
Emerson, Lake & Palmer – „Brain Salad Surgery”. „Welcome back, my friends, to the show that never ends”
0Unii spun că Emerson, Lake & Palmer sunt pompoși, că muzica lor e pretențioasă. Așa e! Pentru că rock-ul progresiv trezește spiritul inventiv, dezvoltând forme muzicale într-o manieră diferită, sofisticată, pe cât posibil de originală, iar E, L & P este un trio care definește perfect rock-ul progresiv.

Alături de Yes, Genesis, Jethro Tull, King Crimson sau Gentle Giant au oferit tot ce poate da mai complex, mai surprinzător și mai glorios rock-ul progresiv, ce-i drept, pe câteva albume absolut monumentale, pentru că e ușor de observat și de explicat că nicio trupă de acest gen nu a putut face risipă de geniu pe parcursul întregii discografii. Iar Emerson, Lake & Palmer au fost pretențioși de la primul album, direcția lor a fost clară, nivelul s-a stabilit încă de la debut, spre deosebire de alți colegi de panteon care au căutat ceva mai mult până să găsească graalul apogeului.
Revenind la temele care au propulsat fantasticul album ”Tarkus”, Emerson, Lake & Palmer au lansat a cincea salvă masivă, în culmea puterilor, ”Brain Salad Surgery”, după părerea mea cel mai bun album al lor și unul dintre acele titluri pe care le poți enumera când vrei să definești superlativele unui gen muzical cu degetele de la o mână. Un foarte clar pas înainte pentru un trio aflat într-o reală și strânsă relație de prietenie și pentru întreaga lume muzicală, prin calitatea înregistrării și precizia interpretării unui repertoriu mai divers decât pare, întins de la burlesc la monumental, solicitant pentru muzicieni și nelimitat de generos pentru cei care ascultă. Ultimul mare album Emerson, Lake & Palmer, apărut într-o perioadă în care erau deja importanți prin aducerea complexității muzicale la îndemâna publicului și în topurile populare, în pragul apogeului care a adus fragmentarea indusă de orgolii. Titlul albumului a fost propus de Mario Medious, un fost om de promoție de la Atlantic Records, devenit manager de turneu și președinte al casei de discuri Manticore. Titlul ”de lucru” a fost ”Whip Some Skull On Ya”, un eufemism pentru o practică sexuală. După ce a ascultat piesa lui Dr.John ”Righ Place, Wrong Time”, un hit în vara lui ‚73 ("I been running trying to get hung up in my mind, got to give myself a little talking to this time, just need a little brain salad surgery, got to cure this insecurity"), Medious i-a propus lui Emerson titlul ”Brain Salad Surgery” care are aceeași semnificație.

Unul dintre primele așa-zise supegrupuri, format din membri veniți de la The Nice (Keith Emerson), King Crimson (Greg Lake) și Atomic Rooster (Carl Palmer) a atras rapid atenția și a garantat un succes imediat. Era normal, cei trei componenți chiar își formaseră experiența și reputația prin multe concerte și drumuri lungi cu microbuzul. În noua formulă nu mai era nevoie s-o ia de la capăt. Primul lor concert a avut loc la Plymouth Guildhall, al doilea la Festivalul de la Isle Of Wight, în 1970. Totul părea ușor, ca în lumea maeștrilor. Al patrulea album al lor, ”Trilogy”, lansat în 1972, ajunsese pe locul doi în UK și pe locul cinci în America, dar când a venit momentul repetițiilor și aranjamentelor pentru ”Brain Salad Surgery”, Emerson, Lake & Palmer au decis o abordare diferită, în strânsă corelare cu evoluția tehnologică. Magnetofoanele de studio treceau de la 8 la 24 de canale iar avantajele noilor posibilități de a suprapune instrumente trebuiau din plin exploatate, în așa fel încât piesele să poată fi cântate și în concert.
