Joni Mitchell – „Blue”. „What came first? The music or the misery?”

Joni Mitchell este un curent în sine, prin puterea ei de a expune un stil care conține toate elementele modernismului, dar se manifestă unic prin sunet și imagine, luând în considerație întreaga ei personalitate, deci și picturile ei. Prin tot ceea ce creează, menține un constant simț al aventurii și al imprevizibilului iar stilul nu înseamnă o manieră personală ci un mediu schimbător al posibilităților.

În această privință o putem asemăna lui Miles Davis sau Picasso. Imensa lor influență derivă în parte din experimentările lor stilistice radicale de-a lungul unor vieți pline, cu cariere de durată. Adolescentul Picasso desena impecabil, fiind capabil să reproducă perfect orice tip de model, dar drumul de la clasic la cubist și post-impresionist a fost impetuos marcat de schimbări surprinzătoare. Miles, care a inovat în mai multe direcții muzicale decât orice alt muzician, a trecut lejer prin bebop, apoi a împins neobosit limbajul spre cool jazz, modal și fusion, refuzând să se reprezinte printr-un singur mod de abordare. Un asemenea impuls nu poate lua o singură direcție. Joni Mitchell a acoperit o zonă amplă, începând cu baza folk, evoluând spre interacțiunile inventive cu specific de jazz, pop sau world music. Caracterul ei proteic ne adună pe toți într-o zonă multi-dimensională, cu imagini contradictorii, cu sunete personal dispuse într-un spectru intim, în care ni se adresează izbitor de sincer, cu un efect total benefic. Schimbările le simțim indiferent de ordinea în care îi ascultăm albumele, dar și aici, cea mai bună opțiune e cititul de la stânga la dreapta, de la vocea fragilă a unei fete care folosește un acordaj propriu al chitarei până la omul fragil care-și transformă experiența în faimă și tensiunea în idei geniale și la femeia puternică pentru care orice muzician este disponibil și a cărei operă se deschide ca o expoziție universală. Nu cunosc artist serios care să nu prezinte o reverență când vine vorba de Joni Mitchell.

Un exemplu clar de punct de turnură este ”Blue”, al patrulea album al ei, lansat pe 22 iunie 1971, considerat de mulți, pe bună dreptate, cea mai intensă, inspirată, sinceră, personală și creativă formă de exprimare pe care o putem pune în dreptul noțiunii de ”folk”. Pentru un autor care a început în anii ’60 cu piese asociate în special idealului hippie, intenția de a ieși în evidență prin confesiuni tăioase era considerată îndrăzneață. Înainte de 1971, versul tipic Mitchell era ”they paved paradise, put up a parking lot”. Până și cele mai aspre aspecte ale realității erau ilustrate într-o notă visătoare, (”Cactus Tree”) sau alegorică (”I Had A King”). Piese bune, una mai bună decât cealaltă, dar în perioada de dinainte de ”Blue” erau doar piese.

Începând cu acest album, tendința a fost de a spune mai mult. Deodată, fata blondă din preeria canadiană, văzută ca un obiect straniu a devenit un observator realist și sever. Nimic din creația ei anterioară nu a semnalat o astfel de tranziție. Asta nu înseamnă că toate albumele ei anterioare pluteau pe norișori roz, dar nu știu alt artist care să fie atât de direct în descrierea unui imens oftat. Mulți ar spune că e o depresie, deși e mult mai potrivit să o numim criză identitară. Prin asta trecem toți, prin depresie nu neapărat. Dylan și Cohen au făcut-o eliptic, poetic, Mitchell a făcut-o în linii tăioase, stăruitoare, aproape brutal, mergând dincolo de ei prin melodie și armonie. “Acid, booze, and ass / needles, guns, and grass” sună ca un dialect al autodistructivilor, cu conștiință rece în vremuri reci, oameni care au apelat la extreme pentru a se menține pe linia de plutire. Iar asta doar în piesa care dă titlul albumului. Trecerea ei nu a fost doar de la visător la realist, ci de la melodii la piese. ”Blue” nu dă doar titlul ci și tonul albumului, fiecare piesă fiind gravată cu ton autobiografic și confesiuni prin cuvinte precis alese, accentuate de o acaparatoare interpretare vocală. ”All I Want” cântă despre emoții contradictorii, conflictul dintre putere și slăbiciune din interiorul unei femei care vrea să fie puternică și tandră în același timp. După toate speculațiile făcute de-a lungul anilor în legătură cu destinatarii mesajelor (David Crosby, Graham Nash, James Taylor, Jackson Browne), putem spune că indiferent de cel vizat, albumul a rezistat mai mult decât bârfele. Anxietatea unei vieți trecute prin relații incerte este baza unui concept artistic care ne trece de la dorință la renunțare în zece pași, pe cât de scurți, pe atât de pustiitori. Adică libertatea definită de Joni ca fiind luxul de a-ți urma calea inimii e diferită de cea a lui Kris Kristofferson care folosea cuvântul în loc de ”nu mai am nimic de pierdut”. Pentru artistul vulnerabil, e mult de pierdut. E un lux, fie că ajungi la ură sau la iubire. Pendularea între extreme te stoarce emoțional.

