Ce vede Alexander Stubb și Europa refuză să vadă? România riscă să fie din nou pe hartă, nu la masă
0Azi în Europa, rareori întâlnești un lider care să vorbească despre ordinea internațională fără să fie prizonierul nostalgiei instituționale sau al panicii strategice. Alexander Stubb iese din acest tipar nu prin radicalism, ci prin luciditate.
Eseul său din Foreign Affairs, „The West’s Last Chance”, are tonul unui om care a trăit la marginea imperiilor și a învățat că liniștea geopolitică este doar o formă temporară de echilibru. Stubb nu scrie ca un teoretician, nici ca un diplomat, ci ca un lider care înțelege că ordinea internațională nu este o abstracțiune academică, ci mediul vital în care statele trăiesc sau dispar. Finlanda, țara lui, știe asta mai bine decât oricine.
În analiza lui, lumea ultimilor patru ani s-a schimbat mai profund decât în ultimele trei decenii. Nu este o hiperbolă. Ordinea liberală post-1945, construită pe așteptarea cooperării și pe credința în universalitatea regulilor, pare să se erodeze din toate direcțiile. Rusia sfidează sistemul invadând Ucraina, China contestă supremația normativă occidentală, iar Sudul global, altădată periferia istoriei, devine centrul moral, demografic și economic al lumii. Stubb surprinde această transformare cu un realism pe care mulți lideri occidentali îl evită. Lumea nu se îndreaptă spre o nouă ordine liberală, ci către un spațiu nedefinit, în care multipolaritatea, tranzacționalismul și competiția tehnologică redesenează conturul puterii.
O mare parte din analiza lui pornește de la capacitatea Europei de a recunoaște propriile iluzii. După 1989, Europa a crezut că istoria intrase pe un drum liniar spre democratizare, integrare economică și securitate colectivă. Francis Fukuyama vorbea despre „sfârșitul istoriei”, iar liderii europeni îl credeau. Germania s-a aruncat într-un parteneriat energetic cu Rusia crezând că dependența creează pace. SUA a exportat democrație prin forță, convinsă că ordinea liberală poate fi impusă militar. Iar UE a trăit cu convingerea că globalizarea și interdependența vor dizolva vechile rivalități. Stubb privește fără menajamente aceste trei decenii de idealism auto-suficient și concluzionează că Occidentul a confundat dorințele cu realitatea.
Textul său are meritul rar de a analiza, fără autojustificări, erorile strategice ale Occidentului. Intervențiile eșuate din Irak și Afganistan nu sunt, în logica lui Stubb, simple excese militare, ci lovituri severe date legitimității ordinii liberale. Criza financiară din 2008, tolerată și apoi externalizată, a delegitimat modelul economic al Vestului în ochii Sudului global. Inegalitățile rezultate din globalizare, lipsa de predictibilitate economică, incapacitatea instituțiilor multilaterale de a răspunde noilor crize, toate acestea arată nu doar limita sistemului, ci și limita imaginației occidentale. Ori Occidentul a devenit orice numai imaginativ nu.
Cea mai importantă observație a lui Stubb este însă alta - lumea nu se reconfigurează doar în jurul unei competiții între SUA și China, ci prin apariția unui triunghi Vest-Est-Sud. În această arhitectură, Sudul global nu mai este un obiect al istoriei, ci un actor autonom, cu interese proprii, cu memorii coloniale neînchise, cu o demografie în expansiune și cu aspirații la putere. Stubb citează implicit idei din Jaishankar, Mahbubani și alte voci ale Sudului global. Aceste state nu sunt neutre, nici indecise, ci revendică un spațiu propriu, nealiniat și totuși influent.
Aici intervine una dintre ideile de forță intelectuale ale textului - recunoașterea faptului că Sudul global va decide direcția următoarei ordini mondiale. Dacă Vestul continuă să fie paternalist, moralizator și inconsecvent, va pierde. Dacă Estul crede că investițiile sale masive pot cumpăra loialități, se va păcăli. Stubb observă ceea ce multe capitale occidentale evită. Sudul global nu mai vrea să fie „cooptat”, ci parte din arhitectura de putere. Iar ordinea viitoare va depinde de cât de mult este dispus Occidentul să cedeze.
Textul devine și mai interesant atunci când Stubb introduce conceptul său preferat, values-based realism, o noțiune care, la prima vedere, pare contradictorie. Dar pentru Finlanda, nu este. Finlanda a supraviețuit Războiului Rece printr-o combinație de pragmatism, compromis teritorial, autocontrol diplomatic și un proiect intern de rezistență tăcută. După 1990, s-a aruncat în idealismul valorilor occidentale, dar a făcut greșeala strategică de a nu intra în NATO la timp. A plătit această ezitare prin ani de vulnerabilitate structurală, pe care invazia Rusiei în Ucraina le-a reactivat brutal. Astfel, intrarea Finlandei în NATO în 2023 nu a fost un act ideologic, ci un act de luciditate. „Values-based realism” devine, în lectura lui Stubb, o formulă pentru supraviețuirea statelor mici într-o lume în care marile puteri își reiau locurile la masă.
Totuși, această teorie, deși elegantă, are propriile limite. Stubb sugerează că ordinea multilaterală poate fi salvată prin reforme. Extinderea Consiliului de Securitate, eliminarea veto-ului, suspendarea membrilor agresori. Este o viziune normativă, aproape morală, dar structural imposibilă. Marile puteri nu cedează putere, doar o redistribuie când nu mai au de ales. China și Rusia vor bloca orice reformă reală. SUA vor evita orice restructurare care le-ar micșora influența. Europa, divizată, nu are nicio greutatea politică, nici voința strategică pentru a forța schimbarea. Din acest motiv, textul lui Stubb pare, în anumite pasaje, mai apropiat de spiritul OSCE 1975 decât de geopolitica anului 2025. Este o nostalgie a unui moment în care regulile păreau posibile, într-o lume în care regulile sunt din ce în ce mai greu de negociat.
