Washington sau Bruxelles? Falsa dilemă a României

În ianuarie 2026, România se trezește în mijlocul unui joc geopolitic periculos. Invitată să facă parte din controversatul „Consiliu pentru Pace” propus de Donald Trump, conducerea de la București ezită. Președintele proaspăt ales, Nicușor Dan, declară că răspunsul țării trebuie „aprofundat”, în timp ce liderul PSD, Sorin Grindeanu, se arată dornic să adere imediat. Între timp, cu un cuțit în mână, populistul George Simion a sărbătorit simbolic inițiativa administrației Trump, tăind un tort glazurat cu steagul Americii și conturul Groenlandei. O aluzie sarcastică la ambițiile lui Donald Trump.

FOTO Shutterstock

Cât despre taxa de aderare, estimată la un miliard de dolari, Simion nu s-a sfiit să-l indice pe Premier. S-o plătească Bolojan din economiile bugetare. Aceste scene ilustrează un amatorism sinistru al unor politicieni autohtoni și graba lor de a face pe placul „celui mai tare”.

O atitudine ce riscă să compromită viitorul României pentru cel puțin un secol.

În discursul oficial însă, liderii politici insistă că România nu va fi pusă să aleagă vreodată între SUA și UE. Alegerea este considerată „o falsă dilemă, ca și cum ai alege între mamă și tată”, după cum a descris-o plastic europarlamentarul Vasile Dîncu. Totuși, tensiunile tot mai evidente dintre Washington și Bruxelles pun la încercare această echilibristică diplomatică. Sub administrația Donald Trump, relația transatlantică s-a degradat vizibil.

Președintele american a criticat dur liderii europeni, acuzându-i că „cenzurează libertatea de exprimare” și suprimă opoziția „patriotică”. Că nu pot controla migrația, iar declinul demografic ar echivala cu „ștergerea civilizației”. Ba chiar i-a catalogat pe liderii Uniunii Europene drept „slabi”. O asemenea ostilitate fățișă față de aliații europeni plasează România într-o poziție extrem de inconfortabilă. O plasează între doi parteneri esențiali ale căror agende par și sunt din ce în ce mai divergente.

În acest context, se ridică o întrebare crucială - față în față cu Rusia și distanțându-se de protectoratul american, este România în pericol dacă alege 100% calea Europeană? Formulată altfel, cât de reală este necesitatea ca Bucureștiul să aleagă o tabără? Și dacă da, ce consecințe ar aduce fiecare opțiune? Pentru a înțelege această dilemă strategică, merită să examinăm trei scenarii posibile. Toate scenariile sunt desprinse dintr-o analiză a contextului, pe care nimeni de la București nu și-l dorește. Și totuși întrebarea, care persistă în mințile tuturor, arată cam așa - există vreun răspuns optim, în contextul dat, pentru viitorul și securitatea României?

Primul scenariu - Un divorț transatlantic controlat. SUA se retrag ordonat din NATO, prin decizia unui Donald Trump exasperat de alianțe. Un astfel de pas - perfect legal și plauzibil, dacă ar fi notificat formal - ar duce la evacuarea ordonată a celor aproximativ 100.000 de militari americani staționați în Europa. Ar fi un șoc strategic de proporții. În primul rând pentru America însăși. Ar abandona investiții de zeci de miliarde de dolari în infrastructura europeană și și-ar amputa drastic capacitatea de proiecție a puterii la nivel global - din Orientul Mijlociu până în Asia și Africa. Totuși, chiar și în acest scenariu sumbru, Washingtonul ar negocia menținerea prezenței sale militare, în anumite țări-cheie, contra cost. Cu alte cuvinte, SUA ar oferi protecție bilaterală selectivă unor aliați europeni dispuși să plătească.