Grupul a cumpărat o sală de cinema în Fulham, pe care a redenumit-o ”Manticore Cinema”, urmând să o închirieze și altor trupe. Mai exact, ei repetau sus în foaier iar jos repetau alții, printre care Led Zeppelin și Jethro Tull. Însă pe timpul repetițiilor pentru ”Brain Salad Surgery” au lăsat tot echipamentul pe scenă, ca și cum ar cânta în concert. După repetiții au trecut prin studiourile Advision și Olympic, unde au înregistrat cu Greg Lake ca producător, între iunie și septembrie 1973. Lecțiile erau bine făcute, trupa era bine pregătită, așa că înregistrările au mers repede, fără a lăsa amintiri remarcabile. Poate pe moment nici nu și-au dat seama de inventivitatea muzicii, de dimensiunea produsului final. E un fel de sindrom prin care trec artiștii inspirați. Ești atât de capacitat de muzică și de muncă, încât pe moment nu știi exact cum se va termina.
În comparație cu ”Tarkus” și ”Trilogy, mai deschise ca sound, ”Brain Salad Surgery” e mai în forță, cu mai multe umbre și cu mai puține suprapuneri. E aproape un album ”live” tras în studio, cu sunet direct și ambiental. Sună compact pentru că este extraordinar de bine cântat. Lipsea Eddie Offord la pupitru, în locul lui venind Chris Kimsey și Jeff Young. Fiecare inginer de sunet are estetica lui, un spectru care poate face ca aceeași muzică să sune foarte diferit, un aspect fascinant al muzicii organizate în studio. ”Brain Salad Surgery” e un album incredibil prin densitate și dinamică dar mai ales prin desfășurarea muzicală. Deschiderea e explozivă, cu o versiune flamboaiantă a piesei compuse de William Blake și Hubert Parry, ”Jerusalem” unde Palmer folosește gonguri și timpani, într-o imensitate armonică creată de orgă. Tot Emerson aduce ornamentele de sintetizator Moog, iar Lake leagă totul cu vocea. Romantism englez ca la carte. Cu toate astea, BBC-ul, gardianul moral al nației, mult mai restrictiv decât acum (de aceea unii îl numeau ”mătușica”), care interzicea difuzarea oricărei piese cu aluzii decadente, a refuzat ”Jerusalem” din motive estetice. Era prea bombastică. Ia uite de unde răsărea pericolul la adresa tinerilor țării! De fapt, BBC a crezut că patriotismul piesei era persiflat. E drept că ”Jerusalem” e un imn pe care orice britanic îl cântă la școală iar serbările de la Royal Albert Hall se încheie de fiecare dată cu această temă. Mai notabil este că pe aceeași piesă debutează un prototip de Moog Apollo, primul sintetizator polifonic. Keith Emerson era bun prieten cu Bob Moog și a fost primul care s-a încumetat să ia acel monstru în turneu.
Emerson, Lake & Palmer au și reputația adaptărilor după muzica clasică. Chiar acum, în timp ce scriu, ascult o piesă compusa de Ralph Vaughan Williams și realizez că tema de la ”Touch And Go”, o piesă de pe ”Emerson, Lake & Powell”, album apărut în 1986 este preluată exact din această piesă (”Fantasia on Greensleeves”). ”The Barbarian”, de pe primul lor album din 1970, este inspirată din ”Allegro Barbaro”, scrisă de Bela Bartok, dar notată inițial ca piesă proprie pe disc. Abia când văduva lui Bartok a semnalat problema, copiile ulterior produse au conținut informația corectă. Pentru ”Toccata” de pe ”Brain Salad Surgery”, Keith Emerson s-a asigurat că totul este făcut după proceduri. Piesa este o adaptare după ”Toccata Concertata”, partea a patra din Concertul nr.1 pentru Pian și Orchestră de Alberto Ginastera, obișnuită în limbajul muzicii contemporane dar infernal de greu de interpretat. Dar pianistul Emerson, cu rigoarea unui ”clasicist”, a obținut una dintre cele mai solide piese de pe album și o durabilă prietenie cu compozitorul. ”Toccata” e mai modernistă decât celelalte preluări ale grupului, după Bach, Copland, Janacek sau Mussorgsky, dar reprezintă opțiunea lui Emerson de a alege lucrări diferite de repertoriul (prea) cunoscut. Versiunea Emerson, Lake & Palmer își ia multe libertăți, dar respectă baza ritmică folosind intensiv percuția. Pentru asta, Carl Palmer, cu ajutorul lui Nick Rose de la University of Electronics din Londra, a conceput un sistem unic prin care fiecare element al setului de tobe era preluat cu două microfoane, unul cu preluare normală, acustică, celălalt cu un ”trigger” prin care puteau fi prelucrate sunete electronice. Original dar și puțin derutant pentru public, care credea că efectele sonore provin din clapele lui Emerson. A fost pentru prima dată când au folosit tobe electronice. Iar ”Tocatta” a fost cea mai dificilă probă pentru acest album. E normal, piesa în original a fost concepută pentru orchestră. Cele trei elemente, cel ritmic, cel armonic și cel melodic au fost aranjate pentru trei instrumentiști.

