Puțin despre Bossa Nova

Mai întâi să vedem ce nu este bossa nova. Bossa nova nu este muzica aceea pe care o ascultăm foarte des, dureros de des, pentru că de cele mai multe ori nici nu ne dorim, în care aproape orice piesă cunoscută este trecută printr-un șablon cu ritm anost și voci anorexice care nu au absolut nimic din autenticitatea genului. Sună a bossa, dar nu e bossa, așa cum multe piese cu accent de chitară și clape pe timpii 2 și 4 sună a reggae dar nu e reggae, pentru că la reggae adevăratul accent care dă farmec este pe timpul 3. Occam și Procust ar fi invidioși pe felul în care niște piese cel puțin decente sunt încorsetate fără milă și sufocate într-o pastișă care mimează distincția relaxată. Dar nu-i așa, dă bine când le auzi în surdină la cafea, în lift sau la toaletă. Ar da bine date la minimum. Vrei să manânci ceva bun sau să te hidratezi corespunzător și cum intri în locantă auzi o leșinătură care-ți taie tot cheful. Aceea nu e bossa nova. Nici nu vreau să știu ce e. Și încă ceva important: ”bossa” nu e femininul de la ”boss”, deci nu are legătură cu vreun complex de inferiotitate, cu parvenirea sau cu lingușeala, ba din contră. E un fenomen care a fermecat irezistibil o lume întreagă prin suplețea muzicală și prin felul în care reflectă real și sincer savoarea unui loc, a unei societăți într-un anumit moment potrivit. Este autentic prin felul natural în care te atrage și talentul unor muzicieni care i-au conferit unicitate. Are un loc de naștere, semne distinctive, reprezentanți cu marcă, o perioadă de înflorire și un impact care încă se extinde. A pornit dintr-o opțiune estetică și a ajuns un gen popular. S-a născut la Rio și nu în laptopul vreunui meșteșugar nechemat.

Bossa nova a devenit un gen muzical prin câteva particularități distinctive: ritm de samba, într-un tempo mai așezat (nicidecum leșinat), armonii cromatice, în succesiuni subtile, uneori intenționat puse într-o discretă disonanță sau tensiune cu linia melodică, libertate ritmică în frazarea vocală, texte în portugheza braziliană cântate calm, aproape fără vibrato, cu texte care evocă anumite aspecte din viața din Rio de Janeiro, cu accent pe ocean, soare și nisip. Nu toate aceste particularități sunt obligatorii într-o piesă autentică de bossa nova. Două-trei ar fi suficiente, dar cel mai important semn de distincție este proporția, bunul gust cu care toate aceste elemente chiar reprezintă ceva, un loc, o cultură, drama unor povești adevărate, plăcerea de a trăi frumos cu ceea ce ai și talentul de a extrage tot ce e mai bun dintr-un imens filon muzical. Ca orice gen popular, bossa nova are un nucleu puternic și limite nedeterminate. Poate fi cântat cu orice instrumente, dar e tipizat de aranjamente pentru chitară acustică (violao) sau pian, voce și ritm adițional, mult mai aerisit decât la samba. Pentru a ne deprinde cu specificul estetic, ne-ar prinde bine câteva audiții cu cei mai reprezentativi artiști și albumele lor inevitabile. Desigur, lista extinsă ne-ar lua mult timp, dar dacă ascultăm un clasic precum ”Getz/Gilberto” sau ”Joao Voz E Violao”, avem deja tipicul armonic, ritmic, melodic, vocal și orchestral. De acolo putem porni, pentru a capta esențialul și pentru a evita inutilele surogate. De ce să pui ketchup pe o mâncare bine făcută, cu ingrediente proaspete și naturale?

