România suverană și iluzia apărării moderne
0România nu poate schimba geografia. Dar poate schimba modul în care o apără. Iar în secolul XXI, apărarea nu mai începe la frontieră. Începe în rețea. În server. În arhitectura invizibilă a puterii. Acolo se va decide viitorul securității românești — nu la graniță, ci în cloud. Nu în șenile, ci în linii de cod. Nu în ce cumpără, ci în ce construiește.
Ordinea mondială se reconfigureze acum pe marginea prăpastiei, iar România rămâne prinsă între nevoia de a-și apăra flancul estic și incapacitatea de a produce instrumentele acestei apărări. Deși documentele oficiale vorbesc despre o „Românie puternică în NATO”, realitatea de pe teren arată un stat care, în ciuda poziției strategice și a investițiilor semnificative, încă depinde aproape complet de tehnologiile furnizate de Statele Unite și de aliații din Vest. În ultimii zece ani, Bucureștiul a investit miliarde de euro în armament și echipamente de ultimă generație, dar fără să reușească să creeze o bază tehnologică proprie. În 2025, această ecuație de vulnerabilitate a devenit evidentă.
Sistemele Patriot care păzesc cerul Dobrogei au fost fabricate în Arizona. Tancurile Abrams care sosesc în portul Constanța au fost livrate din depozitele U.S. Army. Cele 32 de avioane F-16 preluate din Norvegia și cele 17 achiziționate anterior din Portugalia asigură poliția aeriană deasupra Carpaților, dar fără ca România să fi dezvoltat vreun program local de mentenanță de înaltă complexitate. Chiar și HIMARS-urile care pot lansa rachete la sute de kilometri depind de infrastructura software și logistică controlată de firme americane. Ministerul Apărării promite că această dependență va fi redusă în timp, dar deocamdată fiecare achiziție nouă adaugă o verigă în lanțul de subcontractare occidentală.
Pe hârtie, lucrurile arată impresionant: peste 8 miliarde de euro alocați în 2025 pentru Apărare, un program de înzestrare pe zece ani care vizează toate ramurile armatei și o strategie națională de apărare care recunoaște explicit că România trebuie să devină un hub de securitate regional. În practică, însă, acest hub funcționează mai curând ca o antenă a infrastructurii de război americane. La Cincu și Mihail Kogălniceanu, trupe americane staționează constant, dar fără transfer real de tehnologie sau doctrină. Sistemul C4ISR al Armatei Române este fragmentat, bazat pe echipamente disparate, iar rețelele de comunicații tactice sunt încă în proces de modernizare. În ciuda parteneriatelor multiple, România nu deține nici măcar un satelit propriu pentru observație militară, iar majoritatea datelor ISR (Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) vin prin canale controlate de NATO sau SUA.
Această stare de fapt nu e nouă, dar devine din ce în ce mai vizibilă. Războiul din Ucraina a scos în evidență nu doar importanța apărării convenționale, ci și a celei digitale. Sistemele autonome, dronele, algoritmii care procesează în timp real datele de pe câmpul de luptă – toate acestea joacă acum un rol esențial. În Ucraina, Palantir și alte companii americane au livrat soluții de analiză tactică aproape în timp real. În România, în schimb, nu există încă un cadru instituțional care să integreze AI-ul în luptă. Ministerul Cercetării susține crearea unui centru de supercomputing la Politehnica București, dar acest proiect – numit RO AI Factory – este încă în fază de dezvoltare. Fără o legătură directă între cercetarea civilă și structurile militare, inovația rămâne izolată, uneori chiar inutilizabilă.
În industria de apărare, unele semne de revitalizare încep să apară. Companii precum CARFIL, parte din conglomeratul ROMARM, au lansat în 2025 primele drone produse integral în România, dezvoltate împreună cu parteneri americani. Prototipurile, prezentate la evenimente internaționale, sunt promițătoare, dar producția de masă și integrarea în doctrinele de luptă ale armatei rămân încă în discuție. În același timp, firme locale de software precum Interactive Systems au început să colaboreze cu Ministerul Apărării pentru dezvoltarea unor platforme C4ISR (Command, Control, Communications, Computers, Intelligence, Surveillance and Reconnaissance) însă lipsa unei structuri centrale de inovare și birocrația endemică din sistemul de achiziții frânează aproape orice progres rapid.
Pe plan geopolitic, România joacă o carte dublă. În relația cu Washingtonul, mizează pe continuitate: prezența militară americană, achizițiile masive, consultanța strategică și cooperare în cadrul NATO. În relația cu Bruxelles-ul, România încearcă să atragă fonduri europene prin programul SAFE, recent lansat de Comisia Europeană pentru a sprijini eforturile de înzestrare ale statelor membre. În 2025, România a obținut acces la un pachet de peste 16 miliarde de euro în credite avantajoase pentru dotări, reindustrializare și dezvoltare de capabilități tehnologice. Aceste fonduri sunt esențiale, dar ridică întrebarea dacă autoritățile vor fi capabile să le gestioneze eficient și să le canalizeze spre proiecte cu adevărat strategice.
O altă direcție promițătoare este implicarea României în programul NATO de supraveghere spațială (APSS – Allied Persistent Space Surveillance). Lansat în 2023, acest program urmărește crearea unei rețele distribuite de senzori și sateliți pentru a monitoriza spațiul aerian și orbital al Alianței. Participarea românească este încă modestă, dar semnalul este clar - Bucureștiul vrea să joace în liga tehnologică a NATO, nu doar în cea logistică.
