
Yes – „Close To The Edge“
0Puține trupe în istoria rock-ului au fost atât de dedicate calității actului original precum Yes.

În intensul proces, au apărut câteva dintre cele mai încântătoare, originale și provocatoare lucrări muzicale într-o perioadă abundentă în producții nemaipomenite, care transcend timpul apariției. În 1972, toți membrii Yes erau preocupați de continuarea succesului înregistrat cu albumul ”Fragile”, apărut la începutul anului. ”Fragile” a fost făcut sub presiunea datei livrării, având doar trei piese importante, care arătau lucrul colectiv: ”Rundabout”, ”South Side Of The Sky” și ”Heart Of The Sunrise”. Graba a adus totuși un succes nesperat. Nedorind să continue pe același teritoriu, cvintetul s-a concentrat pe extindere, cu intenția de a crea o piesă care să dubleze durata pieselor dezvoltate anterior. Yes acumulase deja o serie de piese care se învărteau în jurul duratei de zece minute, ceea ce depășea standardul perceput în cultura pop. Dar durata în sine nu era scopul principal. Trupa și-a asumat timpul pentru a spune ce are de spus. Prelungirile instrumentale nu erau improvizate, ci părți atent concepute pentru a servi compoziția în ansamblu. Marele pas a fost făcut prin acest celebrat album, un superlativ în discografia grupului și în întreaga colecție a rock-ului progresiv. Unii spun că ar fi cel mai bun, dar nu vreau să ne obișnuim cu acest gen de inutilă constrângere. Cert este că e unul din categoria superemă, perfect pentru a defini genul, chiar și pentru cei care abia vor să-l exploreze. 38 de minute de forță, delicatețe și pasiune.

Nimic nu ne-a pregătit pentru ”Close To The Edge”. Au existat multe experimente cu ritmuri sucite, politonalități, atonalitate, contraste, viziuni tematice și textuale, complexitate în plină explozie, de la ”Rite Of Spring” (Stravinsky) până la ”Sgt. Pepper” (Beatles), ”Bitches Brew” (Miles Davis) sau ”Lizard” (King Crimson). În muzica bazată pe limbaj rock, nimeni nu a reușit o integrare mai ingenioasă a elementelor ”progresive”. ”Close To The Edge” nu e doar un album complex, cumulativ, ci și original, uimitor în direcția pe care mulți critici și fani o discută: nimic nu merită schimbat la acest album, nu există nicio secundă de umplutură. Pe producțiile anterioare, dar mai ales pe cele care au urmat putem vorbi despre anumite pasaje care ar fi putut primi o abordare diferită, deși ar fi inutil. Cum ar fi să schimbăm noi munca omului după bunul nostru plac? Nici un zugrav nu ar accepta asta, nu mai bine admirăm actul artistic asumat? Dacă ar fi să definim opera de artă completă, care adună fără excepție tot conținutul în deplinătate, avem un exemplu ideal la îndemână. ”Close To The Edge” asumă riscuri, e infuzat cu măiestrie, caută dar și găsește, oferind sofisticare pe mai multe niveluri, fără ifose, fără pretinsă superioritate, ci cu pură pasiune. Dacă ascultăm concertele trupei din perioada aceea, putem să ne gândim la o singură schimbare, la îndemână: ordinea pieselor, în oglindă. ”And You And I” rămâne la mijloc, dar albumul începe cu ”Siberian Khatru”, așa cum au început multe concerte Yes și se încheie cu ”Close To The Edge”. Dar trebuie să ținem cont de perioada în care a apărut acest disc, o vreme a vinilului în care prima față trebuia să conțină cele mai atractive piese. Dacă prima față nu atrăgea atenția, unii nici nu mai