De ce „urăște” Trump Europa?

În Europa, Trump a intrat de două ori pe ușă cu aceeași privire contabilă. În registrul lui continentul nu apare în coloana „comunitate de destin”. În schimb apare la capitolul bilanț de echilibrat și o arhitectură de suveranitate contestabilă. Luat ad litteram, tabloul contabil devine tăios și inconfortabil pentru europeni. Nu este vorba despre o ostilitate viscerală.

FOTO Arhivă

Toată tărășenia este despre un amestec de resentiment tranzacțional, competiție economică și război cultural, împachetat într-un stil de negociere menit să fractureze reflexul european al compromisului lent.

În primul mandat, șocul a venit dinspre NATO. A luat un proiect politic al descurajării colective și l-a tradus în contabilitate - contract, facturi, restanțe, clienți. În 2018, la summitul NATO, a vorbit despre aliați ca despre niște „delincvenți” și a insinuat existența unor sume „datorate” Statelor Unite, de parcă apărarea comună ar funcționa pe bază de chitanțe întârziate. În termeni stricti, afirmația avea un iz de “fals în minciună” - ținta de 2% a fost dintotdeauna un angajament politic de buget, nu un împrumut neplătit către Washington. Dar tocmai în asta a constat forța mesajului. Nu acuratețea contabilă era subiectul propoziției. Era vorba depsre instinctul de a transforma solidaritatea în obligație financiară cu penalizări morale.

Dintre toate capitalele, Berlinul a devenit scena preferată pentru demonstrația de putere a lui Trump. A apăsat, cu precizie și nonșalanță, pe două puncte nevralgice ale Europei - dependența energetică și Nord Stream. Într-o discuție publică alături de Stoltenberg, a afirmat, fără ocolișuri și subtrefugii, că Germania e „prizoniera” Rusiei.

Scena a fixat noul ritm transatlantic în care politețea diplomatică a fost înlocuită cu admonestarea televizată, dacă de asta este nevoie pentru a împinge agenda în direcția dorită. În 2020, noua logică trumpistă a fost urmată și de consecințe - retragerea unei părți a trupelor americane din Germania, justificată în același registru de resentiment și „fairness” - nu vrem să mai fim „fraierii” de serviciu ai Europei, nu mai plătim pentru alții. În Europa, astfel de mișcări nu sunt niciodată doar militare. Ele devin semnale despre cine are controlul asupra viitorului, cine poate rescrie implicit contractul alianței.

Trump respinge acea Europă care îi reduce spațiul de manevră

Și totuși, aceeași perioadă a arătat că Trump nu operează cu o singură Europă. Există, în mintea lui, o Europă admirabilă și una detestată. Discursul de la Varșovia, din 2017, a fost aproape un poem politic despre „Occident”, în care a evocat reziliența civilizațională și ideea că Vestul nu va fi înfrânt. În aceeași logică a reversibilității, tot în 2017 a spus că NATO nu mai este „obsolete”, răsturnând pe jumătate retorica de campanie. Dar aceste gesturi nu contrazic linia principală, ele o rafinează. Europa de Est, anti-rusă, pro-suveranitate și dornică de garanții americane poate fi valorizată ca avanpost al Occidentului. Europa instituțională, Bruxelles-ul normativ, blocul care reglementează și negociază ca unitate, produce iritare. De aici se desprinde prima cheie de interpretare- Trump nu respinge Europa în ansamblu, respinge acea Europă care îi reduce spațiul de manevră și îi contestă logica bilaterală.