Cu toate acestea, rămâne întrebarea de fond - poate România deveni un stat cu adevărat autonom din punct de vedere tehnologic, într-o regiune marcată de instabilitate, într-un moment istoric în care războiul se mută tot mai mult în spectrul electromagnetic și cibernetic? Răspunsul, momentan, este nu. Nu pentru că nu ar exista potențial, ci pentru că nu există coerență. Politicile de achiziție, cercetare, inovare și instruire sunt dispersate între ministere și agenții care rareori colaborează. Expertiza din mediul academic rămâne în afara circuitelor militare. Companiile care ar putea produce soluții integrate nu sunt sprijinite printr-un program național, iar centrele de excelență rămân izolate sau subfinanțate.
Această lipsă de coerență este dublată de un decalaj conceptual profund între natura conflictelor actuale și reflexele strategice ale statului român. În timp ce în Ucraina, în Orientul Mijlociu sau în spațiul cibernetic global bătăliile se poartă cu algoritmi, bruiere, AI predictiv și drone autonome, România rămâne blocată într-o logică a războiului clasic, concentrată pe platforme grele și doctrine de secol XX. Deși există inițiative punctuale - participarea la APSS, crearea RO AI Factory, implicarea în producția de drone - acestea nu sunt conectate la un concept operațional coerent. România nu are o doctrină clară privind războiul algoritmic, nu are o rețea națională de AI militar, nu deține infrastructură electromagnetică de apărare (EW), iar în lipsa acestora, riscă să devină un simplu teren de desfășurare pentru strategii concepute la Washington, Bruxelles sau Palo Alto. Nu doar capacitatea de luptă este subminată, ci și suveranitatea decizională în condiții de criză.
În timp ce Polonia, Turcia sau țările baltice investesc masiv în autonomie tehnologică dezvoltând propriile drone, softuri C4ISR, capacități EW și AI tactic -România se află într-o întârziere sistemică. Diferența nu este doar bugetară, ci de viziune.
Statele care vor conta în defensiva NATO vor fi cele care înțeleg războiul viitorului, nu doar îl simulează. Or, România continuă să trateze inovația ca pe un lux, nu ca pe o condiție de supraviețuire strategică. Aici se manifestă cu adevărat paradoxul libertății algoritmice: un stat democratic, cu reguli, proceduri și constrângeri instituționale, se mișcă mai lent decât regimurile autoritare care nu ezită să implementeze AI-ul ofensiv fără nicio dezbatere publică. Fără un cadru adaptat epocii digitale, libertatea de a decide riscă să se transforme în incapacitate de a acționa.
România din 2025 este, așadar, o țară care a învățat lecția importanței armamentului, dar nu a învățat încă lecția arhitecturii de război a viitorului. A cumpărat rachete, dar nu și-a construit algoritmii care le coordonează. Rămâne un partener de încredere în NATO, dar încă nu este un furnizor de soluții, ci un beneficiar al acestora.
Schimbarea ar putea veni. Cu acces la fonduri europene, cu sprijin din partea SUA, cu o generație tânără de ingineri formați la standarde internaționale, România are ingredientele necesare. Dar până când nu va apărea și o voință strategică internă care să lege aceste piese într-un ansamblu coerent, va continua să joace defensiv într-un joc care cere din ce în ce mai mult inițiativă, viteză și autonomie. Astăzi, nu ieri, războiul se decide tot mai mult prin algoritmi și mai puțin prin artilerie. Ori România riscă să rămână un stat care plătește, dar nu controlează.
Privită din satelit, România pare un bastion solid al flancului estic. Are baze NATO modernizate, o flotă în expansiune de tancuri Abrams, baterii Patriot desfășurate și un spațiu aerian patrulat de escadrile F-16. Dar privită din interiorul unui centru de comandă digital, lucrurile se complică. Datele esențiale vin din afară. Rețelele critice sunt administrate cu tehnologie străină. Algoritmii care decid prioritățile tactice sunt scriși pe alte continente. Iar procesul decizional militar, de la analiza riscurilor la comanda în teren, este în întârziere față de cerințele războiului modern.
Această contradicție între vizibil și invizibil, între hard și soft, între investiții și integrare, definește fragilitatea strategică a României. În sistemul global statele își dispută brutal autonomia militară prin tehnologie. România riscă un model de suveranitate superficială. O țară înzestrată, dar dependentă. Prezentă, dar pasivă. Aliniată doctrinar, dar absentă tehnologic.
Singura cale de ieșire din această buclă este o strategie națională de autonomie algoritmică. România are nevoie de un centru de comandă integrat care să funcționeze cu date proprii. De rețele C4ISR dezvoltate local, adaptate geografiilor interne. De doctrine care includ AI, bruiaj electromagnetic, senzori autonomi și decizie distribuită. De parteneriate public-private pentru software defensiv. De investiții în educație militară digitală, nu doar în infrastructură. Și, mai presus de toate, de o nouă cultură strategică, una în care reziliența nu este definită doar prin granițe fizice, ci prin capacitatea de a controla datele, ritmul și sensul deciziei.
Se încarcă comentariile...