Din toată tensiunea anaerobă a albumului, în momente în care putem respira normal, se disting două momente respinse ferm de poliția prog, dar pe care le putem lua ca atare, pentru contrast dinamic: ”Still...You Turn Me On” și ”Benny The Bouncer”. Prima este o baladă scrisă de Greg Lake, o evadare romantică din structura robustă a albumului iar a doua e ca o parodie, una din piesele fără direcție dispuse de cei trei pe câteva albume. Titlul amintește de un personaj real, un ”bodyguard” uriaș care păzea ușile de la Palais de Danse în Salisbury, unde Keith Emerson obișnuia să cânte în adolescență cu trupa lui, The Gods. Benny nu a avut treabă acolo, pentru că nimeni nu îndrăznea să facă scandal, dar a rămas prin această mică deviație muzicală cu aer de vodevil, cel puțin în comparație cu impresionantul corpus muzical al acestui senzațional album.
Arcada albumului este suita în trei părți ”Karn Evil 9”, una dintre cele mai originale, și rezonante piese ale rock-ului progresiv, o jumătate de oră de geniu antrenant, concepută în mare parte de Emerson, între turnee, familie și momentele de detașare în care tundea iarba în curte. Titlul vine de la o idee de-a lui Pete Sinfield care a vrut să scrie despre o planetă numită Ganton 9. După ce a aflat că există o stradă cu același nume în Soho, s-a inspirat din percepția lui asupra atmosferei de carnaval din anumite pasaje. Carnival – Karn Evil, asta a fost. Asta după ce în conceptul inițial, Emerson se gândea la un domeniu utopic în care tot răul a fost eradicat, pe o piesă numită ”Earth”. Dacă multe din piesele mari se nasc dintr-un ”jam” de blues, ”Karn Evil 9” e o platformă pe care toate metodele avansate ale creației muzicale pot fi aplicate coerent, de la contrapunct la versuri construite pe baza unui concept. ”First Impression” le conține din plin pe amândouă, iar textul, plin de avertismente legate de o viitoare societate distopică, în care computerele preiau comanda de la oameni (”Load you programme, I am yourself”) au fost scrise de Greg Lake, cu ajutorul vechiului coleg de la King Crimson, Pete Sinfield. Lake vedea totul ca pe un show în timp real, încă de la repetițiile de la cinema, o piesă de teatru, condusă de un maestru de ceremonii care ne invită sardonic la spectacol: ”Welcome back my friends to the show that never ends, we’re so glad you could attend, come inside, come inside…”. Odată ce am acceptat această invitație, ni se prezintă o paradă a bizareriilor, o combinație care promite un divertisment transgresiv, rodul unei inspirații pe care merită să-l descoperi de bună voie. Muzica e pe măsură de spectaculoasă, încărcată cu o energie caracteristică. E rock fără chitară distorsionată, e Bach fără clavecin, e Bernstein cu Hammond, futurism muzical trasat cu serpentine de sintetizator. Palmer explorează curajos și concentrat iar Lake ne aduce aminte de începuturile lui polivalente și ne amintește că în această formulă există și chitară.

