Depeche Mode – „Songs Of Faith And Devotion“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Now I'm not looking for absolution / Forgiveness for the things I do / But before you come to any conclusions/ Try walking in my shoes“.

image

Dacă socotim la scară universală, muzica electronică e încă tânără. Mulți dintre noi am prins-o în stadiu de ”umanizare”, când inginerii făceau loc artiștilor la butoanele care generau sunete fascinainte, dincolo de spectrul acusticii de conservator. Cei de acum o iau de-a gata, fără să se intereseze neapărat de origini, precursori sau creatori de instrumente. Totul e într-un laptop, ceea ce e util, distractiv, uneori chiar lasă spațiu creativității. Imaginează-ți că pentru un anumit ton sau efect nu ai la îndemână un ”plug-in”, ci un dulap cu câteva sute de cabluri pe care trebuie să le conectezi singur în variantele cunoscute, mult mai puține decât combinațiile încă nedescoperite. Ține tu un monstru Moog în dormitor, iar dimineața la cafea pornește-l rapid, că ai o idee și nu vrei să o uiți. E bine că avem totul într-o unitate mobilă și confortabilă, dar cum s-a ajuns aici ține de o poveste istorică, cu descoperitori și pionieri, cu talent și acribie, o linie continuă punctată de geniu și mult curent electric. Asta îi face pe unii muzicieni să țină totul într-un laptop, mai puțin resursele muzicale, ceea ce ține de modul de face muzică prin sunet analogic. Evident, procesarea e tot digitală, dar sunetul vine direct de la sursă. Artificial, dar conținând dramul de eroare umană care l-a creat. Am avut norocul de a urmări în timp real acest fir, fermecat de Wendy Carlos, Isao Tomita, Kraftwerk sau Jean-Michel Jarre. Abia apoi am primit caseta cu Depeche Mode.

De atunci mi-a rămas amprenta, descoperirea legată de arta de a produce sunete, de a combina elemente aparent discrepante : melodic-minimal, emotional-sintetic, subtil-visceral. Nu degeaba, înainte de a prelua numele unei reviste de modă franceze, se numeau “Composition Of Sound”. Și nu degeaba Tricky, Air, Placebo, Deep Dish, Derrick May, Primal Scream, Smashing Pumpkins sau Wolfsheim recunosc influența directă pe care sound-ul DM a avut-o asupra lor. Și desigur, trecerea de la pulover la costum, de la un PPG wave și două magnetofoane la o colecție de tehnologie la zi, de la părul dat cu gel, costumele bufante și cravatele pestrițe la decadența cu plete și tatuaje, apoi expresia purificată prin experiența de viață, diluată uneori de auto-indulgență dar păstrată într-o doză care încă umple de iubire milioane de oameni. De la ”Speak & Spell” la ”Memento Mori”, trecând prin punctul cel mai întunecat, aproape de dispariție, când muzica a ajuns la maximum de intensitate.

image

Ca toate trupele mari, Depeche Mode e plină de contradicții. Munca e serioasă, tehnica la fel, are capacitatea de a transforma un sunet în peisaje, dar ritmurile rămân primare, cât se poate de directe. Și chiar dacă provin dintr-o cultură care vizează prioritar răceala și distanța, ei pun preț pe sentimente și trăiri emoționale, de la iubire, atracție, hedonism și libertate la introspecție și ispășire. Au un pas în trecutul nostru primordial și unul în viitor, ccea ce înseamnă (cred) condiția constantă a umanității moderne. Până la urmă Depeche Mode înseamnă o muzică umană în expresia ei, actualizată de tehnologie.

