Ce fel de stat am construit în ultimii treizeci și cinci de ani?

Un stat nu poate pretinde că este social dacă tocmai oamenii care depind în întregime de el ajung victimele propriilor sale instituții. Cazul de la Bihor nu este doar încă o tragedie administrativă. Este un test constituțional pe care statul român l-a picat. Nu este primul. Mai rău este că nu va fi nici ultimul. Întrebarea nu mai este cine a greșit într-o direcție, într-un minister sau într-un județ? Întrebarea devine mult mai incomodă - ce fel de stat am construit în ultimii treizeci și cinci de ani?

Azil ilegal descoperit în Bihor FOTO DIICOT

România se definește pe sine, prin articolul 1 alineatul (3) din Constituție, ca stat de drept, democratic și social. Nu este o formulare decorativă. Ea reprezintă un contract politic fundamental. Statul nu există doar pentru a colecta taxe, pentru a apăra frontiere sau pentru a organiza alegeri. El există pentru a proteja cetățeanul, mai ales atunci când acesta nu se mai poate proteja singur.

Dacă acceptăm această premisă, prima concluzie apare aproape inevitabil. Când oameni vulnerabili ajung victime ale propriului sistem de protecție socială, nu asistăm la un accident administrativ. Asistăm la încălcarea unuia dintre principiile fondatoare ale statului român. Această concluzie devine, la rândul ei, o nouă premisă. Dacă statul social a eșuat, întrebarea care se pune nu mai este cine a greșit într-un anumit județ, într-o anumită instituție sau într-un anumit mandat. Întrebarea logică și îngrijorătoare este - de ce sistemul permite ca astfel de eșecuri să se repete?

Răspunsul conduce inevitabil către arhitectura instituțională. Nicio instituție nu funcționează doar prin bunăvoința oamenilor care o conduc. Instituțiile funcționează atunci când există un echilibru între competențe și, mai ales, mecanisme permanente de verificare. În orice democrație matură, puterea este împărțită tocmai pentru că nimeni nu trebuie lăsat fără control. Acesta este principiul cunoscut sub numele de checks and balances. El nu aparține exclusiv relației dintre Parlament, Guvern și Justiție. El reprezintă o filozofie de organizare a întregului stat. Orice instituție trebuie să fie supravegheată de o alta. Orice decizie trebuie verificată. Orice abuz trebuie să poată fi descoperit înainte de a produce victime.

Dar există o condiție fără de care niciun mecanism de control nu poate funcționa - autoritatea instituțională. Autoritatea nu înseamnă forță. Înseamnă competență recunoscută și legitimitate. Ea se construiește în timp prin profesionalism, predictibilitate și responsabilitate. În România, exact această autoritate s-a erodat lent, aproape fără să observăm. În ultimele trei decenii, partidele nu au ocupat doar funcțiile politice. Au colonizat treptat administrația. Odată cu fiecare schimbare de guvern au coborât tot mai adânc în instituții, înlocuind competența cu fidelitatea și experiența cu apartenența de partid. Fiecare generație de politicieni mai puțin pregătită și-a adus propria generație de funcționari și conducători și mai puțin pregătiți, într-un proces aproape ireversibil de selecție negativă.

Când autoritatea profesională este înlocuită de autoritatea politică, controlul încetează să mai fie control. Devine un ritual administrativ. Instituțiile nu se mai verifică unele pe altele. Ajung să se protejeze reciproc, pentru că depind de aceeași sursă de putere. Dacă acceptăm această premisă, apare o nouă concluzie. Drama de la Bihor nu este rezultatul lipsei unei instituții. România are ministere, direcții județene, consilii județene, prefecturi, agenții de control, inspectori, Curte de Conturi, Avocatul Poporului, procurori și instanțe. Prin urmare instituțiile nu ne lipsesc, lipsește controlul real dintre ele. Această concluzie conduce către întrebarea esențială - Cum s-a ajuns aici?

Există însă un criteriu și mai simplu prin care poate fi judecat orice stat. În teoria sistemelor, supraviețuirea unei organizații nu depinde doar de dimensiunea ei. Depinde de capacitatea de a primi feedback și de a se autoregla. Exact această capacitate pare să fi fost pierdută de statul român. Orice sistem autentic produce feedback. Fără feedback nu există învățare. Fără învățare nu există adaptare. Iar fără adaptare nu mai există sistem, există doar rutină birocratică. Orice organizație sănătoasă detectează propriile erori și încearcă să le corecteze înainte ca acestea să devină tragedii. Din această perspectivă - statul român mai funcționează, cu adevărat, ca un sistem? Un sistem învață din propriile greșeli. Statul român pare doar să le contabilizeze. După fiecare tragedie se schimbă oameni, se înființează comisii, se redactează rapoarte și se promit reforme. Dar mecanismul care a produs tragedia rămâne aproape intact. Asta înseamnă că mecanismul de feedback nu mai funcționează. Dacă un organism nu mai poate răspunde la propriile leziuni, medicina îl numește insuficiență de organ. În administrație, același fenomen poartă numele de eșec instituțional.

Răspunsul nu ține de administrație. Ține de politică. În ultimii treizeci de ani, partidele nu au construit instituțiile pentru a servi societatea. Le-au construit pentru a-și administra propria putere. Fiecare guvernare a schimbat conduceri, a modificat organigrame, a creat noi agenții, a mutat competențe și a numit oameni loiali. În schimb, foarte puțină energie a fost investită în consolidarea mecanismelor prin care instituțiile să se controleze reciproc. De ce?

