeleg. Rusia a tratat Arctica drept un teatru strategic major. Dar doar pentru ea. Baze reînviate, flotă mărită, rute noi, A2/AD și bastion al submarinelor. Mai important, Moscova se străduie de ani buni să transforme Ruta Mării Nordului într-un culoar unde regulile sunt doar rusești - notificări, piloți, misiuni, permisiuni și chiar amenințarea cu măsuri coercitive împotriva celor care nu se conformează unei realități pe care ei încearcă s-o impună. Occidentalii se opun. Cum? Contestând solicitările Federației Ruse ca fiind incompatibile cu dreptul internațional. China, la rândul ei, intră cu capital, cercetare, infrastructură și, treptat, cu pârghii de guvernanță, insistând pe identitatea de stat aproape arctic și pe ideea unui Drum Polar al Mătăsii. În lumea rivalilor Americii, soft power fără hard power reprezintă doar o invitație. Când Trump ridică miza până la anexare, el produce o formă de semnalizare brutală. Nu veți obține o portiță arctică prin ambiguitate, investiții discrete și proiecte dual-use. Dacă este nevoie, America va transforma interesul într-o realitate politică. Din punct de vedere european, asta sună barbar. Din punct de vedere al competiției între marile puteri, sună ca o încercare de a închide tabla înainte ca adversarul să își așeze pietrele.

FOTO X

A treia cheie.  Anexarea ca reacție la schimbarea fizică a mediului (climat) și a lanțurilor logistice. Creșterea traficului arctic este o piesă centrală, în acest joc de go, pentru că ea mută Arctica din mitologie în statistică. Consiliul Arctic, prin PAME (Protecția Mediului Marin Arctic), arată că numărul de nave unice care intră în zona Arctic Polar Code a crescut cu 37% (2013–2023, raport actualizat în ianuarie 2024) – adică avem o tendință, nu o anecdotă. În momentul în care un spațiu devine traversabil mai des, mai previzibil și mai profitabil, el devine inevitabil militarizabil. Iar când un spațiu devine militarizabil, el devine calculabil în termeni de „control”, „deny”, „early warning”, „logistic hub”. Pe scurt... Groenlanda nu este doar despre resurse, ci despre timp și distanță. În geopolitică, distanța este o monedă. Când rutele se scurtează, se scurtează și lanțurile de decizie militară.

A patra cheie. Anexarea ca instrument de politică internă americană. Dincolo de geografie, Trump are nevoie de narațiuni care convertesc anxietatea internă în energie politică - controlul frontierelor, America First, suveranitate, forță. Groenlanda, în această poveste, este un simbol al Americii care nu mai cere voie, care își asumă ceea ce consideră vital. Într-o parte a electoratului american, asta se traduce ca eficiență și curaj. În Europa, ca instabilitate. Rezultatul este o fractură de percepție. Același gest poate părea restaurarea leadership-ului la Washington și amenințare la adresa ordinii la Bruxelles.

A cincea cheie. Anexarea ca efect secundar al unei crize de guvernanță în Arctica. Cine deține Arctica, cine stabilește regulile pentru rute, cine reglementează accesul, cine validează pretențiile maritime? Consiliul Arctic a fost mult timp un forum al cooperării, dar războiul și sancțiunile au stricat o parte din țesutul cooperării, iar Rusia a împins lucrurile spre o logică de control unilateral asupra segmentelor cheie, mai ales asupra NSR (Northern Sea Route). Când un regim de guvernanță slăbește, statele mari tind să revină la soluții brute - baze, acorduri bilaterale, presiune economică, fapt împlinit. Trump este expresia caricaturală, dar nu neapărat singulară, a acestei reveniri.

A șasea cheie. Anexarea ca reordonare a raportului Washington–Copenhaga–Nuuk. În realitate, SUA nu are nevoie de anexare ca să-și atingă o serie de obiective - acces militar, cooperare ISR (Informații-Supraveghere-Cercetare), investiții, acorduri de exploatare și lanțuri de aprovizionare pentru minerale critice, infrastructură. De aceea, limbajul anexării pare prea mult pentru un obiectiv care ar putea fi atins prin instrumente mai discrete. Și tocmai aici se vede intenția politică a Casei Albe. Anexarea utilizată ca prag maximalist într-o viitoare negociere oferă un spațiu maximal de manevră. Dacă începi de la „anexare”, poți „coborî” la concesii masive fără să pară că ai cedat. În același timp, creezi o stare de urgență printre aliați. Îi electrocutezi puțin. Danemarca și UE vor trebui să demonstreze că pot securiza și dezvolta Groenlanda fără ca aceasta să devină un vid exploatabil de rivali. Iar în ianuarie 2026, reacțiile oficiale arată că această stare de urgență există deja la nivel politic.