Pentru o definiție rapidă putem spune că bossa nova este o combinație de samba și jazz, ceea ce e adevărat, pentru că a fost cântată de muzicieni inspirați, care țineau destul de mult chitara în mână și pe deasupra ascultau destul de mult radio american. Dar această inspirație adună și influențele impresioniste ale lui Claude Debussy și chiar dacă definește libertatea și relaxarea muzicală, venite deopotrivă din jazz și din aerul de Rio, este construită pe noțiuni muzicale riguros asimilate. Samba lui Radames Gnattali și a lui Pixinguinha era deja ceva cosmopolit, un splendid exemplu de design cultural modern, numai bun de o întâlnire cu echivelentul său american, jazz-ul. Dar nu tot ce e samba-jazz e bossa nova. Bossa nova, la fel ca jazz-ul s-a dezvoltat într-un loc anume, într-o perioadă anume: a început la Rio de Janeiro la sfârșitul anilor ’50, au urmat diverse experimente între 1958 și 1964, apoi genul s-a divizat în mai multe derivate, unele provenite din formulări mai vechi ale ritmurilor de samba sau alte pulsații cu specific brazilian, reunite într-un gen vag denumit MPB (Musica Popular Brasileira), foarte bogat în producții excepționale. Bossa Nova a pornit ca un stil, apoi a devenit un gen. A avut impactul scurt al unui nou val, apoi s-a propagat ca un fenomen generalizat, fără vârstă.

Ce suită de circumstanțe istorice au conspirat pentru a crea o muzică atât de liniștită în centrul agitat al unei țări angajate într-un interminabil tumult? Două nume importante sunt de reținut pentru a cuprinde esențialul. Joao Gilberto și Antonio Carlos (Tom) Jobim, ei au inițiat stilul prin inovații făcute prin 1957-58, Gilberto ca vocalist și chitarist, Jobim ca autor/compozitor. Realizările lor au influențat alți muzicieni de pe scena muzicală din Rio.  În 1959 exista deja un grup numeros care cânta în acest stil. Printre ei, Nara Leao, care găzduia întâlniri muzicale informale în sufrageria ei din Ipanema sau compozitorii Carlos Lyra, Ronaldo Boscoli și Roberto Menescal. Contribuția textierilor Newton Mendonca și Vinicius de Moraes este deasemeni esențială. În timp ce elementele specifice bossa nova deveneau parte a unui limbaj muzical, stilul s-a legat într-un gen, care nu avea doar un fel de a cânta, ci un repertoriu și un fel de a gândi și a vorbi despre muzică. Repertoriul și participarea erau strîns legate de ”cariocas”, cei născuți în Rio de Janeiro, într-o perioadă de creștere economică, cu o clasă de mijloc cu oportunități și apetit de a cumpăra, de a consuma. Orașul era reformat de cartiere lângă plaje, tuneluri și autostrăzi, arhitectură modernă și multe, multe cluburi. Toate acestea au crescut ritmul activității sociale și a atras atenția internațională. Emanciparea era în plin avânt și brotinhos (adolescentele în jurul vârstei majoratului) umblau pe străzi și pe plajă neînsoțite de bărbați. Afișarea corpului, a manifestărilor fizice, a tinereții și a sănătății, fără emfază vulgară erau primordiale. Despojado (relaxat, informal, fără pretenții de adaos inutil) era starea generală. Asta explică și stilul senzual, detașat, cu atenție pe detalii subtile, la fel cum alte genuri își reflectă sonor vremurile. Ipanema și Leblon, vecine cu Copacabana, erau zonele din sud care adunau pătura socială care adopta acest stil de viață. Toate aceste tendințe au format Bossa Nova Rio. Muzica a reflectat toate aceste aspecte, în diferite moduri. Pentru fiecare particularitate există o nuanță relevantă care merită luată în considerare.

Referindu-ne specific la muzică, putem numi câteva personaje care au folosit în muzica lor câteva atribute-cheie pentru bossa nova, înainte de 1958. Pianistul și compozitorul Joao Donato, compozitorul și vocalistul Johnny Alf, interpreții Dick Farney și Lucio Alves au instalat scena pentru bossa nova rafinată de Jobim și Gilberto. Chitaristul Laurindo Almeida cânta jazz la Los Angeles încă din 1947, înregistrând cu Bud Shank câteva piese sugestive. Almeida nu era foarte cunoscut în Brazilia dar ulterior a fost considerat un precursor al stilului bossa nova. Compozitorul Luiz Bonfa a creat o manieră care se întîlnește la un moment dat cu Jobim și Gilberto. Lista poate continua, dar ceea ce putem înțelege până acum este că bossa nova a apărut în vremuri mai bune și că simplificarea poate fi o virtute. Controlul vibrato-ului e semn de noblețe și poate sublinia mai clar subtilitatea armonică. Și în toată splendoarea vieții ”despojado”, Joao Gilberto și Tom Jobim rămân geniilie definitorii. Acesta e miezul.