Ar fi, însă, dispusă să ofere protecție chiar împotriva Rusiei lui Putin, țara pe care Trump însuși a invitat-o în al său Consiliul pentru Pace? Statele care ar accepta o asemenea înțelegere ar fi, cel mai probabil, conduse de regimuri iliberale, ostile valorilor liberale occidentale precum drepturile omului și cooperarea internațională. Ar fi, în fond, visul ideologului Aleksandr Dughin realizat cu mâna lui Donald Trump. Un surogat de Pax Americana iliberală replicată în țări din Est precum România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia sau chiar Polonia. Și aici răsare marea dilemă cinică - dacă Rusia lui Putin nu mai este privită drept inamic, de cine ar mai apăra SUA aceste țări?

Din perspectiva securității brute, pentru România, un asemenea aranjament ar fi inițial atrăgător. Ar păstra pe teritoriul său baze și soldați americani care să descurajeze orice agresiunea rusă. Dar prețul strategic ar fi enorm. Țara ar plăti bani grei pentru a „cumpăra” prezența militară americană în acelși timp cu pierderea accesului la fondurile europene și la beneficiile integrării în Uniunea Europeană. Bruxelles-ul va condiționa tot mai mult finanțările de respectarea statului de drept și a normelor democratice, exact acele principii pe care o alianță iliberală cu America lui Trump le-ar submina. Pe măsură ce nucleul dur al UE ar strânge rândurile în jurul valorilor comune, România s-ar trezi chiar exclusă din Uniunea

Europeană. Cu alte cuvinte pe termen mediu, un asemenea drum, ar fi ne-sustenabil și de-a dreptul catastrofal pe termen lung.

Este adevărat că anumiți politicieni de la București cochetează deja cu această idee. Cele două partide cotate să obțină împreună aproape 58% din voturi, AUR (aprox. 40%) și PSD (18%), au dat de înțeles că ar fi „100% de acord” cu o Americă trumpistă. Acea Americă care nu le mai ține predici despre anticorupție și stat de drept le surâde, în chip vădit, liderilor acestor formațiuni. De ani de zile sunt deranjați de condiționările occidentale. Visul lor ocult este ca, sub umbrela unilaterală americană, România să obțină garanții de securitate totale împotriva Rusiei și poate chiar împlinirea unor fantezii naționaliste. De pildă, unirea cu Republica Moldova - eventual și cu Transnistria - pe fondul colapsului Ucrainei. În linii mari așa arată visul umed al partidului AUR din ultimii ani. Dar aceste iluzii ignoră o realitate economică dură. Aproximativ 72% din exporturile României merg către țările UE. Orice ruptură de piața unică europeană ar prăbuși economia românească, pulverizând orice beneficiu teoretic al vreunui “protectorat” american exclusivist.

Există, bineînțeles, și alternativa diametral opusă în cadrul acestui prim scenariu. Dacă România ar alege să rămână ferm ancorată în Europa, într-un NATO fără SUA, ar trebui să accepte un efort intern masiv de reformă și consolidare. Țara ar fi nevoită să-și modernizeze statul, să respecte întocmai statul de drept și să își dezvolte capacități diplomatice de înalt nivel, investind concomitent fonduri europene în dotări militare comune și în pregătirea armatei proprii. Exact genul de efort pe care partidele populiste amintite nu mai au apetitul să-l facă . Și nicio bună parte din elita politică tradițională. Însă un calcul rațional ar trebui să le arate decidenților că apartenența la NATO (fără SUA) ar fi totuși preferabilă unei alianțe exclusiv cu SUA în afara NATO. O Uniune Europeană puternică, eventual dotată cu propria capacitate de apărare, ar avea tot interesul să integreze rapid Republica Moldova (chiar și printr-o uniune cu România) și să acorde o atenție sporită securității pe flancul estic – probabil mai mare decât interesul izolaționist al Americii trumpiste. Zecile de miliarde de euro care ar curge spre noi prin instrumente europene de apărare și dezvoltare ne-ar putea transforma într-un pilon de securitate și modernitate regională, chiar și fără umbrela militară directă a SUA. Cu alte cuvinte, dacă Bucureștiul ar avea curajul să mizeze pe Europa și să-și facă temele, ar putea obține securitate durabilă fără a-și trăda valorile democratice. Un pariu dificil, dar nu imposibil.