întorceau discul. În perspectiva rock-ului progresiv, unde structurile dezvoltate în plan lărgit atrag atenția, ordinea pe care o știm a fost inteligent aleasă. ”Close To The Edge” reprezintă o progresie, prin muzică și text dar mai ales prin evoluția în raport cu punctul de plecare. Cel puțin de la ”The Yes Album” până la ”Close To The Edge”, trecând prin ”Fragile”, saltul conceptual și calitativ e radical. Extinderea majoră a rolului claviaturilor mă face să spun că Rick Wakeman e una dintre cele mai inspirate alegeri pentru o schimbare semnificativă. Virtuozitatea lui și dezinvoltura cu care găsește tonuri și timbre potrivite fiecărui pasaj mă face să cred că a fost cel mai potrivit om pentru evoluția soundului Yes. Pe lângă Rick Wakeman, o altă schimbare esențială a fost făcută în plan vizual prin asocierea cu Roger Dean, a cărui artă distinctivă a contribuit enorm la imaginea trupei. Emblema ”colofon” rămâne una dintre cele mai remarcabile din muzica rock. Roger și fratele lui Martyn aveau să contribuie și la multe din scenografiile Yes. Dar coperțile acelea, pe care le admirăm odată cu muzica, peisajele fantastice, grafica meticuloasă, toate acele culori atât de bine potrivite cu conținutul muzical se datorează acestui enciclopedic designer.

Yes au început repetițiile pentru noile secvențe de pe ”Close To The Edge” în mai 1972 la Londra, mai exact Una Billings School of Dance din Shepherd’s Bush. Apoi, toată luna iunie au petrecut-o înregistrând în studioul Advision. Albumul părea a avea un titlu potrivit, cel puțin pentru a descrie atmosfera din timpul producției. Jon Anderson părea singurul încântat de ce se întâmplă, însă Bill Bruford resimțea lipsa de direcție care-l tortura. Începeau să înregistreze o piesă, ajungeau la mijloc apoi nimeni nu știa unde și cum se va termina. Demontau tobele, dădeau vreo două concerte, apoi montau tobele la loc, cu tot cu microfoane și reluau de unde au întrerupt. Încă nu se știa finalul și de fapt nicio piesă nu putea fi cuprinsă în întregime și înregistrată dintr-un foc. O bună parte era inventată în studio și învățată ulterior. E întotdeuna mai bine să parcurgi piesa, apoi să-i înveți detaliile. Nu existau computere, editarea se făcea exclusiv pe bandă, cu foarfece și bandă adezivă. Când au făcut bucla pentru piesa care dă titlul albumului, banda avea vreo 12 metri. Putea înconjura toată camera, doar pentru a oferi efectele sonore de la început, cu cântecul păsărilor și alte sugestii introductive. În zilele noastre poți face asta în câteva secunde, folosind un ”sample” gratuit. Mult mai practic, dar mai puțin romantic. Fără nostalgie, observăm vremurile, le comparăm și ne adaptăm la ele. Doar buclele au durat două zile. Se angajau într-un ”brainstorming” creativ, apoi se întrebau cum naiba vor face ce și-au propus. Tehnologia trebuia asimilată și în același timp trebuia păstrat elementul uman, scopul direct al artei. Nu mai putem face nimic fără tehnologie, la fel cum tot ce putem face noi poate fi executat în timp mai util și mai precis de tehnologie. Așa era atunci, mai uman și mai direct, bazat pe un triunghi format din trupă, casa de discuri și media. Acum nu e mai bine sau mai rău, e pur și simplu altfel și toți cei care mai au ceva de spus trebuie să se adapteze, ținând cont de cel mai important element dintr-o carieră: continuitatea prin consistență.