„Songs are like tattoos”

 Marele farmec al acestui album stă în aparenta-i volatilitate, uimitoarea densitate de talent ascunsă în goliciunea unor piese sumar și potrivit orchestrate. Simplitatea unor piese precum ”My Old Man” (se pare că aici e vorba de Graham Nash) sau ”California” este compensată de apăsarea pieselor care urmează în ordine. Desigur, putem asculta piesele pur și simplu, ne poate prinde într-o dispoziție răbdătoare sau ne poate crea o stare de letargie, în care să ne gândim la ale noastre angoase, doar că fiecare piesă, fiecare strofă ne trece prin povești care ne fac să uităm de ale noastre, nu că ar fi mai importante, ci pentru că sunt spuse de cineva care se uită în ochii tăi și pur și simplu nu ai cum să-l eviți, să-i parcurgi doar suprafața. Dacă clipești, pierzi. Un moment e despre libertatea afectivă, celălalt desparte un cuplu din cauza unui copil nedorit. ”Little Green” (scrisă încă din 1967) are legătură cu experiența ei traumatizantă, pe larg tratată în biografii. Povestea cântecului e alta, dar intensitatea declarației atinge acel punct extrem de sensibil. Nici nu ai cum să scrii o piesă precum ”Little Green” dacă nu ai trăit experiența descrisă.

”Carey” descrie un alt personaj tipic poveștilor cu ciudați adorabili, care-și găsește loc printre piese după o aventură pe cât de reală pe atât de memorabilă. Pe Carey l-a cunoscut în Grecia, după ce l-a surprins trecând prin ușa unui restaurant. Atunci a știut că trebuia să-l cunoască, deși era convinsă că povestea nu va dura mult.

”River” e una din piesele cu adevărat ”solo”, cât se poate de intimă. Tematic, e alcătuită pe intenția unei piese de Crăciun, cum ar fi ”White Christmas”, a lui Irving Berlin care, după spusele lui Philip Roth, este un compozitor evreu care l-a scos pe ”Christ” din ”Christmas” și a scris despre o sărbătoare a zăpezii. În versiunea Joni Mitchell e vorba de nostalgia gheții, de Crăciun, fata din preerie, aflată într-un loc fără zăpadă sau gheață, își cântă dorința de a patina pe un râu înghețat după ce și-a rănit iubitul, din nou, făcându-l să plece. ”River” e puternic, cuprinde o călătorie într-un cântec, așa cum ”Woodstock” cuprinde un întreg fenomen. Putem recunoaște ceva din ”Jingle Bells” la început, dar nu și pacea și bucuria din piesa de iarnă, ci același sentiment al pierderii care domină albumul. Ceea ce ridică piesa deasupra altora este recunoașterea laturii umane, a nevoii de a găsi inimii un loc de a-și consuma durerea înainte de a se vindeca. Puțini, foarte puțini sunt cei care nu au avut la un moment dat nevoie de un asemenea râu, pe care să patineze departe, până la pace. Peste 500 de artiști au cântat această piesă.