”Second Impression” e instrumentală, alimentată cu baterii pline și mai relaxată decât restul suitei, altfel nu ai cum să dai sens unei piese care compilează un pian hiperactiv, calypso sintetizat și ritmuri plasate într-un cartier latin al viitorului. O secțiune de mijloc specifică, pregătitoare, care revine prin pian la ”Third Impression”, festivă și plină cu refrene de amplitudinea unui imn, cu versuri care revin la viitor, la pericolul computerizat (într-o vreme în care nu cred că existau nici fax-uri), într-un permanent schimb de replici între om și calculator. Omenirea (”limited, primitive”) nu are altă șansă decât să dea naștere unei conștiințe superioare, ”perfecte”. Profetic, având în vedere percepția aproape neschimbată după 50 de ani, în pofida unei galopante extinderi tehnologice, benefice în bună parte (de la IBM 360 la laptop). Rămâne anxietatea necunoscutului, a nenaturalului, a impersonalului pe care-l simțim la fel de amenințător. Să ne gândim doar la HAL 9000 din filmul lui Stanley Kubrick, ”2001: A Space Odyssey” apoi la toate discuțiile despre inteligența artificală, bazate pe informații pe care trebuie să le actualizăm aproape zilnic. Vocea computerului a fost înregistrată de Emerson printr-un modulator Moog. E singura lui contribuție vocală la întreg repertoriul trupei. După ce albumul a fost înregistrat au mai existat trei piese scrise: "When the Apple Blossoms Bloom in the Windmills of Your Mind I'll Be Your Valentine", o piesă instrumentală, "Tiger in a Spotlight" și piesa care poartă titlul albumului. În cele din urmă, piesele au fost incluse pe albumul ”Works Vol.2”, lansat de ELP în 1977, precum și pe câteva re-lansări ale albumului original pe CD. Rezultatul celor patru luni de înregistrări a fost mixat la AIR Studios, în Londra. Prima variantă a fost refuzată de trupă iar procesul s-a reluat până când cei trei au fost satisfăcuți de rezultat.
O emblemă prog, un album intens format din inspirație colectivă, care indică perfecțiunea obținută în momentul ”acela”, al vârfului de val pe deplin exploatat, cu aplomb, cu curiozitate, fără pic de cinism. În schimb, multă muncă, încercări, variante, căutări aprofundate. La cest nivel nu e nevoie să te adaptezi, mai ales când ajungi pe locul 2 în topul UK și pe locul 16 în America, alături de Elton John (”Goodbye Yellow Brick Road”), The Who (”Quadrophenia”), Pink Floyd (”Dark Side Of The Moon”), David Bowie (”Aladdin Sane”), Genesis (”Selling England By The Pound”) sau Mike Oldfield (”Tubular Bells”). Susținerea presei nici nu mai conta, chiar dacă în lumea mai mică a anilor ’70 avea mai multă influență ca acum. John Peel, un custode aleatoriu de inedit muzical, foarte apreciat în lumea muzicală dar care de multe ori a bătut câmpii, a scris despre ”Brain Salad Sugery”, că e ”o risipă de talent și de electricitate”. Atât de mult le-a păsat de acestă critică, încât au publicat articolul în programul de concert de la Royal Festival Hall. E aproape o regulă să desființezi ce nu poți pătrunde, indiferent cine ești. Iar dacă vrei o muzică ”safe”, corectă după regulile divertismentului cu lumini calde sau vreun spasm isteric al unui imatur neadaptat, acest album e o alegere greșită. Altfel, ai tot ce vrei pentru a-ți alimenta bagajul cu muzicalitate bombastică, virtuozitate musculară și un mod cât mai direct de a distinge producția cu etichetă de epopee fără vârstă. În ’73 și ’74, doar Rolling Stones, The Who și Led Zeppelin erau mai atractive pentru publicul de concert decât ELP. Dar niciuna dintre aceste trupe nu cânta Ginastera, Copland, Mussorgsky sau Brubeck în construcții structurate pe claviaturi.
Revenim puțin la Ginastera, pentru că episodul în care compozitorul argentinian se întâlnește cu trupa merită ținut minte. ”Toccata” trebuia inclusă pe album, altfel data lansării s-ar fi amânat pe termen nedefinit. Era nevoie de aprobarea autorului iar prima procedură este cererea oficială. Aici dai de obicei de niște editori scârboși care te refuză doar ca să-ți arate ei cine-i mai al dracului. Mult mai ușor rezolvi când ajungi direct la artist sau în acest caz la soția acestuia care i-a invitat imediat la Geneva, pentru o întâlnire directă. Un compozitor cu renume internațional se întâlnește cu o trupă rock. Acesta-i aștepta în sufrageria spațioasă îmbrăcat în costum iar Keith Emerson era pregătit cu banda în mână. După primele măsuri, Ginastera oprește muzica și pronunță cuvântul ”diabolic”, ceea ce i-a făcut pe cei trei să creadă că nu i-a plăcut. Au comutat imediat de la mono la stereo, sperând să-i schimbe efectul, dar pe maestru nu-l interesa asta. Era uimit de muzică. A derulat înapoi și a mai ascultat o dată începutul, spunându-le că au capturat esența muzicală așa cum nu a mai făcut-o nimeni. Din acel moment, orice critică legată de album devenea nulă.