Gilberto a definit noul stil printr- un tipar tehnic: cu degetul mare ciupea coarda de bas pe timpii tari ai fiecărei măsuri iar cu următoarele trei degete producea un acord în contratimp cu basul. Joao ținea ritmul regulat cu degetul mare, așa cum un percuționist folosește un surdo (toba cea mai mare din ansamblul de samba, cu frecvențele cele mai joase). În același timp, acordul era ciupit în sincopă, așa cum este folosit un tamborim (toba mică din ansamblul tradițional, care scoate un sunet acut, peste toate celelalte percuții). El a distilat ritmul de samba, adaptându-l la chitară. Era ceva nou. Până atunci, alternanța ritmică din samba era obținută de două chitare, una cu șase corzi, alta cu șapte corzi. În noua sa abordare, Gilberto alterna basul și acordurile într-o pulsație atractivă, un senzual timp-contratimp, ca nimeni altcineva. Acest tipar de o simplitate revoluționară a primit numele de ”batida de violao” iar din 1959 a devenit un ingredient definitoriu pentru bossa nova. E surprinzător că nimeni nu mai încercase așa ceva înainte. Pentru un muzician, spațiul, pauzele, momentele în care nu cântă sunt mai greu de realizat decât cele în care cântă. Abia acolo intervine simțul.

Joao Gilberto a mai schimbat ceva fundamental stilul vocal. La început, el folosea vocea de piept, pierdută în vibrato, în maniera ”bărbătească” a acelor vremuri. După luni în care a cântat în mediul acustic al unei băi, a obținut o tehnică prin care vocea se ridica puțin deasupra unei șoapte. În loc să atragă atenția prin proiectarea vocii, folosea inflexiuni subtile de timbru și frazare, acea frazare fascinantă prin care plasează cuvântul puțin înainte sau după timp (”beat”). Un stil care făcea ascultătorul atent, dependent de condiții ideale de amplificare, înregistrare și audiție.

La începutul lui 1957 l-a căutat la Rio pe tânărul compozitor Antonio Carlos Jobim pentru a-i arăta noul stil. Era tipic Joao. Dacă voia să cunoască un muzician pe care îl admira, mergea direct la el acasă, seara, neinvitat. Pe Jobim îl cunoscuse înainte, dar nu foarte bine. Întâlnirea din 1957 avea să însemne începutul unei magnifice colaborări. A știut Joao la cine să meargă. În cadrul (re)întâlnirii, Joao i-a arătat lui Tom noul său stil prin două compoziții proprii, ”Bim Bom” și ”Ho-Ba-La-La”, onomatopeice, pentru a atrage atenția asupra esențialului ritmic. Jobim la rându-i, i-a cântat o piesă nouă numită ”Chega de Saudade”, cu text de același de Moraes, care suna inedit pentru că trecea prin choro (o formă muzicală mai veche, instrumentală), samba și impresionism european. Mai exact, structura era din choro, ritmul era din samba iar cele 40 de acorduri erau dispuse dincolo de standard,  cu disonanțe adăugate aparent. Gilberto a petrecut restul nopții studiind ”Chega de Saudade”, încercând să cânte acele succesiuni de acorduri subtil sugerate de Jobim în propriul stil chitaristic. Astfel, bossa nova s-a desăvârșit. Termenul însuși se traduce prin ”noul val”, ”noua chestie” iar în privința etimologiei lui există mai multe versiuni. Stilul a devenit popular prin 1960, dar sound-ul de bază a fost creat odată cu întâlnirea dintre Gilberto și Jobim care aveau să mențină o frumoasă și creativă relație de prietenie. Tot pe atunci, Elizeth Cardoso avea deja în plan să înregistreze ”Chega de Saudade”, așadar varianta originală a fost lansată în aprilie 1958. Grupul vocal Os Cariocas a lansat a doua variantă a piesei în iulie 1958. La scurt timp după, Joao Gilberto a înregistrat a treia variantă. Acest single, apărut pe disc de 78 de turații, împreună cu ”Bim Bom” pe fața B, în august 1958 este considerat a fi primul disc de bossa nova.. Este foarte adevărat că tentația de a aduce laolaltă sunetul brazilian cu cel american a existat în aer în toată perioada postbelică și s-a manifestat în diverse și fermecătoare întâmplări de povestit, dar documentul care declară începutul unui nou stil este un disc cu două piese. Unii erau cuceriți de ”noua chestie”, alții erau de-a dreptul iritați. Cum altfel? Însă toți erau de acord în privința noutății. Plăcut perturbator pentru unii, înnebunitor de disonant pentru alții, dar nou pentru toți, imposibil de ignorat.