De aceea, din unghi economic, UE a devenit ținta principală a discursului trumpist. În 2018, Trump a numit Uniunea Europeană „adversar” în materie de comerț. Formula “adversar” a spart un tabu. Cuvântul folosit, în alte epoci, era uzual pentru a descrie rivalii, nu aliații. Apoi, în 2020, a reluat ideea că Uniunea Europeană ar fi fost construită pentru a profita de America. Dincolo de exagerare, rămâne valabilă schema lui mentală. Pentru Trump ordinea economică este o competiție cu sumă zero, cu câștigător și pierzător, nu o infrastructură de reguli comune care creează prosperitate distribuind riscuri. În această schemă, UE nu este o „familie”, ci un negociator mare care apără piața europeană prin standarde, bariere non-tarifare și politică industrială. Iar când Bruxelles-ul vorbește despre autonomie strategică, Trump nu aude maturizare, el aude o decuplare fără costuri în care Europa cere libertate de decizie, dar păstrează umbrela americană, adică exact combinația pe care el o traduce printr-un singur cuvânt – „ne folosiți”.

Conflictele lui cu liderii europeni se leagă, aproape mereu, de aceleași două puncte nevralgice - apărare și mândrie politică. Episodul „armatei europene”, vehiculat de Macron, a fost o invitație perfectă pentru reflexul trumpist de contestare - a numit ideea „insultătoare” și a întors discuția instant la bani și obligații – plătiți partea voastră. Cu Theresa May, în 2018, a lovit în epicentrul Brexitului, sugerând că planul ei ar compromite șansa unui acord comercial SUA–UK tocmai fiindcă ar menține relația Londrei cu UE. Nu sunt doar episoade personale, ci expresia aceleiași mize - Trump preferă o Europă fragmentată în relații bilaterale, ușor de „dealt with”, nu un bloc care negociază compact și impune reguli. Pentru el, unitatea europeană nu este o garanție de stabilitate, ci un multiplicator de putere pentru un competitor economic.

Al doilea mandat a împins această arhitectură din zona instinctului în zona doctrinei vizibile. În 2025, Trump a revenit la narațiunea originară despre UE ca mecanism construit împotriva Americii și a anunțat tarife mari, formulate fără pudoare ca instrument politică de negociere fără perdea. A urmat escaladarea - sugestia unui tarif de 50% pe bunuri europene, amenințări cu termene-limită și condiția producerii de bunuri în SUA drept ieșire din sancțiune. În limbaj european, astfel de gesturi aparțin mai degrabă relațiilor cu rivali strategici. În limbajul trumpist, ele sunt doar pârghii, semne de forță, instrumente de repoziționare a raportului de putere. Miza nu sunt doar banii, ci acceptarea unei noi axiome - relația transatlantică este condiționată economic și politic și nu funcționează ca bun public american oferit prin inerție istorică.

Piesa centrală, însă, nu este comerțul, ci felul în care administrația sa a fixat, în documente și în limbaj politic, o critică mai amplă, civilizațională și anti-regulatorie. Strategia de Securitate Națională din 2025 a introdus ideea „restaurării încrederii civilizaționale” a Europei și avertismente legate de riscul dispariției prin migrație, scăderea natalității și „cenzură”, unde rolul Uniunii Europene, ca structură centrală, este de a submina suveranitatea. Această imagine schimbă planul relației transatlantice – Europa, dincolo de faptul că este un aliat zgârcit și un competitor comercial este și un spațiu care trebuie „reformat” ideologic. Reacțiile au arătat imediat fisura - lideri europeni cu agendă suveranistă au salutat documentul tocmai fiindcă validează diagnosticul lor despre „declinul” Europei liberale. Washingtonul lui Trump nu se raportează la Europa ca la un bloc omogen. Își alege interlocutorii convenabili, hrănește fracturile și transformă alianța într-un câmp de selecție culturală.

În ochii lui, această Europă este și diferită și frustrantă 

În acest punct, întrebarea despre „ură” se clarifică. Trump nu se ciocnește de Europa poeților și a memoriei transatlantice, ci de Europa instituțională a ultimelor trei decenii - UE ca putere de reglementare, NATO ca mecanism de împărțire a poverii, o cultură politică liberală care privilegiază procedura, compromisurile, standardele și drepturile. În ochii lui, această Europă este și diferită și frustrantă. Îi constrânge lui marja de negociere și îi limitează instrumentele de presiune, îi contestă modelul intern de război cultural. De aceea, Europa devine antagonistul perfect pe trei scene simultan.