Dar ”Tocatta” nu a fost singura întâmplare memorabilă legată de Elveția. Înainte de înregistrarea albumului, Emerson, Lake & Palmer au cântat la Zurich, în aprilie iar un apropiat elvețian al trupei, Peter Zumsteg, le-a făcut cunoștință cu celebrul artist local Hans Ruedi Giger. ”Alien” încă nu apăruse, dar fascinantul personaj își desfășura inconfundabilul stil strâns legat de modul de viață. Era obsedat de proceduri chirurgicale, de boli de piele, accidente genetice, forme falice și acasă avea un scaun electric și o pereche de brațe agățate de perete, unite la coate, din care ieșea o seringă. Casa era plină cu tot felul de creații care puteau alcătui un peisaj șocant. Era un tip tăcut, dar atras de muzica ELP. În timpul scurtei lor întâlniri, primul lucru pe care Giger l-a propus a fost direct coperta albumului, extrasă dintr-un triptic numit ”Work 216: Landscape XIX (ELP II)”. Acea imagine imposibil de uitat, una dintre cele mai puternice creații ale graficii de disc, atât de potrivită cu conținutul muzical. Modelul pentru coperta din interior (coperta care conține emblema trupei și un craniu încadrat într-un mecanism industrial, monocrom, bio-mecanic) a fost chiar soția artistului, actrița Li Tobler, care s-a sinucis la scurtă vreme după aceea. Bineînțeles, gestul ei nu a avut nicio legătură cu această copertă. Însă buzele ei au reapărut în creația lui Giger mult timp după moartea ei. Anii ’70 au însemnat multă inventivitate, inclusiv în privința modurilor de a surprinde, extinse la limita șocului transmis prin sunet sau imagine. Au împins limitele muzicale, au făcut o copertă fantastică, perfect compatibilă. Intensitate, complexitate, bizarerie și frumusețe. La data lansării, 19 noiembrie 1973, ”Brain Salad Surgery” era deja cântat în turneul american, pe cea mai elaborată scenă din circuitul mondial, cel mai puternic sistem de sunet și lumini, în total 36 de tone. Era primul sistem cuadrofonic, controlat de un mixer de 30 de canale, lumini pe patru macarale și cele mai dichisite echipamente ale momentului. În locurile mai spațioase, Emerson folosea un sistem prin care suspenda pianul, învârtindu-l în bucle de 360 de grade. Decadența anilor ’70. Palmer își făcuse tobe din oțel, fiind irezistibil ofertat de British Steel. Era nevoie de doi oameni doar pentru a ridica toba mare iar scena a avut nevoie de ranforsare. La setul de tobe se adăugau două gonguri și un clopot cu diametrul de 40 de centimetri. Acum, tobele se află într-o clădire din reședința engleză a lui Ringo Starr.
”Brain Salad Surgery” nu este singurul, dar este unul din albumele ideale pentru a defini cât se poate de clar estetica rock-ului progresiv în toate straturile de exprimare și evoluție. Imaginație, virtuozitate, redefinirea matrițelor armonice și ritmice, tot ce omul imperfect poate descoperi și dezvolta sub forma unui artefact cu sunet și imagine. Din acest moment, definiția perfecțiunii nu mai are relevanță, pentru că și imperfecțiunile sunt parte din aceste albume magnifice. Până la urmă, e o creație umană, deci nu poate fi perfectă. Cui i-ar folosi? Poate de aceea putem trage concluzia că până la urmă nu știm cine va câștiga disputa dintre natural și artificial, dar e clar că arta rămâne oamenilor. Vitală, supremă, marea sursă de adevăr.