Pentru că un control autentic produce costuri politice. O instituție care-o verifică serios pe alta descoperă fraude, incompetență sau rețele clientelare. Iar acestea ating inevitabil interesele partidului aflat la putere. Din acest punct, concluzia devine aproape inevitabilă. Statul român nu a eliminat controlul pentru că l-a considerat inutil. L-a slăbit pentru că îl considera periculos pentru propria stabilitate politică. Această concluzie explică mult mai multe decât cazul Bihor, fiindcă Bihorul nu este o excepție. El aparține unei succesiuni de avertismente pe care statul român le-a primit și din care nu a învățat aproape nimic. După incendiul de la Colectiv am vorbit despre corupția care ucide. Au urmat incendiile din spitale și am descoperit că nici sistemul sanitar nu reușise să-și corecteze vulnerabilitățile. După intervenția violentă din 10 august, dezbaterea despre responsabilitatea instituțiilor de forță s-a stins fără o reformă profundă.

Azilele groazei au arătat că instituții diferite inspectaseră aceleași centre fără să vadă ceea ce era evident. Cazurile femeilor ucise după ce au cerut protecția statului au demonstrat că, uneori, între emiterea unui ordin de protecție și aplicarea lui există un gol în care viața omului rămâne fără apărare. În sănătate, numeroase acuzații de malpraxis au alimentat percepția că mecanismele profesionale de răspundere reacționează prea lent sau insuficient pentru a restabili încrederea publică. În justiție, prescrierea unor cauze importante de corupție a alimentat sentimentul că timpul poate deveni un aliat al impunității. Privite separat, toate acestea par crize diferite. Privite împreună, ele descriu aceeași maladie instituțională. În toate aceste cazuri, nu tragedia este elementul comun. Elementul comun este indiferența statului. Un sistem care nu învață din propriile greșeli încetează să mai fie un sistem. Devine o colecție de instituții care coexistă, dar nu se corectează reciproc.

Dacă instituțiile sunt proiectate în primul rând pentru conservarea puterii politice, atunci cetățeanul încetează să mai fie beneficiarul principal al statului. El devine finanțatorul lui. Cetățeanul plătește taxe. Companiile private plătesc taxe. Economia produce resurse. Dar contraprestația oferită de stat devine din ce în ce mai fragilă. Educația produce rezultate mediocre. Sănătatea funcționează adesea prin sacrificiul personal al profesioniștilor, nu prin eficiența sistemului. Asistența socială ajunge să-și abandoneze beneficiarii. Infrastructura se dezvoltă mai lent decât contribuțiile colectate. În schimb, mecanismele prin care puterea se reproduce rămân surprinzător de eficiente.

Statul român nu este slab. El este selectiv. Funcționează foarte bine atunci când trebuie să colecteze taxe. Funcționează foarte bine atunci când trebuie să organizeze alegeri. Funcționează foarte bine atunci când trebuie să-și recompenseze propriul aparat. Dar funcționează din ce în ce mai slab atunci când trebuie să ofere protecție, prevenție și servicii publice. Această selecție spune foarte mult despre prioritățile sale reale.

În teorie, statul există pentru a servi cetățeanul. În practică, funcționarea lui pare orientată tot mai mult spre conservarea propriei structuri de putere. Un stat social nu poate funcționa fără control reciproc între instituții. De aici decurge poate cea mai incomodă concluzie a ultimelor trei decenii. Problema României nu este una de resurse, de competență administrativă sau de capacitate financiară. Este o problemă de arhitectură instituțională. Când instituțiile sunt proiectate să-și conserve echilibrul politic înainte de a-și îndeplini misiunea publică, eșecul încetează să mai fie o excepție. Devine o consecință firească.

Un stat de drept nu poate funcționa fără responsabilitate. O democrație nu poate funcționa atunci când verificarea este înlocuită cu loialitatea politică. Iar cazul de la Bihor demonstrează exact acest lucru. Nu că au lipsit legile. Nu că au lipsit instituțiile. Nu că au lipsit funcționarii. A lipsit ceea ce ține împreună orice stat modern - obligația fiecărei instituții de a răspunde în fața alteia și, în ultimă instanță, în fața cetățeanului.

Poate că cea mai mare iluzie a ultimilor treizeci și cinci de ani este că am confundat existența instituțiilor cu funcționarea statului. Am construit ministere, agenții, autorități, direcții și inspectorate și am crezut că simpla lor existență produce ordine. În realitate, statul nu este suma instituțiilor sale. Statul este relația dintre ele. Iar această relație se numește responsabilitate reciprocă. În clipa în care instituțiile au încetat să se controleze și au început să se protejeze unele pe altele, contractul constituțional dintre stat și cetățean s-a destrămat.

Cine răspunde pentru faptul că, după trei decenii de reforme succesive, am construit un stat care știe să-și conserve puterea mai bine decât știe să-și protejeze cetățenii? Pentru că acolo unde mecanismele de echilibru și control dispar, tragediile nu mai sunt excepții. Ele devin consecințe previzibile ale felului în care statul însuși a ales să se organizeze.

Statul social nu moare atunci când nu mai are bani. Moare atunci când încetează să se mai corecteze pe sine. Din acel moment, fiecare tragedie încetează să fie un accident și devine consecința previzibilă a unei arhitecturi instituționale construite să se conserve pe ea însăși, nu să-și protejeze cetățenii.