Diferențele dintre luminile și umbrele pieselor se simt foarte clar în intonația vocii. E un aspect care a fost din ce în ce mai ignorat în muzica folk, de aici și sensul peiorativ care i se atribuie uneori. Accentul pe intonație, prozodia atât de importantă în recitare, dinamica ilustrării sonore a versurilor s-a diminuat în timp, ceea ce e în dezavantajul muzicii, a artistului și implicit a celui care primește. Putem lua ca exemplu diferența dintre ”My old man keeping away my blues” și ”You’re sad and you’re sorry but you’re not ashamed”. Fata care nu refuză o aventură, trăind pe valul ”free love” e foarte diferită de femeia însingurată și dezamăgită. Dorința de independență poate lăsa loc singurătății depline, apoi intervine înțelepciunea îndurerată. Tristă, singură, dar fără a simți vreo vină sau rușine, pregătită pentru alte agonii romantice. E vorba de una și aceeași fată/femeie pe majoritatea pieselor, dacă nu pe toate. Destinatarul e întotdeauna altul. Iar legături între piese mai există. ”California” transmite nerăbdarea întoarcerii, a călătoriei de mult dorite, în timp ce ”This Flight Tonight” reține tensiunea în timp ce avionul se apropie de destinația care a entuziasmat-o cu o piesă înainte. Nu mai vrea să trăiască respingerea, vrea ca avionul să se întoarcă, regretă acel zbor de seară. Entuziasmantă e și analiza în versuri a intimității absolute a unei minți chinuite de dubii și amintiri, acumulate într-o piesă și transmisă în următoarea. Fiecare strofă explorează același vocabular bogat, codificând mixtura de emoții, amintiri proaspete și inteligență rece. Asta am înțeles eu din versurile ei, provocat în permanență de complexitatea lor. Odată cu dinamica vocii, perioada ”Blue” a influențat crearea unui nou curent, a unui nou mod de a scrie piese, definitoriu pentru o bună parte din ce s-a scris la începutul anilor ’70. În același timp a întărit trăsăturile unui personaj care-i va bântui toată cariera: povestitorul fără cortină, care dă totul ”din casă”, distrugătorul de tabu-uri care nu mai are nimic de pierdut sau de demonstrat. Unul dintre cei mai sofisticați și originali, care declamă curajos tot ce are pe suflet, apoi își petrece restul vieții în umbra percepției publice greșite. Asta se poate întâmpla cu moralistul care predică din greșelile pe care nu ar trebui să le repete.

Cred că am intrat puțin prea mult și prea imprudent în analiza literară a unui poet irezistibil, care pentru moment m-a făcut să uit că scopul principal al demersului meu este de a atrage afecțiunea pentru muzică, de a stimula plăcerea abandonului în audiție. Albumul nu trebuie luat ca un set de porunci, de pilde care să ne structureze virtutea. ”Blue” este până la urmă un produs muzical. Foarte personal, detaliat în mărturisiri, total dezinteresat de succes de masă, dar un album care se distinge prin atmosfera împărțită între texte cu relevanță poetică și o muzică dezbrăcată de învelișul tehnic-orchestral dar surprinzător de atractivă prin opțiunile armonice, printr-un sound unic. Asta e de fapt partea cea mai puternică în direcția influenței. Ce era atât de diferit în sound-ul ei?

Roberta Joan Anderson s-a născut pe 7 noiembrie 1943, în Fort Macleod, Alberta, Canada. A supraviețuit poliomielitei contactate la 9 ani și a trăit cu sindrom post-polio (PPS) încă din anii ’80. PPS este o condiție degenerativă care slăbește puterea mușchilor spatelui și ai mâinilor, cauzând și inflamații intermitente ale nervilor care devin foarte dureroase. Virusul și implicit PPS au influențat direct modul specific în care Joni Mitchell a folosit instrumentele. Când a început să cânte la ukulele, apoi la chitară, Joni nu reușea să producă acorduri complexe, nu avea dexteritatea cu care să se acompanieze la nivelul pe care și-l dorea. În schimb, s-a bazat pe adaptabilitatea și ingeniozitatea pe care cei adaptați la mediul predominant nu o dezvoltă, o calitate specifică celor cu dizabilități. Astfel a cultivat un nou stil care cuprinde mai multe acordaje alternative, ceea ce a ajutat-o să obțină armonii neobișnuite și aranjamente exacte ale notelor într-un acord, succesiuni armonice mai mult întâlnite în jazz sau muzica clasică, mult mai puțin în folk-ul cu care ea a fost asociată un timp. Un repertoriu cu forme simplificate ale exercițiului de mână stângă, care produce acordurile. Evident, și dreapta s-a adaptat prin tehnici de pană, ciupire, lovire ritmică, pizzicato și alte efecte. Ceva neobișnuit, atât vizual cât și auditiv. Schimbând câteva proprietăți fizice, Mitchell a adaptat chitara la propriul corp, formând un nou tip de virtuozitate, un sound unic, sucit ca o minte încercată. O întreagă ființă încercată care a tradus emoțiile pe care nimeni nu vrea să le trăiască în muzica pe care toți vor să o asculte. S-a închis cu echipa în studio și a creat. Trebuia să blocheze accesul celorlalți, pentru că dacă intra cineva începea să plângă. Cei puțini din jurul ei erau bine aleși pentru a o susține. Și oricât de instabilă a fost în timp ce a scris piesele, la înregistrări a fost cu totul altfel, interpretând totul cu siguranță. Acolo, în Studio C.