Triumful albumului ”Violator”, pe toate planurile, a adus popularitate, bani, dar și presiune. Cele 88 de concerte din cadrul ”World Violation Tour” au însemnat succes financiar dar și un vârtej narcotic din care, de obicei, foarte puțini ies întregi. Până și cei de la Metallica admirau standardul de depravare stabilit de Depeche Mode. Peste un milion de spectatori și grămezi de extasy, cocaină și alcool, ca să nu mai vorbim de heroina lui Dave. Totul până la sfărșitul lui noiembrie 1990. În 1991, grupul s-a împrăștiat în patru direcții diferite. Singura apariție colectivă a fost pe coloana sonoră a filmului ”Until The End Of The World”, semnat de Wim Wenders, cu piesa ”Death’s Door”. Nici așa nu s-au reunit fizic toți patru. Dave Gahan era prea fascinat de viața californiană, așa că vocea a fost înregistrată de Martin Gore. Altfel, fiecare avea ocupație. Martin și Fletch trăiau în premieră experiența paternității, Alan Wilder s-a însurat și a produs un album pentru Nitzer Ebb iar Dave, după cum spuneam, era cel mai ocupat dintre toți, schimbând fiecare aspect al propriei vieți. Detesta Anglia și lipsa intimității, așa că s-a mutat la Los Angeles cu prietena de atunci, mare amatoare de opioide, și-a lăsat părul lung, s-a tatuat și, ce e mai rău, s-a îndopat cu heroină până a slăbit la limita recunoașterii. Arăta, ce-i drept, ca un star rock, dar cu ce preț? A adoptat toate clișeele, mai ales când vedea ce succes au unii precum Perry Farrell (Jane’s Addiction) și a dezvoltat o pasiune pentru sonoritatea ”grunge”, reflectată ulterior și în propria trupă.

image

            ”Songs Of Faith And Evotion” este, așa cum sunt toate albumele inevitabile, consecința unui moment unic, a unei tensiuni a divergenței care aduce muzicii mai mult decât privilegiul inspirației. De aceea nu am scris despre ”Violator”, impecabil, plin de piese veșnice, obligatoriu pe orice listă a marilor succese muzicale sau despre ”Ultra”, după părerea mea cel mai bun album Depeche Mode în termeni de producție și desăvârșire creativă. ”Songs Of Faith And Evotion” are un plus de distorsiune, influențat de o muză dementă, care a împins totul până la o limită sublimă și periculoasă. Nu e doar tenta ”rock”, ci toate umbrele care au dus la atâta frumusețe care ascunde existența alterată a celui care o creează. ”Violator” e minunat, dar cu un sound mai rigid. ”SOFD” e mai puțin programat.

            Producătorul Mark Ellis, mult mai cunoscut sub numele de Flood, tocmai terminase de lucrat cu U2 la albumul lor ”Achtung Baby” și i-a convins pe cei din Depeche Mode că pentru a obține ceva similar ar fi bine să închirieze o casă, să instaleze acolo un studio și să stea împreună, așa cum au făcut și colegii din Dublin. Trupa a acceptat și a închiriat imediat o vilă în Madrid (mult în afara orașului), la începutul lui 1992 iar tendința era comună: un sound mai apropiat de ”live” și trecerea în zone mai puțin explorate. Succesul anterior presupunea un album asemănător, dar ei voiau altceva. Numai că teoria e de multe ori diferită de practică. E foarte dificil să ții sub același acoperiș patru personalități atât de diferite, care cu puțin timp înainte de a se reîntâlni au cântat și călătorit împreună mai bine de un an. Lucrul în studio devenea din ce în ce mai stresant. Dave Gahan o tot ținea cu albumul rock, vorbind despre ce se petrecea în America. Se închidea în camera lui cu zilele, pictând sau zăcând într-o amorțeală indusă de heroină. Din când în când, ieșea să mai înregistreze câte ceva sau să-și încurajeze colegii. Martin Gore omora timpul cu alcool și jocuri video. Andy Fletcher era la doi pași de a doua cădere nervoasă iar Alan Wilder devenea tot mai dezamăgit de ce se întâmplă. Atmosfera era toxică, mai rea ca niciodată, nu prea avea cum să iasă ceva bun din casa aceea.

