Articole scrise de Berti Barbera

Definiții și alegeri în audiția muzicală analogică și digitală.

Un festival reprezintă un motiv periodic de a omagia un obicei cultural, o menținere în normalitate a unei activități benefice unei comunități.

De când ascult Supertramp știu mai bine ce înseamnă să fii grozav în sunet, compoziție și tot ce înseamnă identitatea muzicală. Am învățat să potrivesc mai bine cuvântul ”colosal” în timp ce mă întrebam dacă această trupă este cunoscută pe măsura sclipirii creative, a pieselor pe care ni le-a lăsat.

La început a fost suspiciunea. La fel ca toate numele care provoacă noutate, cuvântul ”funk” nu suna bine. Dar la vremea lor, cuvinte precum jazz, blues, swing sau rock’n’roll sunau la fel de dubios. Asta a fost atunci.

Nu cred că tot ce e vin îmbătrânește frumos. De aceea comparația cu divina licoare mi se pare superficială. ”Îmbătrânești ca vinul”. Da, dar asta poate însemna un buchet rafinat, cu arome bine formate în timp sau o acritură de care vrei să scapi cu orice preț.

Anii ’80 au venit cu transformări majore în America. Un deceniu mai optimist, mai inovator, cu excese și inegalități. Societatea câștiga încredere și oportunități.

Cum să cuprindem noi dimensiunea acestui album, considerat vârf de inspirație pentru Kate Bush?

Unii spun că Emerson, Lake & Palmer sunt pompoși, că muzica lor e pretențioasă. Așa e! Pentru că rock-ul progresiv trezește spiritul inventiv, dezvoltând forme muzicale într-o manieră diferită, sofisticată, pe cât posibil de originală.

„Now I'm not looking for absolution / Forgiveness for the things I do / But before you come to any conclusions/ Try walking in my shoes“.

Printre riff-uri grele și o baterie care ar putea dărâma orice zid, anii ’70 au strecurat în rock’n’roll misterul. La greutatera adăugată s-a potrivit o intrigă, ceva ascuns dar nu neapărat întunecat.

Jeff Buckley a fost ... ăsta e cel mai trist mod de a prezenta un artist care dispare după un prim semn de unicitate, departe de a-și declara pe deplin arta, cu mult înainte ca noi să-i măsurăm corect anvergura.

Mă întreb cine nu deține o copie a acestui album, indiferent de format. Unii ca mine îl au pe CD, vinyl, casetă și mp3. Dacă ne gândim că s-a vândut în 49 de milioane de exemplare, adică e pe locul doi după ”Thriller”-ul lui Michael Jackson, putem realiza ce contează.

„Old friend charity / cruel twisted smile and the smile signals emptiness for me starless and bible black“

„In Absentia” a schimbat radical nivelul și traiectoria artistului Steven Wilson și a trupei cu care multă vreme s-a identificat, Porcupine Tree.

Există muzica de dinainte și de după acest album. Mai exact, au existat instrumente electronice generatoare de sunete și înainte de ”Oxygene”, dar după apariția acestui material muzical ele au putut fi integral adoptate de muzicieni.

În 1948, Juazeiro era un orășel cu 10.000 de oameni, plin de muzică, zi și noapte. Ziua bubuiau difuzoarele domnului Emicle, noaptea, când se întrerupea curentul electric, umblau muzicienii care cântau din toată inima, cu riscul de a primi în cap conținutul oalelor de noapte

Ca să depășești ușor faza în care cauți artistului nod în papură, ar fi bine mai întâi să vezi ce nu-ți place la Bob Dylan.

Puține trupe în istoria rock-ului au fost atât de dedicate calității actului original precum Yes.

Bossa nova nu este muzica aceea pe care o ascultăm foarte des, dureros de des, pentru că de cele mai multe ori nici nu ne dorim, în care aproape orice piesă cunoscută este trecută printr-un șablon cu ritm anost și voci anorexice care nu au absolut nimic din autenticitatea genului.

Scopul principal al audițiilor noastre este obținerea unei trăiri reale, a unei stări de bine care să ne genereze emoții, gânduri și desigur, delectare. Majoritatea albumelor pe care le ascultăm rămân cu menirea divertismentului, pentru asta au fost făcute.

Spune-mi cât de clar îți sună în minte tema de la ”Tubular Bells”.

Mă așteptam să-mi fie mult mai ușor să scriu despre Frank Zappa. 35 de ani doar l-am ascultat, apoi am crezut că pot transcrie pur și simplu ceea ce am aflat de la el. Sigur, așa e normal, așa procedez cu toți muzicienii, numai că de data asta am fost copleșit.

Nu cred că există cifre exacte care să indice timpul minim necesar pentru crearea unei opere de artă, dar sigur putem vorbi de un moment potrivit la care s-a ajuns printr-un cumul de resurse vitale.

Joni Mitchell este un curent în sine, prin puterea ei de a expune un stil care conține toate elementele modernismului, dar se manifestă unic prin sunet și imagine, luând în considerație întreaga ei personalitate, deci și picturile ei.

Discurile cer atenție. Le cumperi, le cunoști, le înveți, le asculți, le cânți. Iar dacă au versurile scrise, cu atât mai bine.

Peter Gabriel și-a imprimat personalitatea în rock-ul progresiv britanic prin Genesis, a integrat termenul de ”world music” în muzica frecvent difuzată la radio și a fost cu un pas înainte de fiecare dată când a lansat un album.

Există o dispută legată de cel mai spectaculos an în ceea ce privește lansările de albume monumentale, în special în Marea Britanie.

Ați auzit povestea cu cei patru muzicieni germani din Dusseldorf care purtau costume și cravate identice, aveau freze de tocilari și cântau la instrumente electronice influențând toată lumea hip-hop, techno, house și synth pop?

O lansare Depeche Mode rămâne un eveniment remarcabil în lumea muzicală. Chiar dacă unii nu-i digeră sau au cine știe ce prejudecăți, acest grup e în categoria entităților puternice, care își pregătesc foarte serios noile creații. De aceea fiecare album al lor e atât de așteptat.

Felul în care o piesă muzicală rămâne în memorie, în conștiință, ține de un complicat proces istoric balansat între gusturile personale și simțul dobândit al valorii, între subiectiv și obiectiv.

Unul dintre cele mai pătrunzătoare sentimente de împlinire mă încearcă de fiecare dată când, după zeci de ani de audiții, când crezi că ai acoperit cât de cât esențialul, apare ceva care te face să-și revizuiești serios percepția despre esențial.

Uneori poate nu ne dăm seama cât e de greu să fii popular în muzica pop, mai ales când unii ne dau impresia că e chiar ușor.

Mergeam des la un prieten care avea două magnetofoane, o colecție serioasă și amabilitatea de a o împărți cu mine. Într-o zi ajung la el și mă întreabă mustăcind: „ia zi, câți sunt în trupa asta?”