În 1962, Herb Alpert, faimosul trompetist care fabrica hit-uri cu trupa lui, Tijuana Brass Band, împreună cu partenerul de afaceri Jerry Moss a fondat o casă de discuri pe care a numit-o ”Carnival Records”, cu sediul în garajul lui Alpert. Când au descoperit că numele ”Carnival” era luat, și-au folosit inițialele propriilor nume pentru a denumi editura. Așa a apărut A&M Records, una dintre cele mai importante case de discuri independente din istoria muzicii americane. Tot ei au cumpărat fostele studiouri Charlie Chaplin, pe care le-au transformat în super unități de producție și câteva birouri. O grămadă de artiști se adunau acolo pentru a lucra cu cele mai bune mixere și cei mai buni ingineri de sunet din industrie. Burt Bacharach, Sergio Mendes & Brasil ’66, Quincy Jones, Joan Baez, Liza Minnelli, Cat Stevens sau Peter Frampton au produs magie acolo, în cele patru studiouri: A,B,C, și D. Joni a înregistrat ”Blue” în studioul C, The Carpenters înregistrau în studioul A, Carole King înregistra ”Tapestry” în studioul B. De multe ori, artiștii se vizitau reciproc și înregistrau unii pentru ceilalți.

A avut la îndemână un pian Steinway roșiatic, chitara (Martin D-28 din 1956) și un dulcimer (cuvânt folosit pentru țambal, precum și pentru un instrument cu 3 corzi și cutie de rezonanță ținut pe genunchi), pe care-l putea mânui abil și foarte ritmic și cu ajutorul căruia a schițat aproape toate piesele, cât timp a stat în Matala, Creta. Avea un sunet aspru, pe măsura momentului. E primul instrument pe care-l auzim pe album. Pornește cu o mișcare sigură și deschide calea vocii, la fel de suplă ca pe primele trei albume, dar mai bogată, schimbată de tutun și de soarta romanticului incurabil. Restul sunetelor sunt sumar produse și mi se pare că sunt perfect potrivite ca pondere. Ritmul e periat și în surdină. Chitarele și toate celelalte coarde, inclusiv superbul pian, sunt acustice. Emoțiile sunt la suprafață, pulsând precum conga lui Russ Kunkel. Cu aceste cântece, Joni își împarte inima cu oricine a mai îndrăznit să fie vulnerabil și a supraviețuit naufragiului. Pentru că până la urmă e despre supăraviețuire.”Blue” este apăsător, e jurnalul definitiv al deprimării afective, cum spunea cineva, dar mesajul nu e despre acel abis ci despre ieșirea de acolo și ce descoperim pe drum. Și Eschil vorbea despre  πάθει μάθος (patheimathos). Înțelepciunea se ridică prin suferință.

Și coperta se desprinde conceptual de primele trei albume. Joni nu-și mai expune grafica, ci poza propriului chip, cufundat în albastru. Fotograful Tim Considine a surprins-o cântând, poate în extaz, poate în suferință, poate amândouă. Suficient cât să rămână la fel de sugestivă și durabilă ca muzica.