            După șase luni, întreaga echipă (mai puțin Fletcher, care s-a retras pentru a-și gestiona anxietatea) s-a mutat la Château du Pape Studios în Hamburg. La sfărșitul lui 1992, albumul era mixat la studiourile Olympic din Londra. Întreg procesul a însemnat mult mai mult din cât putea duce fiecare. Flood a jurat că nu va mai lucra niciodată cu Depeche Mode, Alan Wilderdădea semne de saturație și nimeni nu știa cum vor fi primite noile piese în aceste condiții.

image

Cel mai puternic element de distincție a acestui album este interpretarea lui Gahan. Influențată sau nu de modul de viață din acea vreme, vocea lui are o forță teribilă, mai uzată și plină de emoție, mai ales pe ”Condemnation”, pe care o putem alege ca standard de intensitate. În forma ei embrionică a fost înregistrată cu Fletch lovind o valiză cu un băț, Flood și Dave bătând din palme, cu Alan la baterie și Martin la o orgă. La fel, ”I Feel You” e o deschidere perfectă pentru album, fiind și primul single, primit cu fervoare în inerția succesului cu ”Violator”. Dacă ar fi să-mi declar preferata, deși evit acest procedeu, aș alege ”Walking In My Shoes” (cică e și preferata lui Dave). Are câteva găselnițe armonice diferite de tipicul DM, textul se potrivește oricăruia dintre noi și e una dintre cele mai frumoase piese pe care le-am ascultat vreodată. S-a născut dintr-un ”jam” cu Alan la bas și Martin la chitară, susținuți de o mașină de ritm. ”Mercy In You” e cel puțin la fel de puternică și mă mir că a dispărut de mult din playlist-ul de turneu al trupei. ”Judas” are un text controversat, fără nicio legătură cu povestea biblică, ci mai degrabă cu un exces de concupiscență. Cred că orice provocare de acest gen merită tratată ca un puseu de infatuare. Albumul a avut patru extrase pe single, ultimul dintre ele fiind ”In Your Room”, mai interesant în varianta originală de pe album decât cea devenită mai cunoscută, ”Zephyr Mix”-ul lui Butch Vig. ”Get Right With Me” a adus prilej de dispută între trupă și producător, care voia să aducă trei voci de ”gospel” pentru acompaniament. Până la urmă, Hildia Campbell, Bazil Meade și Samantha Smith s-au încadrat foarte bine în structura piesei care conține un ”hidden track” intitulat ”Interlude #4 (My Kingdom Come)”, începând cu minutul 2.59. Pe ”Rush”, Alan Wilder încearcă niște efecte interesante, fără să o încarce atât de mult încât să nu fie cântată ”live”. Cu toate astea, fără un motiv special, piesa nu a mai fost cântată din 1994, din timpul ”Exotic Tour”. ”One Caress”, al doilea titlu cântat de Martin Gore era să ajungă pe partea ”B” a unui single, dar până la urmă a ajuns unde merita, în repertoriul fără cusur al albumului, cu un aranjament de coarde scris de Will Malone, același care a lucrat cu Massive Attack pentru ”Unfinished Sympathy”. În câteva concerte din ”Devotional Tour”, piesa a fost prezentată cu un cvartet de coarde. ”Higher Love” are un groove care seamănă cu ”So Cruel” de la U2, ceea ce nu e de mirare dacă ne gândim că ambele au fost produse de Flood. Mă rog, Flood a fost mai mult inginer de sunet la U2, producători fiind Brian Eno și Daniel Lanois. Dar ceva în comun există. După câțiva ani, Depeche Mode au cântat hit-ul U2 pe o compilație produsă de revista ”Q” cu diverși artiști cântând piesele de pe ”Achtung Baby” (subțirel, per total). Piesele au fost interpretate în acel regim mai orientat către instrumente, într-un mediu mai natural, dar în cele din urmă ele au intrat în tratamentul tehnologic pe care trupa îl cunoștea și îl prefera, ajungând la sunetul lor unic. Altfel ar suna ca o trupă de garaj.