În plină ascensiune, stilul lui Gilberto dădea formă noilor compoziții semnate de Jobim. Multe din piesele lui, cum ar fi ”Desafinado” au crescut din acest proces, așa cum s-a dezvoltat întregul val cuprinzător de bossa nova. Mulți, foarte mulți compozitori și interpreți au continuat această manieră de lucru, adăugând propriile inflexiuni la sound-ul definit de Jobim, de Moraes și Gilberto. Valul a crescut până în 1962, apoi creasta a început să coboare. Dar fiecare piesă are povestea ei de celebrare, dor sau alte emoții atlantice. Doar dacă ne gândim la ”Garota de Ipanema” , apărută chiar în 1962, deschidem un subiect intens dezbătut. Poza fetei există și acum în barul în care Joao și Tom, stând la o bere, au zărit-o și au oftat, șoptind ”olha que coisa mais linda”. Ar merita un capitol separat, așa cum am putea vorbi mult și bine despre impactul pe care l-a avut la nivel global.

→

Imaginea 1/10: 19 jpg

Noul sunet brazilian și-a făcut incursiunea pe scena pop americană cu câțiva ani înaintea britanicilor. Coloana sonoră a cunoscutului film ”Black Orpheus” a oferit publicului american o porție din fluența muzicală a stilului bossa nova înainte de Beatlemania iar versiunea piesei ”Desafinado” pe care Stan Getz și Charlie Byrd au înregistrat-o în 1962 a mărit doza. Când a ieșit în eter, bossa a atins simțurile publicului cu forța unei revelații. După colaborările cu imens succes ale lui Stan Getz, înregistrările în stil bossa nova au devenit un reper obligatoriu în cariera majorității artiștilor pop, de la Elvis (”Bossa Nova Baby”) la Eydie Gorme (”Blame It On The Bossa Nova”). Muzicienii de jazz au prins și ei mesajul. Stan Kenton, Duke Ellington, Coleman Hawkins, Dizzy Gillespie, Zoot Sims, Quincy Jones, Herbie Mann, Cannonball Adderley, Dave Brubeck, Gerry Mulligan, Wes Montgomery, George Shearing, Oscar Peterson, toți au făcut albume de bossa nova, parte din ei și pentru că au văzut o posibilitate de a-și menține muzica în bătaia radarului pop. Bossa a juns la Carnegie Hall și a ajuns la nivelul celor mai bune producții de studio prin sunet, orchestrație și sonoritate artistică. Aici putem da exemplu istoricul album înregistrat de Frank Sinatra împreună cu Antonio Carlos Jobim. La sfărșitul anilor ’60 era clar că orientarea trebuia schimbată. Rock-ul și contracultura declanșată de această revoluție muzicală au preluat total controlul asupra viitorului muzicii de popularitate iar bossa nova, de pe poziția ei grațios câștigată, a devenit un firav semn de relevanță a unei culturi care și-a trăit frumos prezentul. În limbajul actual, bossa nova rămâne unul dintre cele mai distincte semne de ”savoir faire” intercontinental. Pentru noi e impulsul unei stări bune, un parfum familiar de intimitate și calm. Încă se cântă și înregistrază bossa, din plin.

Nu putem ști ce ne poate oferi bossa nova decât dacă știm ce a oferit brazilienilor, adică o versiune originală a ceea ce marea artă a muzicii a oferit întregii lumi, mai ales în secolul XX: contradicțiile lumii moderne într-o formă accesibilă și, cu puțin noroc, frumoasă. Ceea ce ne-a oferit Joao Gilberto nu a fost doar un ritm sau un stil, ci un mod mai potrivit de a simți o modernitate imperfectă.