Un alt punct slab, pe care Stubb îl atinge doar marginal, este absența tehnologiei din analiza sa asupra puterii globale. Lumea de astăzi nu mai este ordonată doar de state, ci de conglomerate tehnologice, rețele digitale și lanțuri globale de aprovizionare. Inteligența artificială, calculul cuantic, semiconductorii, cloud-ul, fibrele optice și controlul datelor sunt noile instrumente ale geopoliticii. NVIDIA, OpenAI, Huawei, SpaceX sau Amazon Web Services influențează ordinea globală în moduri în care nici măcar ONU nu o mai poate face. Puterea a migrat în afara statelor, iar textul lui Stubb, fidel paradigmei westphaliene, nu surprinde această mutație fundamentală.
Cu toate acestea, tocmai această limitare structurală conferă textului valoare politică. Stubb scrie pentru publicul politic al Vestului, nu pentru comunitatea tehnologică sau pentru analiștii geopoliticii techno-capitaliste. El încearcă să salveze ceea ce poate fi salvat și anume ideea că ordinea internațională poate fi guvernată, nu doar suportată. Că instituțiile pot fi reparate, că regulile pot fi adaptate, că dialogul poate preveni prăbușirea.
Acest tip de optimism rațional este rar în Europa, unde liderii fie se refugiază în tehnocrație, fie devin prizonierii fricii.
Stubb știe însă că timpul este scurt. Spre final, introduce metafora celor două modele care au guvernat realitatea pana mai ieri - Yalta sau Helsinki. Două momente istorice, două lecții, două posibile viitoruri. Yalta, marile puteri împărțind lumea, statele mici fiind simple variabile negociabile. Helsinki - reguli comune, participare largă, respect reciproc, chiar între adversari ideologici. Stubb avertizează că lumea se apropie de o răscruce similară. Dacă marile puteri vor rescrie ordinea în logica sferelor de influență, statele mici vor deveni monedă de schimb, iar conflictele vor prolifera. Dacă, în schimb, lumea va reuși să construiască un nou Helsinki global, ordinea poate fi salvată.
Această concluzie, însă, ascunde un adevăr pe care Stubb îl lasă nespus - lumea de astăzi nu mai are capacitatea instituțională, morală sau strategică de a reproduce Helsinki 1975. Paradoxul este că acel moment de multilateralism a fost posibil tocmai într-o lume bipolară, în care regulile erau impuse de doi hegemoni rivali, dar disciplinați de simetria puterii. Astăzi, multipolaritatea este fluidă, asimetrică, lipsită de disciplină și dominată de actori non-statali. Tocmai de aceea apelul lui Stubb sună ca un avertisment. Dacă multilateralismul nu poate fi salvat, multipolaritatea ne va înghiți.
Există, în tot textul, un subtext important - rolul statelor mici. Finlanda este prezentată ca exemplu de reziliență, autonomie strategică și claritate morală. În fața Rusiei, nu a ezitat. În fața unei lumi în schimbare, nu a căutat refugiu în ambiguitate. Și poate că aceasta este partea cea mai relevantă pentru România.
România, ca și Finlanda, este un stat de frontieră, prins între ordini, vulnerabil la schimbări geopolitice și dependent de alianțe. Dar spre deosebire de Finlanda, România nu are încă o cultură strategică coerentă. Se bazează pe umbrela NATO, dar nu investește suficient în autonomia sa militară și tehnologică. Vrea recunoaștere occidentală, dar evită pozițiile ferme în marile dezbateri globale. Este în UE, dar nu are o strategie proprie pentru Sudul global. Este membru NATO, dar nu are o doctrină de securitate adaptată lumii care vine.
Privită prin lentila analizei lui Stubb, România pare în postura unui stat care știe unde trebuie să fie, dar nu știe cum să fie. A intrat în NATO cu speranță, nu cu strategie. A intrat în UE cu entuziasm, nu cu un proiect. În timp ce Finlanda, confruntată cu Rusia, a înțeles că neutralitatea nu este soluție, România încă trăiește într-o formă de dependență pasivă față de garanțiile externe. Dacă lumea se îndreaptă spre o nouă Yalta, România riscă să fie din nou pe hartă, nu la masă. Dacă lumea reușește un nou Helsinki, România trebuie să fie pregătită să participe, nu să asiste.
Concluzia care se desprinde din textul lui Stubb este că Europa are astăzi, poate, un singur lider cu o viziune coerentă asupra ordinii globale - și acesta provine dintr-un stat mic. Lecția Finlandei este lecția tuturor statelor mici. Supraviețuirea nu este garantată de aliați, ci de capacitatea internă de a înțelege lumea care vine. România poate învăța din acest text că, într-o epocă a incertitudinii globale, statele mici nu pot rămâne neutre, confuze sau reactive. Fie își definesc direcția, fie sunt definite de alții.
Dacă Stubb are dreptate - și sunt puțini lideri europeni care gândesc cu aceeași claritate, atunci ordinea mondială se află în fața ultimei ferestre de oportunitate. Iar statele mici se află în fața unei alegeri decisive, fie să se comporte ca victime ale istoriei, fie ca actori ai ei. Finlanda a ales deja. România încă ezită. Dar lumea nu va aștepta.
Se încarcă comentariile...