            Studioul sau turneul însemna cam aceeași cantitate de echipament, cu rafturi întregi de scule și kilometri de cabluri. Pentru înregistrări, Wilder a folosit un sampler stereo Akai, sintetizatoare modulare, Mini Moog, Oberheim, Roland 700, ARP 2600, mai mult echipament analogic, preferat oricând pentru sunetul mai organic, de o plenitudine pe care nu o poți obține cu aparatură digitală. Flexibilitatea e la fel de importantă, deci tot pe ”vechituri” poți conta, pentru că sunetele pot fi mai ușor controlate, fără a fi nevoie să modifici șabloanele din fabrică. Pe ”Songs Of Faith And Evotion” sunt mai puține sintetizatoare moderne decât pe albumele anterioare. Ei nu sunt un grup care cântă la sintetizatoare, ei sunt cei care sintetizează. Tobele erau înregistrate natural, apoi trecute prin sequencer, sub forma unor bucle (loops). Exista deja Cubase (un ”soft” care putea fi folosit și ca sequencer), operat pe un computer Atari cu monitor de 50 cm. Secvențele erau cântate ”live” până când structura piesei suna bine, apoi erau înregistrate pe mai multe canale. Un alt aspect mult mai bine organizat pe acest album a fost ordinea din studio. Înainte, oricine putea intra acolo, în funcție de interesul manifestat față de procesul de înregistrare. Se ajungea la multă vorbă și mult prea puțină muncă eficientă. Până la ”SOFD”, această problemă a fost rezolvată printr-o selecție mult mai serioasă a celor care chiar au legătură cu producția albumului.

”Songs Of Faith And Devotion” a fost lansat pe 22 martie în Europa și cu o zi mai târziu în America. Coperta arată pentru prima dată chipurile celor patru, pe Dave cu piept cu tot, estompate în gri și acoperite cu forme de culoare violet, concepute penru a reprezenta pe fiecare dintre ei. Sincer, nu cred că e cea mai bună copertă a lor. Același Anton Corbijn, un permanent liant vizual al trupei, a conceput grafica discului, videoclipurile și scenografia peentru Devotional Tour. Tot pe el îl descoperim și în 2023, semnând excepționalul concept al scenei cu care Depeche Mode au promovat albumul ”Memento Mori”, de o unitate estetică încântătoare, poate cea mai elegantă scenografie a unei trupe pornite la drum în acel an.

Pentru turneul ”Devotional, care a cuprins 157 de concerte (cu tot cu Exotic Tour) Depeche mode păstrează același specific tehnic, fără prea multe complicații : fără amplificatoare pe scenă. Fiecare sunet, de la claviaturi până la chitară și baterie este trimis direct in sistemul PA (Public Adress), un sistem Brittania Pow Flashlight. David Gahan și vocile de acompaniament au folosit microfoane Samson Synth radio, cu capsule EU 757. Martin Gore a folosit un Roland A-50 și Alan Wilder un Akai MX1000, fiecare controlând doua ”samplers” Emulator Emax II. Andrew Fletcher are și el o pereche de Emax. Fiecare pereche este legată în paralel, pentru back-up. Întotdeuna trebuia pregătit un sistem funcțional, care să fie la îndemână în cazul unei probleme tehnice. Pianul de scenă era un Korg 01/W Pro X transpus într-un corp de pian de concert. În afară de claviaturi, Martin Gore a folosit o chitară Gretsch Country Gentleman sau o copie dupa un Gretsch, ediție aniversară. Tobele lui Alan Wilder erau în principal Yamaha, cu cinele Zildjian. Toate înregistrările importante (pe bandă DAT) pentru turneu au fost pregătite de Alan Wilder la studiourile Olympic din Londra sau în propriul său studio, Thin Line. Cam jumătate din ce cântă Depeche Mode pe scenă este pre-înregistrat. Principiul era bazat pe folosirea cât mai eficientă a resurselor proprii, fără a fi nevoie să angajeze alți muzicieni.

