Reflexul fanariot și istoria care nu se repetă singură

Istoria nu se repetă singură. Istoria nu are voință, memorie sau intenții. Nu se trezește din când în când pentru a recrea aceleași catastrofe, aceleași trădări și aceleași ridicole greșeli ale trecutului. Oamenii o repetă. O repetă cei care nu au înțeles-o. Cei care nu au fost suficient de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Și, poate mai periculoși decât aceștia, cei care au înțeles-o foarte bine, dar cred că pot profita încă o dată de aceleași slăbiciuni. România are în propria istorie câteva reflexe greu de educat. Unul dintre ele este mai vechi decât statul român modern: convingerea că puterea de acasă poate fi obținută, conservată sau recuperată cu ajutorul unei puteri din afară.

Foto: AI

Drumul spre Înalta Poartă

În imaginarul românesc, epoca fanariotă a rămas asociată corupției, fiscalității excesive, intrigii și cumpărării funcțiilor. Imaginea este parțial nedreaptă — epoca a produs și reforme administrative importante, iar Constantin Mavrocordat, de exemplu, nu poate fi redus la caricatura fanariotului lacom. Dar mecanismul politic fundamental al sistemului este greu de contestat. După 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească, domnii erau numiți de Poarta Otomană dintre familiile grecești influente ale Fanarului. Principatele își păstrau autonomia internă, însă dependența politică externă devenise enormă. Domnia era o resursă care trebuia obținută la Constantinopol, iar competiția dintre elitele locale se muta inevitabil și acolo. Funcția putea implica sume uriașe, împrumuturi și obligații. Literatura istorică descrie domnitori care ajungeau la București sau Iași însoțiți de rude, oameni de încredere și de creditorii care finanțaseră ascensiunea lor. Recuperarea investiției devenea apoi parte a economiei puterii.

Dar mecanismul care mă interesează aici este altul. Atunci când adversarul politic nu putea fi învins la București sau la Iași, putea fi învins la Constantinopol. Un episod aproape simbolic precedă chiar instaurarea propriu-zisă a regimului fanariot. Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești vreme de peste un sfert de secol, a fost subminat la Poartă inclusiv prin intrigile Cantacuzinilor. Un studiu bazat pe cronicile epocii și documente otomane arată că familia Cantacuzino a participat la denunțurile și manevrele care au contribuit la căderea lui Brâncoveanu, urmărind preluarea domniei. După mazilirea acestuia în 1714, Ștefan Cantacuzino ajunge domn.

Ironia istoriei este magnifică și crudă. Cei care au crezut că pot folosi Poarta pentru a-și elimina adversarul au descoperit curând că patronul extern n-a fost niciodată aliatul lor. Ștefan Cantacuzino și tatăl său aveau să fie, la rândul lor, maziliți și executați la Constantinopol. Este una dintre lecțiile pe care istoria noastră politică pare să le uite periodic: cine își caută puterea în curtea altuia nu controlează niciodată pe deplin prețul acelei puteri.

Constantinopolul s-a mutat

Firește, România anului 2026 nu este un principat vasal. Statele Unite nu sunt Imperiul Otoman. Donald Trump nu este sultan. NATO este o alianță între state suverane, iar Parteneriatul Strategic cu Statele Unite reprezintă unul dintre pilonii securității României.

Orice comparație literală ar fi absurdă. Dar istoria nu se repetă prin decoruri. Se repetă uneori prin comportamente. Și aici începe asemănarea care ar trebui să ne intereseze. În politica românească a apărut din nou această tentație ca relația cu o mare putere să fie folosită ca resursă de legitimare în competiția internă și nu doar pentru a promova interesul legitim al României. Washingtonul riscă astfel să devină ceea ce Constantinopolul fusese cândva - locul către care se îndreaptă politicianul român pentru a demonstra adversarilor de acasă că el are intrarea potrivită, omul potrivit, fotografia potrivită sau binecuvântarea potrivită.

AUR și certificatul MAGA

În cazul AUR, lucrurile sunt cel puțin transparente. George Simion a participat în februarie 2025 la CPAC, la Washington, iar partidul anunța atunci întâlniri cu Steve Bannon, Richard Grenell, Eduardo Bolsonaro și Nigel Farage, precum și apariții în presa conservatoare americană. Un an mai târziu, Simion formula fără echivoc poziționarea partidului: AUR este, în România, expresia politică a valului MAGA. Nimic ilegal în asta.