Al doilea scenariu proiectează un coșmar geopolitic. Retragerea haotică a SUA din NATO declanșată de o aventură militară în Groenlanda, în ciuda afirmațiilor făcute la DAVOS. Surprinzător, în fața amenințărilor belicoase ale președintelui american, chiar și unii aliați tradiționali ai lui Trump din Europa au început să reacționeze. De pildă, liderul extremei drepte franceze, Jordan Bardella, a cerut o replică europeană fermă la adresa pretențiilor lui Trump, iar co-președintele partidului german AfD, Tino Chrupalla, a criticat „politica imperială” a Washingtonului, insistând că Europa trebuie să-și apere singură securitatea. În Marea Britanie, noul partid naționalist Reform UK – favorizat declarativ de Elon Musk – a denunțat drept inacceptabil faptul că „Statele Unite își amenință economic cel mai vechi aliat”. Pe de altă parte, nucleul dur pro-Trump de pe continent încă există: premierul

Ungariei, Viktor Orbán, sau președintele Poloniei, Zbigniew Nawrocki, și-au exprimat opinia că UE n-ar trebui să intervină în disputa privind Groenlanda. Dar chiar și acești apropiați ai Washingtonului ar fi puși în fața unei alegeri existențiale: loialitatea față de Casa Albă sau supraviețuirea economică a propriilor țări. Pentru că un conflict deschis SUA-UE le-ar amenința direct interesele naționale.

Consecințele unui asemenea hard exit american ar fi dramatice. Toate bazele americane din Europa ar fi pierdute peste noapte, fără nicio compensație, iar țările europene ar riposta vehement pe plan economic – de exemplu, vânzând în masă obligațiunile Trezoreriei SUA, chiar și în pierdere, ceea ce ar zdruncina din temelii economia americană și ar dinamita supremația dolarului la nivel global. Un astfel de scenariu extrem ar lovi, desigur, și Europa, care și-ar pierde principalul scut militar. Probabil tocmai de aceea rămâne realizabil doar dacă și ultimele rămășițe de luciditate ale administrației Trump ar dispărea complet. Simplul fapt că suntem nevoiți să-l luăm în discuție arată cât de departe a ajuns nebunia în 2026.

Pentru România, o ruptură totală Washington-Bruxelles de acest tip ar schimba fundamental datele problemei. Ne-am confrunta cu o Europă ostilă oricui îi calcă în picioare unitatea. Tentația Bucureștiului de a se alinia necondiționat cu SUA ar fi mult mai ușor de taxat. Chiar și liderii PSD sau AUR probabil ar ezita în fața unei prăpastii atât de evidente. Dacă totuși România ar alege orbește tabăra americană într-o asemenea confruntare, ar fi expulzată instantaneu din UE și din toate structurile europene. Țara ar rămâne singură, silită să-și plătească integral „protectorii” de peste Ocean și să suporte pierderea a două treimi din piețele sale de export și a majorității investițiilor străine. Spre deosebire de primul scenariu, unde declinul ar fi gradual, pe parcursul mai multor ani, aici vorbim de un colaps economic și societal aproape imediat. Orice vis de unire cu Moldova ar fi spulberat. Chișinăul ar cădea rapid, din nou, în sfera de influență a Rusiei odată abandonat de occidentali. În final, chiar și după o astfel de catastrofă, România tot ar fi nevoită să se întoarcă spre Europa, în cazul în care își mai dorește un viitor. Însă reconstrucția ar fi infinit mai dificilă, în absența oricărei plase de siguranță oferite de SUA. Să nu ne iluzionăm - umbrela de securitate americană ar dispărea în acest scenariu aproape peste noapte, indiferent cine s-ar afla la guvernare la București. Odată ruptura consumată, nu ar exista învingători reali, iar rana transatlantică ar supura vreme îndelungată.