Grupul practica o democrație neproductivă, fiecare idee fiind mult prea mult dezbătută fără concluzii. Fiecare măsură era discutată până la agonie. Culmea e că până la urmă le-a ieșit. Geniu sau întâmplare sau amândouă, le-a ieșit. Luna iunie s-a derulat sub presiune. Stresul genera izbucniri anarhice, nu doar din partea lui Bill Bruford ci și din partea lui Rick Wakeman și chiar a lui Steve Howe. Starea asta se poate numi ”stupoare de studio”. Toți muzicienii sunt foarte bine pregătiți, toată echipa e bine aleasă și competentă dar nu iese nimic. Era clar că în perioada aceea Yes nu puteau oferi un material legat prin unanimitate și concordie. Eddie Offord, inginerul de sunet, devenise un membru al trupei. E greu de descris prin ce trecea, cât de dificilă era misiunea lui de a potrivi benzile editate, de a introduce solo-uri, de a mixa voci, chitare, tobe, bas și tone de clape, stând mai mult de opt ore în studio (ceea ce nu e indicat pentru un inginer, oricât de antrenate i-ar fi urechile), păstrând în același timp contactul cu realitatea, sfidând tensiunea din jur. Puține lucruri sunt mai înnebunitoare decât să asculți de nenumărate ori o piesă sau un fragment din piesă, pentru a afla apoi că versiunea obținută nu e pe placul unuia dintre membrii formației. Dacă-i lași lui butoanele nu rezolvi nimic. Dacă ne luăm după discuții și verdicte, doar Jon Anderson și Steve Howe știau la un moment dat despre ce e vorba pe ”Close To The Edge” și doar Chris Squire și Eddie Offord îi puteau distinge forma. Rick Wakeman și Bill Bruford rămâneau doi martori imens de talentați, inocenți și frustrați.
Studioul stătea pe exploziv. Bill bătea cu bețele în orice nimerea, dispus să arunce studioul în aer iar Rick umbla prin studio bombănind, combinând supa și ciocolata în aceeași cană, pentru a-i servi pe vizitatori. Studioul avea un mixer mare în mijloc, în timp ce instrumentele erau dispuse în cabine separate, contribuind separat la un puzzle sonor pe care probabil doar Jon și Steve îl știau în imaginea completă. Yes era o trupă sechestrată în studio de câteva zile. La un moment dat Eddie a adormit cu capul pe mixer iar Bill sufla enervant într-un fluier, dorind să alfe ce înseamnă de fapt ”Total Mass Retain”, titlul părții a doua din suita ”Close To The Edge” sau ”Siberian Khatru”. În dialectul yemenit al limbii arabe, ”khatru” înseamnă ”cum vrei”. Care e legătura cu Siberia, doar Jon Anderson știe sau nici lui nu i-a păsat prea mult, poate doar i-a plăcut cum sună. Jon a trecut printr-o perioadă în care își considera vocea un instrument în trupă, căuta sunetele potrivite, nu neapărat prin cuvinte uzuale. Citea mult și avea idei pentru texte, găsea cuvinte mai puțin cunoscute, ceea ce întotdeauna atrage atenția și curiozitatea.

Cu toată pozitivitatea lui Jon, toți își încercau serios pragul răbdării. De fiecare dată când ascultăm discul, ni se pare de necrezut că trupa a trecut prin asemenea momente, că muzica aceea minunată, care adună atât de coerent mai multe idei într-un triumf estetic a fost concepută și produsă sub asemenea tensiune. Și tensiunea e necesară în orice act creativ, dar aici vorbim de disensiuni, de lipsa consensului în privința direcției și a rezultatului final. Cu atât mai șocant este să constatăm că după această minunăție muzicală născută cu atâta travaliu dar care avea să trimită numele Yes în stratosfera muzicii secolului XX, un membru vital al trupei avea să plece. Pentru muzica britanică, plecarea lui Bill Bruford de la Yes a fost la fel de cataclismică precum plecarea lui Steve Winwood de la Spencer Davis Group sau a lui Peter gabriel de la Genesis. Nu era vorba doar de plecarea unui muzician bun la altă formație (King Crimson). Bateria Lui Bruford a fost parte esențială din identitatea grupului Yes.