FOTO Shutterstock

Pe scena internă americană, Europa este dovada că el nu este „ca ceilalți” președinți. În narativul lui, predecesorii au acceptat acorduri proaste, au finanțat prosperitatea altora și au permis unui sistem multilateral să transforme SUA într-un furnizor care nu mai negociază prețul. Când spune „nu vrem să mai fim fraieri”, ținta reală este electoratul. El se prezintă, pe el, drept managerul care recuperează pierderile și refuză să mai semneze, pe încredere, cecuri în alb. Europa, cu reflexele ei de negociere lentă, devine decorul ideal pentru această dramaturgie.

Pe scena negocierii, tehnica sa este simplistă - insultă, tarif, amenințare publică, apoi pivot către „deal”. În această logică, umilința publică devine un instrument, nu un accident. Ea rupe coeziunea, creează presiune internă în capitalele europene, accelerează decizia, obligă la concesii. A funcționat într-o anumită măsură pe cheltuieli de apărare, funcționează acum pe comerț și pe relocări industriale. Europa e împinsă să răspundă rapid într-un sistem construit pentru răspunsuri lente, iar asta o face să pară mereu în întârziere, mereu reactivă.

Pe scena ideologică, al doilea mandat a făcut din Europa un front în războiul cultural american. A trecut de la disputa despre deficit comercial și 2% din PIB, la o dispută despre reguli, limbaj, „cenzură”, identitate occidentală. Dacă Europa rămâne un model progresist-regulator, ea devine și un argument împotriva proiectului trumpist acasă. Iar dacă Europa poate fi împinsă să slăbească reglementarea, să-și fractureze unitatea, să accepte condiționarea economică, atunci proiectul trumpist capătă legitimitate și în interiorul Americii. În această ecuație, continentul nu este doar partener este și piesă de propagandă.

Paradoxul este că tocmai absența unei uri totale produce oscilații. Trump poate alterna admirația și disprețul, uneori în aceeași frază sau în același document. Poate vorbi despre Europa ca despre ceva „vital” strategic și cultural, iar în același timp o poate trata ca pe un bloc care trebuie strunit prin tarife și admonestări. Din această tensiune se vede miza finală. Nu vrea o ruptură completă, vrea o Europă remodelată – mai obedientă pe securitate, mai permeabilă pentru capital și standarde americane, mai puțin autonomă ca bloc, mai apropiată ideologic de conservatorismul național pe care îl promovează.

Iar de aici pornește inevitabil capitolul consecințelor. Nu sunt catastrofice. Sunt corozive. Fiecare amenințare publică, fiecare tarif folosit ca armă politică, fiecare insinuare că alianța este o relație de tip „client–furnizor” sapă în trei straturi fundamentale -prosperitatea europeană bazată pe export și lanțuri integrate, coeziunea politică internă și credibilitatea umbrelei de securitate americane. În economie, apare taxa pe incertitudine, aceea care paralizează investiții și redesenează lanțuri de aprovizionare înainte ca măsurile să intre în vigoare. În strategie, conflictul comercial se mută în zona de securitate, iar Europa este forțată să lege comerțul de geopolitică și să-și accelereze reflexul de autonomie, chiar dacă asta o vulnerabilizează pe termen scurt. În politică, unitatea europeană este pusă la încercare. Statele cu interese diferite trag în direcții diferite, iar spațiul pentru narative suveraniste crește exact pe fondul presiunii externe. În final, încrederea se erodează, chiar și atunci când există acorduri punctuale, rămâne sentimentul că relația poate fi renegociată oricând prin șoc și spectacol, iar asta obligă Europa să-și planifice viitorul nu pe certitudini, ci pe scenarii de impredictibilitate.