Nici măcar ceva neobișnuit: partidele europene fac parte din familii politice internaționale și cultivă alianțe ideologice. Problema începe în alt loc. Atunci când legitimitatea unei formațiuni care se definește prin „suveranism” începe să fie demonstrată prin proximitatea față de centrul de putere al altei țări, apare o contradicție dificil de ignorat. Suveranismul devine astfel o construcție stranie: respingem Bruxelles-ul pentru că ne-ar diminua suveranitatea, dar transformăm fotografia cu oamenii președintelui Statelor Unite într-un certificat de respectabilitate. Cu alte cuvinte, suveranitatea este bună până când avem nevoie de cineva mai puternic care să confirme că suntem suverani.

PSD și politica audienței

Cazul PSD este mai subtil și tocmai de aceea mai interesant. În septembrie 2026, politica românească a fost zguduită de controversele privind întâlnirile liderului PSD Sorin Grindeanu cu Kimberly Guilfoyle, ambasadoarea Statelor Unite în Grecia și figură apropiată ecosistemului Trump. Financial Times a relatat contextul mai amplu al scandalului: Guilfoyle ar fi susținut în conversații private capacitatea administrației americane de a influența schimbări de guvern în regiune; afirmațiile au fost contestate, iar PSD a respins ideea unei ingerințe.

Cert este însă că Guilfoyle s-a întâlnit cu lideri PSD, iar momentul a devenit imediat muniție în confruntarea politică românească. Nu există, pe baza informațiilor publice, dovada că Washingtonul a „dat jos” Guvernul Bolojan sau că întâlnirea respectivă a produs schimbarea politică de la București. Ar fi iresponsabil să afirmăm asta. Dar tocmai reacția clasei politice este revelatoare. Simpla posibilitate ca un politician român să aibă acces privilegiat la cineva din cercul puterii americane devine capital politic intern. Nu mai contează doar ce ai negociat pentru România. Contează cu cine ai fost văzut. Este diferența dintre diplomație și politica audienței.

Și Cotroceniul aleargă spre Washington

Nici tabăra considerată proeuropeană nu este complet imună. În mai 2026, Administrația Prezidențială condusă de Nicușor Dan a semnat cu firma americană Eversheds Sutherland un contract pentru consultanță strategică și reprezentarea.

intereselor României în relația cu autoritățile americane. Contractul putea ajunge la 565.000 de dolari pe lună, timp de șase luni — peste 3 milioane de dolari. El fusese discutat politic și a beneficiat, potrivit declarațiilor liderilor coaliției de atunci, de acordul instituțional necesar. Lobby-ul la Washington nu este, în sine, nici scandalos, nici neobișnuit. State și companii din întreaga lume folosesc asemenea servicii. Mai mult, România are motive strategice absolut legitime să își maximizeze accesul la administrația americană: securitatea Mării Negre, prezența militară americană, energia, investițiile și relația transatlantică. Întrebarea este alta. De ce ajunge accesul la președintele Statelor Unite să dobândească în România aproape valoarea unei certificări politice?

Nicușor Dan însuși a respins explicit ideea că ar fi adept MAGA și a spus că relația cu administrația Trump este una de interes național, nu de afiliere ideologică. Distincția este importantă și trebuie respectată. În septembrie, președintele l-a întâlnit pe Donald Trump la recepția organizată la New York în timpul Adunării Generale ONU. Ulterior, mesajul Cotroceniului a accentuat importanța Parteneriatului Strategic și faptul că Statele Unite „se pot baza pe România”. Perfect legitim diplomatic. Dar într-o țară în care fotografia cu liderul american devine rapid subiect de dispută între partide, merită să ne întrebăm dacă nu cumva am început din nou să confundăm relația dintre state cu relația dintre curți.