Dar le-a ieșit. Mai întâi, o piesă de lungimea unei fețe întregi de disc, apoi încă două pietre șlefuite și prețioase. Nu era prima trupă care să construiască o piesă de asemenea dimensiuni, sub influența directă a compozitorilor de muzică clasică. Tot la Una Billings School of Dance, Genesis repetau pentru ”Foxtrot”, album care conține capodopera ”Supper’s Ready” (22:52), mai lungă decât ”Close To The Edge” (18:12). Era o continuare firească în creșterea trupei. Și fiecare secundă contează. Începutul e derutant, te face să te întrebi dacă toată piesa curge aproape haotic, tensionat, cu chitara sărind solistic pe acorduri frecvent disonante. Nu, agitația durează doar trei minute, apoi se rezolvă cu o temă frumoasă susținută de chitară și de voci compacte, continuată de părțile vocale care ne introduc în pasajul liniștit de la mijlocul piesei. ”I get up, I get down” anticipează intervenția monumentală a orgii de biserică (înregistrată separat tot în Londra, la St.Giles Church), transformată spre final în sintetizator. Temele se reiau cu sens iar secția ritmică este uimitoare, unită, cu accente plasate în momente numai de ei știute. Se mai remarcă un solo de orgă Hammond care ne imprimă pentru totdeauna stilul Wakeman. Acompaniamentul este imaginativ, energic, iar varianta a fost păstrată în pofida unei mici greșeli (min. 15:51). A contat mai mult energia decât precizia. E genul de solo care te face să practici ”air keyboard”, e irezistibil. Păsările de la început revin, reglându-ne respirația.
După intensitatea primei piese, ne liniștim o vreme cu această minunăție de zece minute, ”And You And I”, care alături de ”Roundabout” și ”I’ve Seen All Good People” a fost cântată în aproape toate concertele Yes. O introducere simplă și eficientă, ca o probă de armonice, cu o chitară preluată natural, urmată de un puls care susține chitara și splendida linie vocală. Nu se disting clar punctele de legătură între cele patru părți ale piesei, dar schimbările de stare, jocul cu spațiile îi oferă profilul unei suite. Wakeman e ca acasă, oferind o combinație de Moog și Mellotron, într-un contrapunct însuflețit cu vocea și chitara. Oricâte echivalente semantice ar avea frumusețea, toate se potrivesc pentru a descrie această piesă.
După aproape jumătate de oră de intensă elaborare sonoră, era firesc ca trupa să încheie în forță și bineînțeles cu același specific al surprizei. Abia acum îți dai seama că o altă ordine mai bună a pieselor nu se putea. Howe deschide cu un riff magnetic și-l atrage pe Wakeman care pare a se simți la fel de bine între orgă și Mellotron. Bătaia lui Bruford pare simplă dar are același mod personal de a plasa accentele, iar surpriza vine de la sitarul electric al lui Howe și clavecinul lui Wakeman, acompaniate de basul lui Squire. Anderson mai folosește un set de cuvinte care se potrivesc mai mult prin sonoritate decât prin înțeles, dar îi iese bine. Un riff și un solo încheie piesa și albumul. Minunăție în toată regula. O piatră pe care o șlefuiești greu, dar te bucuri de ea toată viața și o lași bucuros și generațiilor următoare.
Dintre toate entitățile creative legendare, Yes este probabil grupul cu cele mai multe schimbări de componență și metodologie. Cu toate astea, a rezistat peste 50 de ani într-o formă sau alta și a lăsat câteva dintre cele mai spectaculoase și înălțătoare opere muzicale din istoria înregistrată. ”Fragile”, ”Relayer” sau ”90125” scriu istorie și descriu limpede etapele de transformare a grupului. Și pentru a completa ritualul, ”Close To The Edge” limpezește vârful muntelui și oferă obiectivității muzicale un fundamental punct de sprijin. Iar noi ascultăm muzica bună cu mai multă încredere.