”Jesus, Joni, save something for yourself”

Paradoxal, ”Blue”, are mai puține puncte decât credem într-un clasament comercial al discografiei Joni Mitchell, deși a solicitat-o mai mult decât alte producții, a fost bine primit la vremea lui iar în prezent e considerat unul dintre cele mai bune albume din toate timpurile. Matematic, publicul dedicat cântecului de artă e mult mai restrâns decât cel care consumă balade și piese cu impact mai moale, în tonul artiștilor pop care nu sunt ceea ce cântă. Curajul ei de a alege acest drum a costat-o pe moment, de fapt i-a diminuat perspectiva de a câștiga mult și repede ( până la urmă a adunat vreo 100 de milioane de dolari, dar nu din cântecele cocoțate în topuri), în schimb și-a arătat în timp dimensiunea, oferindu-ne șansa de a o accepta așa cum este. Cum a ajuns totuși ”Blue” un album atât de important? Un motiv este potrivirea lui în teoria marilor albume. Așa cum literatura își desemnează marile romane, lumea muzicală și-a stabilit propriile criterii obiective (sic!) de a recunoaște titlurile sonore, care nu conțin doar piese bune ci un suflu unitar care provoacă schimbare. Marile albume apar de obicei într-o perioadă de cumpănă, de tranziție, de schimbare sau toate la un loc. În cazul albumului ”Pet Sounds”, lansat de Beach Boys în 1966, degradarea mintală incipientă a lui Brian Wilson a marcat materialul muzical. Pe ”Sgt. Pepper” (1967), s-a simțit relația concurențială dintre Paul McCartney și Brian Wilson (pe lângă tensiunea creativă dintre Paul și John) la care s-au adăugat sesiunile interminabile de la Abbey Road și porții generoase de LSD. ”Astral Weeks” (1968) a rămas însemnat cu textele lui Van Morrison inspirate de W.B.Yeats susținute de groove-ul virtuoz al unor muzicieni de jazz precum chitaristul Jay Berliner, venit din trupa lui Charlie Mingus, basistul Richard Davis, cunoscut și din colaborările cu Eric Dolphy sau Connie Kay, bateristul din Modern Jazz Quartet, anticipând colaborările astrale pe care Joni Mitchell le-a avut cu Jaco Pastorius, Herbie Hancock, Pat Metheny sau Wayne Shorter. În același an în care a apărut ”Blue”, 1971, Marvin Gaye se desprindea de fabrica de hit-uri Motown pentru a produce unul dintre cele mai bune albume soul, ”What’s Going On”, evoluat armonic și cu o calitate sonoră de referință, un stimulent pentru colegul de casă de discuri Stevie Wonder, care a făcut un pas asemănător și a creat ”Innervisions” (1973), o capodoperă pentru care Stevie a înregistrat toate instrumentele, pe lângă voce, pe toate piesele. ”Blood On The Tracks” a fost mesajul intim, direct, de rămas bun, al lui Bob Dylan către soția lui de atunci. Ulterior a declarat că atunci când a scris prima piesă, ”Tangled Up In Blue”, era ”încurcat” în albumul lui Joni Mitchell. Cel puțin dintr-un punct de vedere, ”Blue” se plasează deasupra tuturor acestor incredibile lucrări muzicale. Și nu e legat strict de sunete sau aranjamente, de microfoanele folosite sau de inovațiile tehnice, ci de susținuta, minunat modelata declarație personală. Dezvelirea sufletească a acestui album nu are pereche. Per lângă greutatea din piept, muzica transpare și o bucurie de a trăi, sau mai bine zis de a supraviețui, chiar dacă efectul pieselor mai apăsătoare e evident mai puternic. ”Blue” nu e ”blues”, e abundența de stări și simțiri ale celui care-și asumă propria înțelegere a libertății: bucurie, platitudine, durere, autodistrugere, îndrăzneală, iubire plină, orice îți poate înmuia genunchii. Joni nu crede în marota muzicii pop care plasează piesele triste în acordurile minore și cele vesele în acorduri majore. Viața e mult mia nuanțată decât atât. Ea și-a numit stilul ”veseltrist”, plin de acorduri suspendate, cu progresii neconvenționale, imprevizibil, ca inima, ca viața. ”Blue” nu e doar despre inima albastră, ci despre întregul set de scrisori intime, publicat în ediție princeps.

Joni Mitchell ne este mai apropiată decât credem, cel puțin asta am simțit eu, dincolo de imensul talent pe care-l admirăm la toți cei care ne bucură cu  muzica lor. E mai apropiată tocmai pentru că nu ne oferă doar bucurie, ci ne poartă prin toată linia sinusoidală a stărilor noastre, de jos până sus și înapoi, cam cum făcea Schubert pe vremea lui. Tradiția artei muzicale din secolul XX îi simte direct influența.