Orice turneu e bine pregătit din timp iar lista cu piese e cam aceeași la fieare concert. Orice schimbare se reflectă și în programarea benzilor, a imaginilor și a luminilor, practic orice tip de regie. Nu ai cum să cânți timp de peste un an aceleași piese în fiecare seară, e o nebunie, e abrutizant, emoțiile intră în agonie. Mai trebuie să ții cont și de fiecare țară, publicul e diferit. ”Devotional” a avut patru liste, diferențiate prin culori: roșu, verde, galben și albastru. Practica era standard: în fiecare oraș în care țineau mai mult de un concert, sau dacă reveneau într-o anumită zonă, schimbau culorile între ele. Aveau opt casete, câte două pentru fiecare playlist. Când schimbau caseta, pe la jumătate, trupa cânta o piesă acustică. Așa puteau potrivi orice combinație între jumătăți fără multe complicații. Martin putea alege din mai multe piese acustice iar concertul își putea păstra forma și structura. Exemplu: ”hai să cântăm azi roșu cu albastru iar la mijloc Martin cântă ”Somebody” în loc de ”I Want You Now”.

Deși nu ar trebui să ne influențeze decât într-o mică măsură, e bine să știm că ”Songs Of Faith And Devotion” a fost primit cu ovații și de critici, aproape în unanimitate. E normal să ai o ureche atentă și la observatorii uzuali. Chiar și publicațiile care înainte se încumetau să denigreze fără pic de subtilitate au ajuns să laude trupa la limita lingușelii. Maturizarea și profunzimea emoțională sunt atât de evidente încât nu puteau fi ignorate nici măcar de cei mai pătimași detractori. Toate au ceva, iar evoluția de-a lungul celor zece albume este foarte clar sesizabilă, dar ”SOFD” e mai sincer, e viciul pe care orice ascultător virtuos (nu virtuoz) îl poate avea, e intoxicarea pe care orice om întreg și-o poate permite. E sumbru, pretențios și triumfător, așa cum e și trupa care l-a creat. Titlul urmează tradiția trupei de a alege un nume pregnant, o temă care să lege subtil piesele și înainte de toate e impresia pe care această formație ne-o lasă o viață întreagă.

Depeche Mode nu au fost primii, dar au fost unicii. Nu au fost primii care au lăsat chitarele pentru sintetizatoare și computere, nu au fost prima trupă techno-pop și nici nu au fondat vreun curent muzical. Acum, istoria îi recunoaște ca pionieri ai muzicii electronice, cu amprente în stilurile care au apărut în anii ’80 și ’90. Nici efectul versurilor nu trebuie subestimat. În perioada în care tendințele muzicale s-au transpus ridicol în apariții cu pantaloni mulați (spandex) și păr coafat, când ”macho” echivala cu ”hair metal”, Depeche Mode au oferit un refugiu celor mai sensibili care aveau nevoie de artiști care să aticuleze sentimente mai profunde, fie ele mai întunecate. Arătând că pot exprima această latură fără cinism, succint și consistent, Martin și restul trupei le-a câștigat loialitatea și respectul. De aici și afecțiunea cu care fanii Depeche Mode își urmează idolii, de aceea concertele lor au acea atmosferă pe care nu prea o mai întâlnim la alte concerte de calitate. Nu, Depeche Mode nu au fost prima trupă integral bazată pe sintetizatoare, dar a însemnat chintesența acestui tip de abordare. Ei au adus arta muzicii cu instrumente electronice în ”mainstream”, mai bine ca oricine, de la Kraftwerk încoace. Și când atingi acest nivel, e normal să schimbi direcția cel puțin unui segment din mașinăria rock’n’roll. Și viețile noastre, ale celor care cred că sensibilitatea nu e un defect. Ei ne-au dat o parte din nemurirea muzicală și tot ei ne-au adus aminte că totul se sfărșește. Sau se transformă, pe un seducător fond purpuriu. Fără beculețe și balonașe.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite