Europa răspunde. România încă tace. Documentul american nu mai poate fi interpretat ca un accident

Europa răspunde acum printr-o tăcere tensionată, aproape palpabilă, o tăcere care nu ascunde confuzie, ci o indignare extrem de controlată. Este un amestec de șoc, negare, adaptare tăcută și speranță că „relația de fond” va supraviețui oricum. De optzeci de ani, relația transatlantică a funcționat pe baza unui reflex tacit. Orice exces de retorică americană era tratat, în trecut, ca o deviație trecătoare, iar ordinea transatlantică era considerată un dat natural. La nivel declarativ, Bruxelles-ul încearcă să minimalizeze ruptura. Documentul american nu mai poate fi interpretat ca un accident, ci ca o schimbare de paradigmă. Și Europa simte asta în timp real.

FOTO Adevarul

Europa apare descrisă, în strategia americană, drept o civilizație aflată în pericol, amenințată de „civilizational erasure” și subminată de propriile instituții supranaționale. Iar când citești această frază în paginile unui document oficial american, îți dau seama că nu este doar un diagnostic, ci o delegitimare. Este pentru prima dată în decenii când Washingtonul vorbește despre Europa ca despre o problemă politică, nu ca despre un aliat. De aici pornește răspunsul european, nu ca o reacție emoțională, ci ca o trezire.

Liderii europeni nu se ascund în spatele limbajului diplomatic. António Costa, președintele Consiliului European, iese primul și spune direct - „Statele Unite nu pot lua locul cetățenilor europeni pentru a decide cine sunt actorii legitimi ai vieții politice din Europa”.

Replica lui vine ca un ecou al șocului continental din ultimele 72 de ore. Europa acceptă divergențele politice dintre administrații, dar nu acceptă intervenția directă a Washingtonului în procesul politic european. Costa continuă, cu aceeași claritate - „Nu avem nevoie de nimeni din exterior care să ne explice cum să ne apărăm democrația. Democrația europeană nu este în tutelă.”

Berlinul adaugă un strat suplimentar. Ministrului de externe german, Johann Wadephul, spune răspicat - „Libertatea de expresie și ordinea noastră constituțională nu sunt teme despre care avem nevoie de sfaturi externe.” Afirmând asta, Germania nu doar reacționează la limbajul strategiei americane, ci protejează un principiu - suveranitatea democratică. Iar în spatele tonului diplomatic se simte o altă convingere - aceea că SUA au încălcat o limită informală, dar fundamentală, a relației transatlantice.

Franța merge într-o direcție la fel de fermă, dar mai strategică. De câțiva ani, Emmanuel Macron avertizează că Europa trebuie să devină autonomă în materie de apărare - „Nu putem rămâne dependenți de un actor care poate alege, după ciclurile sale politice, dacă ne apără sau nu.” În contextul acestei strategii americane, cuvintele lui capătă acum o greutate aproape profetică. Nu mai sunt un avertisment, ci o descriere a prezentului.

În Est, Donald Tusk formulează reacția cea mai încărcată de sens. În mesajul său de pe X, el scrie: „Dear American friends, Europe is your closest ally, not your problem. Avem inamici comuni. Așa a fost timp de 80 de ani. Trebuie să rămânem uniți - dacă ceva nu s-a schimbat.” Dar ceea ce te lovește în acest mesaj este întrebarea finală - „Dacă, totuși, ceva s-a schimbat?” Tusk nu caută o confirmare, ci obligă Washingtonul să-și recunoască propria mutație. Iar această întrebare, rostită de un premier european pro-american, spune mai mult decât o mie de comunicate oficiale.

În paralel, Financial Times articulează ceea ce mulți lideri europeni gândesc dar nu verbalizează încă public. Editorialul boardului scrie că strategia americană „readuce logica sferelor de influență și renunță la poziția morală pe care Occidentul a construit-o după 1945.” Ziarul notează și ceva și mai grav - că documentul american „sună, în anumite pasaje, ca un pamflet al extremei drepte europene.” Citite de la Londra, cuvintele acestea capătă greutatea unei sentințe geopolitice. Pentru prima dată, un actor intelectual central al Occidentului le spune europenilor că nu mai pot presupune automat buna credință a Washingtonului.

În fața acestor cuvinte, nu întârzie reacția Bruxelles-ului. O oficială a Comisiei Europene, Miriam García Ferrer, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene în special pe portofoliile legate de justiție, stat de drept și afaceri interne, spune aproape mustrător - „Suntem aliați, dar parteneriatul nu presupune să ne amestecăm în politicile interne ale celuilalt.” Și adaugă - „Ne putem gestiona singuri problemele noastre democratice. Europa nu este un elev care așteaptă instrucțiuni.” Este un moment simbolic - instituția care până acum evita orice formulare severă la adresa Americii simte acum nevoia să traseze o linie.

