Venezuela… capcana strategică a Americii?!

Europa descoperă, poate prea târziu, că distanța nu mai protejează pe nimeni și că ordinea globală pe care o considera stabilă s-a transformat într-un mozaic de crize interconectate. Nu mai există „periferie”, nu mai există „dosare îndepărtate”, ci doar o rețea densă de tensiuni în care fiecare fisură, oricât de departe, produce ecouri politice, economice și militare pe întreg continentul.

Blocada nedeclarată din Caraibe, desfășurarea unei forțe navale americane în proximitatea Venezuelei, nu este un episod exotic al geopoliticii sud-americane, ci simptomul unei noi lumi în care marile puteri concurează simultan pe monedă, logistică, resurse, rute maritime și pe capacitatea de a-și obliga adversarii să lupte pe mai multe fronturi în același timp.

Pentru Ucraina, această redistribuire a atenției strategice americane este un risc real și iminent. Fiecare zi în care Washingtonul este absorbit de „dosarul Venezuela” fragmentează resursele, timpul și capitalul politic dedicate Kievului. Moscova știe asta și joacă în consecință, stimulând crize paralele care, deși par disparate, converg către același obiectiv: oboseala Occidentului.

Iar pentru Europa, acea Europă care încă se mai întreabă cât de mare este prețul pasivității, întrebarea nu mai este dacă ordinea globală se schimbă, ci dacă mai poate ține pasul cu ritmul acestei schimbări. Cine înțelege rapid că neutralitatea nu mai garantează liniștea înțelege și că amânarea devine o vulnerabilitate structurală. Blocada din Caraibe, războiul din Ucraina și reorganizarea piețelor energetice nu sunt episoade separate, ci părți ale aceluiași puzzle strategic.

În largul Caraibelor, unde apa liniștită ascunde falii tectonice geopolitice, o flotă americană păstrează poziția încordată, ca într-un început de conflict care încă nu este recunoscut ca atare. Portavionul USS Gerald R. Ford, cea mai scumpă navă de război construită vreodată, stă ancorat ca un simbol al deciziei  sau al blocajului strategic, în timp ce 12.000 de militari americani susțin o desfășurare  de forțe care costă America peste șase milioane de dolari pe zi. Nu este doar o demonstrație de forță. Este o blocadă în toată regula. Mai puțin cu numele. Este o încercuire economică și militară a Venezuelei, țara cu cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume și unul dintre cele mai fragile regimuri politice ale emisferei.

Prezența masivă a flotei americane, activarea unei doctrine de presiune totală, sancțiunile extrateritoriale și etichetarea regimului Maduro ca organizație teroristă nu pot fi înțelese doar ca politică de vecinătate. Ceea ce Statele Unite se străduie să limiteze ca efect în Venezuela nu este doar dezastrul regimului Maduro ci mai ales influența Federației Ruse în zonă. Este o fisura tot mai vizibilă în ordinea economică globală. Ce se întâmplă în jurul Venezuelei nu este o simplă confruntare regională. Este un semnal despre reconfigurarea marilor circuite de energie, monedă și influență. Dolarul, nu Maduro, este linia pe care Washingtonul se strădui s-o apere. Pentru că petrolul venezuelean, deși este greu și murdar, circulă deja în afara sistemului dolarizat, spre India și China, la prețuri cu discount, în contracte care ocolesc sistemele de clearing occidentale. Iar dacă acest model devine norma, petrodolarul devine opțional.

Rusia înțelege perfect valoarea strategică a acestei breșe. Nu susține Venezuela din afecțiune ideologică, ci pentru că statul bolivarian joacă acum un rol mult mai mare decât suprafața sa geografică sau greutatea sa economică. Caracas este un nod de intersecție pentru toate marile traiectorii ale ordinii multipolare. Rusia investeste acolo parghii modeste, dar cu efect disproporționat - consilieri, sisteme antiaeriene, parteneriate tehnico-militare, tratate care deschid calea pentru transferuri de rachete cu raza intermediară. Într-un moment în care Moscova se afla sub presiune pe flancul european, Venezuela ofera o oportunitate rară - să forțeze America să joace defensiv în propria emisferă.

Pentru Kremlin, este o strategie de amortizare și de fixare a inamicului - o tactică a Rusiei de a forța Statele Unite să consume resurse militare, financiare și diplomatice într-un teatru secundar, Venezuela, astfel încât să le aibă mai puțin disponibile în alte zone de interes strategic precum Ucraina, Taiwan sau Orientul Mijlociu. Această legare la par funcționează ca o capcană de cost, nu este necesar ca Rusia să câștige ceva direct în Venezuela, e suficient ca SUA să nu poată ignora criza și să fie obligată să investească constant atenție, bani și forță militară pentru a menține controlul. Fiecare milion de dolari cheltuit de SUA pe zi in largul Venezuelei este un milion care nu se duce în Marea Neagră, în Taiwan ori în Orientul Mijlociu. Fiecare escaladare în Caraibe ridică prețul petrolului și face ca barilul rusesc, vândut în Asia cu discount, să capete o valoare reală sporită. În mod paradoxal, sancțiunile americane împotriva Venezuelei contribuie la menținerea cererii pentru petrolul rusesc, întărind legaturile Moscovei cu India și China. Acolo unde Washingtonul închide robinete, Rusia le deschide și câștigă.