Europa care ne-a plătit modernizarea și pe care am început să o disprețuim

Există aici și o contradicție mai profundă. România este membră a Uniunii Europene de aproape două decenii. Comisia Europeană calcula că, până la sfârșitul anului 2023, România primise peste 92 de miliarde de euro din bugetul european și că, pentru fiecare euro contribuit, primise aproximativ trei înapoi. România este beneficiar net al apartenenței sale la Uniune. Banii europeni au plătit drumuri, agricultură, apă și canalizare, școli, spitale, firme, cercetare, administrații locale și mii de proiecte pe care statul român nu ar fi avut nici competența administrativă, nici resursele să le finanțeze singur. Europa a finanțat, într-o măsură considerabilă, recuperarea propriilor noastre întârzieri. Și totuși, o parte a discursului politic românesc vorbește tot mai ușor despre Bruxelles ca despre un centru străin care ne dictează. În aceeași vreme, aceiași apărători ai independenței naționale încearcă să descopere cine are ușa mai deschisă la Washington. Este una dintre ironiile perfecte ale noului suveranism românesc: Bruxelles-ul este suspect pentru că ne influențează, dar Washingtonul devine prestigios tocmai pentru că ne-ar putea influența. Nu America este problema

Ar fi o greșeală gravă ca din toate acestea să rezulte un articol antiamerican. România are nevoie de Statele Unite. Geografia nu ne permite luxul naivității. Rusia se află la Marea Neagră, războiul continuă lângă frontiera noastră, iar capacitatea militară americană rămâne fundamentală pentru descurajarea unei agresiuni împotriva flancului estic al NATO. Relația cu Washingtonul trebuie consolidată. Dar tocmai pentru că este vitală, ea trebuie scoasă din logica provincială a fotografiilor, audiențelor și intermediarilor. Un stat serios nu trebuie să fie „prieten cu Trump”, după cum nu trebuia să fie „prieten cu Biden”. Trebuie să fie aliat cu Statele Unite ale Americii. Diferența este enormă. Administrațiile se schimbă. Interesele statelor rămân. A construi relația strategică în jurul unui partid, al unui lider, al unei familii politice sau al câtorva personaje influente în anturajul acestuia este exact opusul unei politici externe mature.

Reflexul fanariot

Acesta este adevăratul fanariotism care a supraviețuit. Nu fesul. Nu caftanul. Nu limba greacă și nici Constantinopolul. Mentalitatea omului politic care crede că drumul cel mai scurt spre putere trece prin curtea celui mai puternic. În urmă cu trei sute de ani, boierul nemulțumit mergea la Înalta Poartă pentru a-și reclama domnitorul. Rivalul său găsea un alt demnitar otoman. Se cumpărau influență, protecție și acces, iar politica internă a Principatelor devenea uneori prelungirea luptelor purtate în anticamerele unui imperiu. Astăzi nu mai cumpărăm domnii. Avem alegeri, Parlament, Constituție, NATO și Uniunea Europeană. Dar tentația supraviețuiește sub o formă mai elegantă. În loc de firman avem fotografia. În loc de capuchehaie avem consultantul. În loc de audiență la vizir avem acces la congresmeni, influenceri politici, foști consilieri, ambasadori și oameni din anturajul președintelui. Iar acasă fotografia este ridicată triumfător: Vedeți? Noi suntem cei pe care îi ascultă America. Este o formă de provincialism politic pe care o confundăm mult prea ușor cu geopolitica.

Lecția pe care n-am învățat-o

Cantacuzinii au crezut că pot folosi Poarta pentru a-l îndepărta pe Brâncoveanu. Au reușit. Au descoperit apoi că aceeași Poartă îi putea îndepărta și pe ei. Asta nu înseamnă că istoria României din secolul al XVIII-lea se repetă în 2026. Ar fi o analogie ieftină. Înseamnă însă că natura puterii nu s-a schimbat atât de mult cât ne place să credem. Marile puteri au propriile interese. Își schimbă prioritățile, liderii, alianțele tactice și oamenii de încredere. Cel care își construiește legitimitatea internă pe bunăvoința lor împrumută o putere care nu îi aparține. Iar puterea împrumutată poate fi retrasă. România ar trebui să fi învățat această lecție până acum.

Nu avem nevoie de o nouă Înaltă Poartă. Avem nevoie de ceva mult mai dificil: instituții suficient de puternice încât politicienii români să-și caute legitimitatea la București, în fața propriilor cetățeni, iar diplomații români să meargă la Washington, Bruxelles, Paris sau Berlin pentru a negocia interesele unui stat care știe ce vrea, nu pentru a obține binecuvântări pentru luptele de acasă. Poate că, până la urmă, expresia consacrată este greșită. Istoria nu se repetă. O repetă proștii, cei care n-au fost atenți și cinicii convinși că, de data aceasta, vor fi ei cei care profită. Iar uneori, cea mai bună dovadă că o societate a învățat ceva din propria istorie este tocmai refuzul de a o mai juca încă o dată.