În fața acestor reacții, însă, Europa nu se refugiază în retorică. Începe să se miște concret. Totul la timpul prezent. Pactul de migrație se întărește. Reglementările privind azilul devin mai stricte. Cheltuielile de apărare cresc în ritmuri care, în urmă cu cinci ani, păreau imposibile. Industria de armament germană, franceză, poloneză își extinde capacitățile. Discuțiile despre o apărare europeană comună - un subiect considerat utopic în urmă cu un deceniu - devin acum conversații serioase în Bundestag, în Parlamentul European, la Palatul Élysée.

Ceea ce se observă, în timp real, este că Europa reacționează pe două planuri simultan. Pe plan politic și moral, respinge mesajul american și îl consideră o depășire a unei limite istorice. Pe plan strategic, însă, Europa începe să accepte că legătura transatlantică a intrat într-o nouă fază, una în care umbrela americană nu mai poate fi luată de bună. Nu este o ruptură. Este o trezire.

Europa începe să-și redefinească identitatea strategică, nu ca un rival al Americii, ci ca un actor care nu mai poate depinde exclusiv de voința electorală de la Washington. Iar când îl auzi pe Josep Borrell spunând recent - „Europa trebuie să învețe limbajul puterii. Nu forțăm această schimbare, dar nici nu o mai putem evita”, îți dai seama că această frază sintetizează cel mai bine răspunsul european.

Așa răspunde Europa acum. Prin demnitate politică, prin luciditate strategică, prin accelerarea autonomiei necesare. Dar mai ales printr-un adevăr pe care îl rostește rar, dar îl simte în fiecare reacție - lumea s-a schimbat, America s-a schimbat, iar Europa nu își mai poate permite să rămână într-o paradigmă care nu o mai protejează. Pentru prima dată după mult timp, putem observa împreună o Europă care nu doar reacționează, ci se reinventează. În direct. În prezent. În fața noastră.

Și totuși, în acest cor polifonic al reacțiilor europene, există o tăcere care devine din ce în ce mai greu de ignorat - România. În timp ce liderii occidentali își formulează pozițiile, în timp ce Varșovia, Berlinul și Parisul își recalibrează strategiile și își afirmă autonomiile, Bucureștiul rămâne prins într-o combinație de discreție, ezitare și un reflex istoric al alinierii fără nuanțe. În România, discursul despre această nouă strategie americană aproape că nu există public, reacția politică este minimă, fragmentată, lipsită de un cadru conceptual. Ai impresia că ne aflăm într-o altă conversație decât restul Europei.

Această absență nu este un accident. Ea spune o poveste mai veche - România nu are încă instituțiile, leadershipul strategic sau arhitectura intelectuală necesare pentru a procesa o transformare de acest calibru. În timp ce Polonia trimite semnale ferme către Washington și Bruxelles, în timp ce Germania și Franța își negociază viitorul ca actori principali, România rămâne în postura de spectator prudent, incapabil să articuleze o poziție clară. Nu din lipsă de interese, ci din lipsă de practică a poziționării.

În București, reacția dominantă nu este indignarea, nici surprinderea, nici tăcerea strategică, ci o formă de neîncredere în sine combinată cu lipsa de viziune. Clasa noastră politică nu pare pregătită să trateze acest moment ca pe ceva real, care se întâplă acum, ca o reconfigurare a ordinii transatlantice care ne afectează direct. Nu există încă o dezbatere internă despre ce înseamnă autonomia europeană, despre ce rol strategic ne asumăm într-o Europă care se reașază, despre ce politică trebuie să construim dacă Washingtonul alege un alt traseu. România rămâne într-o poziție reflexivă. Dacă SUA ridică tonul, România tace. Dacă Europa reacționează, România aprobă timid. Dacă scena internațională se schimbă, România se mulțumește să observe. Suntem prea mici. Ce putem face noi? ...

Iar în această absență se ascunde o vulnerabilitate. Pentru că România este una dintre țările care depind cel mai mult de garanția americană de securitate, dar și una dintre cele care ar avea cel mai mult de câștigat dintr-o Europă capabilă să își poarte propria greutate strategică. Absența unei poziții românești în fața strategiei americane nu este doar un deficit de curaj, ci o pierdere de oportunitate, mai ales într-un moment în care Europa își rescrie identitatea, România ar trebui să fie în centrul discuției, nu la marginea ei.

Și totuși această tăcere românească nu este definitivă. Ea poate deveni, într-o clipă, un spațiu de redefinire. România este parte a flancului estic, parte a NATO, parte a UE. Este un nod strategic al securității continentale. Absența discursului său poate fi înlocuită cu leadership. Reflexul de aliniere poate fi înlocuit cu articularea unei poziții mature. Tăcerea poate fi transformată în strategie. Europa întreagă este în tranziție iar România, dacă știe să citească această schimbare, poate trece de la margine la centru.

Răspunsul Europei la Strategia de Securitate a SUA este divers, nuanțat, tensionat. Răspunsul României, deocamdată, este absența. Iar această absență, în prezent, spune mai multe despre România decât despre strategia americană. Dar, într-o Europă care se reinventează, absența nu este o condamnare. Este un început. Este liniștea dinaintea unei decizii. Este locul în care poate apărea, dacă vrem, o voce. Vrem? Putem? Sau poate că nu ne mai interesează?