Pentru Beijing, Venezuela este ceea ce Taiwanul este pentru SUA: un instrument strategic de presiune, o piesă de șah care nu valorează doar prin poziția ei, ci prin timpul pe care îl consumă adversarului. Prin investițiile masive în infrastructură, prin acordurile petroliere și prin licențele de exploatare acordate corporațiilor chineze, Beijingul a transformat Caracasul într-un cap de pod economic. Faptul că America simte nevoia să înconjoare militar acel cap de pod spune mai multe despre anxietățile Washingtonului decât despre forța reală a Venezuelei.

Dar ceea ce se joacă nu este doar energie, ci soarta dolarului în lume. Dacă Venezuela, Iran și Rusia - toți excluși parțial sau total din sistemul dolarizat - încep să tranzacționeze sistematic în yuani, în ruble sau în valute digitale alternative, atunci însăși coloana vertebrală financiară a hegemoniei americane se fisurează. Flota americana nu protejeaza doar navele de comerț sau rutele de contrabandă. Protejează o ordine monetară în care dolarul nu este doar un mijloc de schimb, ci un important instrument de putere. Pentru John Mearsheimer, sistemele internaționale sunt definite de echilibrarea marilor puteri, dar și de controlul asupra canalelor esențiale ale ordinii - rutele maritime, energia și moneda. În logica realismului ofensiv pe care o sustine, dolarul este o armă hegemonică, nu doar o monedă. Câtă vreme petrolul se vinde în dolari, toate economiile lumii au nevoie de dolari pentru a funcționa, ceea ce obligă băncile centrale să finanțeze datoria americană și permite Statelor Unite să cheltuie fără constrângeri. De aceea, orice tentativa de a rupe lantul „petrol–dolar–Trezorerie” este percepută de Washington nu ca un gest comercial, ci ca un act de insubordonare strategică. Venezuela, alături de Rusia și Iran, a devenit un laborator de evadare din acest sistem. Iar pentru Mearsheimer, într-un astfel de context, hegemonul nu are opțiunea pasivității. Trebuie să descurajeze, să sancționeze, să blocheze sau riscă să piardă.

În acest context, blocada din jurul Venezuelei este mai mult decât o operațiune de izolare a unui regim autoritar. Este o linie de apărare împotriva unui model alternativ care prinde contur. Rusia, cu resurse militare limitate în această regiune, nu caută victoria, ci blocajul strategic. Rusia nu trebuie să domine Caraibele. Vrea doar ca America să nu-și permită să piardă. Dar nici să câștige. Să cheltuie, să reziste, să se consume. Este o strategie a tensiunii constante, a resurselor scurse lent, a influenței întrețesute în costuri pe care Washingtonul le acceptă, dar care îl obosesc.

La Caracas, acest joc geopolitic se resimte în feluri tragice: colaps economic, migrație masivă, izolare tehnologica si criza umanitara. Dar pentru Rusia, Venezuela este un nod de forță. Un avanpost al dezordinii constructive, în care nu are nevoie să câștige, ci doar să împiedice o soluție simplă pentru ceilalți. Iar pentru Statele Unite, această criză devine o oglindă a vulnerabilității propriei arhitecturi globale. Dacă trebuie să trimiți cel mai mare portavion din lume ca să înăbuși un stat eșuat, înseamnă că echilibrul pe care îl aperi e mai fragil decât pare.

Însă criza nu este statică. Fiecare zi în care SUA mențin flota în regiune, fiecare transport naval blocat, fiecare decizie administrativă de a extinde sancțiunile generează o reacție în lant. Țările care au mizat pe comerț paralel cu Venezuela - India, China, chiar și Brazilia - caută alternative de plată și asigurare. Se structurează rute ocolitoare, se negociază în monede locale, se creează fundamentele unei ordini financiare dincolo de Bretton Woods. Dacă aceste practici devin uzuale, blocada devine catalizatorul propriei ineficiențe. Și tocmai acest paradox al puterii absolute - care nu mai poate controla efectele colaterale ale acțiunii sale – este cel mai incomod semnal pentru Washington.

Pentru Rusia, chiar și o Venezuelă sfâșiată de criza își păstrează valoarea geopolitică. Atât timp cât regimul supraviețuiește, Moscova rămâne jucător în emisfera vestică. Un singur acord de cooperare militară, o singură rachetă cu rază medie amplasată în jungla venezueleană, o singură fotografie cu steagul rus arborat într-un port caraibean sunt suficiente pentru a perturba echilibrul regional și pentru a demonstra că hegemonia americană nu mai este incontestabilă.

Conflictul care se profilează nu seamănă cu intervențiile militare ale secolului XX. Este un razboi al saturației, al costurilor imposibil de justificat pe termen lung, al presiunii indirecte. Venezuela este astăzi ceea ce Afganistanul a fost pentru URSS, nu o țară de cucerit, ci o greutate strategică pe care adversarul o poartă în spate, până la epuizare. Ceea ce vedem în Caraibe nu este un conflict izolat, ci anticamera a unui nou tip de razboi economic, în care piețele, monedele, fluxurile energetice și mișcările militare sunt toate fațete ale aceleiași confruntări sistemice.

Iar acolo, la marginea Americii, Venezuela este scena pe care multipolaritatea încearcă prima sa victorie simbolică. Nu prin invingerea directă a SUA, ci prin rezistența calculată, prin încurajarea fragmentării, prin menținerea unei crize care devine insuportabilă pentru hegemon, dar suportabila pentru cei care vor să-i conteste ordinea.