A șaptea cheie. Anexarea ca lovitură de grație dată unui tabu al ordinii post-1945, chiar în interiorul taberei occidentale. Europa trăiește din credința că frontierele nu sunt negociabile între democrații și că suveranitatea este garantat stabilă. Când liderul de facto al securității europene vorbește despre preluare teritorială, el atinge nervul cel mai sensibil al proiectului european - ideea că integrarea a fost posibilă tocmai pentru că teritoriul a încetat să mai fie o miză. De aici senzația de asediu. America nu va trimite mâine trupe în Nuuk, dar America arată că poate reintroduce tema teritoriului ca instrument de politică internațională, iar asta contaminează întregul climat strategic.

A opta cheie. Anexarea ca test de coeziune NATO. Arctica este, prin natura ei, un spațiu în care NATO s-a întors gradual în ultimii ani, mai ales odată cu accentul pe flancul nordic și pe GIUK (Greenland – Iceland – United Kingdom). Dar NATO funcționează pe încredere, consultare și predictibilitate. Când discuția despre Groenlanda se poartă în termeni de amenințare și presiune asupra unui aliat, alianța nu se rupe automat, însă se erodează un amănunt/un detaliu mai rar discutat, capacitatea de a lua decizii rapide în criză fără ca statele să se întrebe dacă decizia este despre securitate comună sau despre interes unilateral american. Iar într-un teatru care comprimă timpii de reacție, neîncrederea devine un multiplicator de risc.

A noua cheie. Anexarea ca reacție la deficitul de capabilități occidentale în Arctica. Contrastul dintre numărul spărgătoarelor de gheață și al infrastructurii ruse față de capacitățile americane în aceeași zonă. Chiar și fără a valida fiecare cifră din surse deschise, ideea generală este simplă și relevantă - Rusia are un avantaj structural în operațiunile arctice, iar SUA se străduie să recupereze, inclusiv prin infrastructură, senzori și cooperare cu aliații. În această logică, Groenlanda este piesa de corecție, este modul americant de a acoperi o vulnerabilitate prin poziție, nu prin volum de flotă. Asta explică de ce, chiar dacă anexarea e improbabilă, obsesia pentru Groenlanda rămâne logică.

A zecea cheie. Anexarea cu risc de boomerang strategic pentru SUA. Trump poate crede că semnalizează forță, dar efectul secundar este că le oferă Rusiei și Chinei un excelent subiect de propagandă. Occidentul predică reguli, dar liderul lui cere teritorii. În plus, dacă Europa internalizează ideea că SUA sunt dispuse să instrumentalizeze presiunea chiar asupra aliaților, impulsul european de a căuta autonomie strategică, fie și imperfectă, se va accelera. Iar autonomia strategică europeană, chiar modestă, poate însemna pentru Washington mai multe fricțiuni în dosare unde SUA dorește o conformare rapidă.

Deci, cum trebuie citită dorința lui Trump de anexare? Ca un amestec de realism dur și teatru politic. Realismul dur înfățișează Arctica drept o „autostradă” strategică pentru America de Nord, iar Pituffik ca un nod de avertizare timpurie și supraveghere, într-o regiune în care shipping-ul chiar evoluează semnificativ iar Rusia face totul pentru a normaliza controlul unilateral pe rutele nordului. Teatrul politic este folosirea anexării ca instrument de presiune asupra Danemarcei și UE, de semnal către rivali, de consolidare internă, de maximalism într-o viitoare negociere.

Pentru NATO și Europa anexarea Groenlandei nu este un reper al urgenței. Urgentă este gestionarea unei noi stări de fapt, o nouă logică în care America lui Trump tinde să trateze spațiile vitale ca active care trebuiesc securizate direct, chiar cu costul disconfortului aliat. Când Rusia se militarizează gradual și China investește masiv extrateritorial, ocupând gradual spații altădată sigure pentru Occident, Trump propune un șoc, o mutare pe care o recunoști imediat în cheia jocului de Go - nu ia teritoriu pentru teritoriu în sine, doar încearcă să închidă libertatea de manevră a adversarului prin controlul punctelor-cheie. Problema Europei este că, de data asta, mutarea nu mai este doar împotriva adversarului, ea se joacă pe nervii propriului grup de suporteri.