Al treilea scenariu, considerat de mulți cel mai probabil, este o variantă hibridă: SUA rămân formal în NATO, dar își reduc masiv angajamentele în Europa, menținând în același timp o ostilitate crescândă față de UE. În acest caz, Washingtonul nu ar declanșa o ruptură declarativă, însă ar retrage treptat majoritatea trupelor americane de pe continent, ar escalada un război comercial de uzură cu Bruxelles-ul (tarife punitive, sancțiuni economice reciproce) și ar continua să submineze pe ascuns sau pe față democrațiile europene, sprijinind forțele populiste alineate intereselor sale. Practic, Trump ar țopăi strategic la limita articolului 5.

Nu ar scoate SUA din NATO pe hârtie, dar ar lăsa Alianța fără substanță. Am vedea, de altfel, efecte similare - insistența sa obsesivă asupra Groenlandei care deja a enervat până și partidele de extremă dreaptă europene pe care miza Trump pentru a-i fragmenta pe europeni. Rezultatul? Marile puteri europene ar rămâne unite și ar accelera formarea unui bloc economic și militar integrat, turați la maximum de apariția unui dușman comun. O coeziune cum rar s-a văzut, cimentată de refacerea percepției unei amenințări existențiale.

Pe de altă parte, țările est-europene ar putea încerca jocul echivoc al nehotărârii. Un “curluntrism estic”, cum plastic a formulat-o Cristian Tudor Popescu. Estul European s-ar strădui să câștige timp pentru a-și consolida armatele încă fragile, cumpărând armament și echipamente pe cont propriu. Există însă riscul ca o parte din tehnica sofisticată, în care au investit zeci de miliarde, să devină inutilizabilă pe fondul relației tot mai reci cu furnizorii americani. Iar dacă tensiunile vor escalada în cele din urmă - așa cum istoria ne arată că se întâmplă adesea cu regimuri de tipul celui dezvoltat acum de președintele Trump – ele rar se opresc la jumătate drumului. Aceste state indecise se vor trezi în cea mai proastă poziție posibilă - nepregătite militar, cu aliați europeni ostili și cu o Americă retrasă pe jumătate din angajamente - gata să fie prinse în menghina evenimentelor. Cu alte cuvinte, scenariul „NATO doar cu numele” riscă să fie doar o etapă tranzitorie ce prelungește agonia. Fie va degenera către un divorț total (scenariul 2), fie va necesita o reunificare de urgență a Occidentului în fața unui pericol comun, dacă lucrurile merg prea departe.

În toate cele trei scenarii de mai sus, plutește aceeași întrebare - cât de vulnerabilă ar fi România fără protecția directă a SUA în fața amenințării rusești? Rațional un atac frontal al Rusiei asupra României, ca parte a unui efort militar principal, este extrem de puțin probabil în orice configurație. Strategia Moscovei vizează mai degrabă flancul nordic al NATO, unde ar putea testa Alianța în zona baltică. De pildă prin infiltrarea sau ocuparea fulger a orașului Narva din Estonia, populat în proporție de 87% de etnici ruși. Costurile și riscurile pentru Kremlin ar fi incomparabil mai mici acolo, decât printr-o invazie în toată regula a unei țări de 19 milioane de locuitori ca România, cu relief complex și cu o Ucraină (chiar și înfrântă) servind drept zonă-tampon de unde pot veni contraatacuri. Așadar România, din perspectiva pragmatică a Moscovei, ar fi un front secundar. Un atac direct asupra noastră ar depinde strict de reacția de solidaritate a aliaților din NATO.

În al doilea rând, chiar și un astfel de atac limitat rămâne improbabil atât timp cât Europa reușește să se mobilizeze suficient de repede pentru a-i ridica Kremlinului costurile unei agresiuni. Să nu uităm că armata rusă se chinuie de patru ani să cucerească câteva orașe de câmpie în estul Ucrainei. Au pierdut Siria, Venezuela, Iranul și întreaga flotă fantomă din Atlantic și Pacific. Toate aceste „detalii” sunt un indicator clar al limitelor puterii militare a lui Putin. Mai ales în fața unei Europe unite. Desigur, dacă totuși o invazie ar avea loc, iar NATO (fără SUA) nu ar răspunde militar, atunci am asista practic la dizolvarea de facto a Alianței. Cel puțin în privința garanțiilor de securitate pentru țările baltice. În acest context sumbru, România și restul statelor de pe flancul estic ar fi forțate să aleagă imediat. Fie rămân cu Europa (într-un NATO fantomă), fie cer protecția unilaterală a SUA în afara NATO? Ne întoarcem astfel la logica dură a scenariului 2, dar în condiții mult mai precare. Un nou aranjament continental s-ar profila.

Rusia ar obține controlul total sau parțial asupra statelor baltice, făcând joncțiunea cu exclava Kaliningrad și, cel mai probabil, n-ar înainta mai departe în restul Europei până nu “rezolvă” definitiv problema ucraineană. De cealaltă parte SUA și-ar vedea de propriul interes strategic. Și-ar adjudeca Groenlanda, doar ca să vadă umilite marile puteri europene. Apoi s-ar concentra pe obținerea hegemoniei în emisfera vestică. Este, în fond, scenariul de vis al tandemului Putin-Trump și al anturajelor lor. O lume împărțită în sfere de influență, cu Europa marginalizată. Dacă NATO ar alege totuși să riposteze militar agresiunii ruse, România ar deveni țintă secundară pentru Moscova - prin lovituri aeriene și atacuri la Marea Neagră. Într-un asemenea caz, capacitatea sistemelor antiaeriene și anti-navă americane achiziționate de România (Patriot, HIMARS etc.), de a funcționa fără sprijinul SUA, ar fi o condiție vitală. Dar este ea garantată în eventualitatea unei rupturi transatlantice?

Toate aceste evoluții posibile indică un lucru clar. România trebuie să-și formuleze un răspuns echilibrat, dar ferm și dinamic, la provocarea strategică a alegerii între Washington și Europa. În orice scenariu, țara noastră trebuie să-și întărească capacitatea de apărare prin propriile eforturi și să-și diversifice partenerii de securitate. Concret, este esențial să investim urgent în extinderea scutului anti-aerian și anti-rachetă, în sisteme de apărare antidrone și în dezvoltarea de drone militare cu rază lungă de acțiune (în cooperare strânsă cu parteneri europeni și cu Ucraina). De asemenea, ar fi prudent să găzduim cât mai rapid contingente substanțiale de militari francezi, germani și britanici pe teritoriul nostru. O asigurare suplimentară că securitatea României este și în interesul direct al marilor puteri europene. Întărirea armatei trebuie dublată de o curățenie internă viguroasă, eliminând din structurile statului persoanele dispuse să trădeze interesele naționale în favoarea Rusiei. Până la urmă, apetitul Moscovei de a ataca depinde și de cât de slabe sau divizate sunt țările din regiune.

Coeziunea și reziliența internă a unei națiuni sunt cel mai bun sistem de descurajare.

Cu alte cuvinte, securitatea României nu ar trebui să depindă pasiv de deciziile luate la Casa Albă sau Bruxelles, ci de cât de importantă este România pentru ambele. Nu vom fi cu adevărat protejați niciodată, dacă ne imaginăm că simpla lingușire a marilor puteri ne garantează siguranța. După cum avertiza plastic premierul Belgiei, „într-o lume de carnivore este imposibil să supraviețuiești ca ierbivor”. Așadar, dacă tot rumegă politicienii noștri cum să poziționeze țara, ar fi ideal să n-o servească pe tavă, ca parte din meniu, prădătorilor de oriunde ar veni ei. România nu trebuie să aleagă între SUA și UE ca între două opțiuni ireconciliabile. În schimb, trebuie să rămână inteligent angajată cu ambele, investind în propria relevanță strategică și capacitate de apărare. Doar așa dilema aparent imposibilă între Washington și Bruxelles poate fi transformată într-un dublu atu în beneficiul securității și prosperității noastre pe termen lung.