King Crimson – „Red“

0
0
Publicat:

„Old friend charity / cruel twisted smile and the smile signals emptiness for me starless and bible black“

image

Nu cred că e exagerat dacă spun că în 1969, cinci tineri englezi (Robert Fripp, Ian McDonald, Greg Lake, Michael Giles și Peter Sinfield) sub numele de King Crimson au schimbat cursul muzicii rock.Concertele lor, dar mai ales albumul lor de debut, ”In The Court Of The Crimson King”, cu acea memorabilă copertă au lărgit perspectiva multor muzicieni pe un drum deja bătătorit. În timp ce Beatles, Cream, Jimi Hendrix și alții deschideau porțile către noi posibilități muzicale dramatice și colorate, King Crimson au trecut prin aceste porți, au adunat câte ceva din ce au găsit, au pus firele cap la cap și le-au dat un sens. Astfel au definit scena expansivă a rock-ului progresiv. Nu sunt primii care au combinat folk cu rock, jazz cu clasic, filosofie cu adrenalină și fantasme, dar primul lor album a declanșat o ascensiune exponențială a unei estetici care avea să domine tendințele muzicale ale unei largi comunități de artiști și public. Nici Black Sabbath nu au fost neapărat primii care au livrat riff-uri grele cu sunet metalic, dar primul lor album poate fi considerat actul de naștere a ceea ce numim heavy metal. Dar în loc să obțină ceea ce nici nu au visat vreodată, formula inițială s-a destrămat iar Robert Fripp a rămas singurul membru original, alături de textierul Peter Sinfield. Ca om cu motivație și scop se simțea bine la cârmă, așa că i-a fost la îndemână să reconstruiască trupa, folosind acele rare calități de lider și inovator.

            Schimbările de formulă au continuat într-un ritm amețitor, până și Elton John și Bryan Ferry au trecut prin probe de-a lungul timpului dar în pofida instabilității și a reputației de om cu care e dificil de lucrat, Fripp a dus cu curaj fiecare încarnare a trupei în zone noi, scoțînd o serie de albume omagiate și influente. În timp ce sound-ul trupei era mereu reinventat, factorul constant care infuza muzica King Crimson era dorința de a găsi ceva nou, de a merge într-o direcție diferită de cea a turmei. În prima jumătate a anilor ’70, Crimson a stat frecvent în atenția publicului și în topuri alături de Pink Floyd, Simon & Garfunkel sau Rolling Stones, inspirația lor părea să nu-și arate limitele. Fripp e un muzician intelectual, în cel mai bun sens al cuvântului, își folosește mintea, are discurs elevat și gândire fecundă, nu e doar un cititor compulsiv cu creierul neoxigenat. El a respins practicile industriei muzicale și ideea convențională de ”rock star”, având cu ce să facă totul după propria cale, indiferent de reacția celorlalți.

            Robert Fripp avea nevoie de o nouă formulă de grup pentru a continua sub numele care a declanșat un big bang muzical. Curtea regelui stacojiu avea nevoie de noi heralzi devotați. A început prin a apela la conexiunile din Dorset, încercând să tenteze un fost coleg de la Bournemouth College, John Wetton, să i se alăture după ce pleacă din trupa lui de atunci, Family. La 23 de ani, Wetton era deja cunoscut ca un super-talent și era să ajungă la Crimson și în perioada albumului ”Islands”, când s-a întâlnit întâmplător cu Fripp pe o stradă din Dorset, numai că  ceilalți din trupă își doreau să continue cu basistul Boz Burrell iar albumele Family se vindeau destul de bine iar numele era destul de difuzat și la TV. Al doilea apel l-a prins pe Wetton cu alte planuri iar perspectiva de a fi basist, și vocalist l-a făcut să accepte provocatorul dublu-rol.

image

Primul non-englez care avea să intre în trupă a fost percuționistul scoțian Jamie Muir, care a adus influența bateriștilor americani de jazz, pasiunea pentru improvizație și experiment și o mustață a la Dali. El a adus o colecție bogată de sunete, combinând percuția convențională cu aproape orice putea produce sunet. Interesul lui Fripp pentru Muir a dat semnul schimbării radicale. După ce a învățat pian și trombon, Muir a decis să devină percuționist. S-a mutat la Londra la mijlocul anilor ’60 pentru a lucra o perioadă cu Lindsay Kemp, același care l-a învățat pantomimă pe David Bowie. Interesul pentru rock i-a crescut după ce a văzut un concert cu King Crimson în Hyde Park în 1969. În 1971 a format Sunship, o trupă are avea un tânăr chitarist pe nume Allan Holdsworth. N-au ajuns prea departe, pentru că în vara lui 1972 Muir a primit un telefon de la Fripp care-l chema la King Crimson. A acceptat imediat, încântat de ideea de a fi implicat în ceva mai serios. Deși era mulțimit de ideile lui Muir, Fripp mai dorea un baterist care să ocupe principalul rol ritmic. Omul găsit a fost cea mai mare surpriză a noii formule – Bill Bruford, convins să plece de la Yes. Era o surpriză pentru că Bruford tocmai înregistrase cu Yes albumul ”Close To The Edge”. La 23 de ani pleca de la trupa care urma să primească ce merita pentru a lua parte la un proiect care avea renume dar încă nu întrezărea largi perspective. Pe termen scurt l-a costat, dar pe termen lung l-a avantajat, nu doar pentru că a participat la ”Red” și alte câteva reușite, ci și pentru că a evitat implicarea în ”Tales From Topographic Oceans”.

Ultima surpriză în rândul muzicienilor de 23 de ani a fost violonistul David Cross, pe care Fripp l-a auzit repetând cu o trupă fără contract numită Waves. În timp ce vioara era o noutate pentru King Crimson, alte trupe o purtau deja ca pe o emblemă. Darryl Way de la Curved Air, Eddie Jobson de  la Roxy Music, Jerry Goodman de la Mahavishnu Orchestra l-au făcut pe Robert Fripp să realizeze că a avut destul saxofon la Crimson. Venirea lui Cross aducea un plus de culoare, mai ales că putea folosi și claviaturile. 

Noua echipă mai avea nevoie de un textier iar John Wetton a știut exact cine era potrivit: Richard Palmer-James, tot din Dorset, era și chitarist, prin 1969 cânta la o trupă de prog pe nume Daddy, care în scurt timp și-a schimbat numele în Supertramp. Cum nimeni nu se sinchisea de versuri, s-a apucat el să scrie ceva și așa a devenit textier cu normă întreagă. Primul album Supertramp a fost lansat în vara lui 1970, în aceeași notă a succesului la critici și a vânzărilor modeste. Palmer-James se cam săturase de divergențele din trupă și a plecat la Munchen, unde a aprofundat arta textelor muzicale iar prietenia cu Wetton i-a oferit oportunitatea de a scrie pentru o trupă mai importantă. Rolul lui era diferit de cel al lui Peter Sinfield. Trimitea texte când era nevoie, fără alte sarcini. Sugestia lui Fripp a fost clară: orice, mai puțin cântece de dragoste.

image

În timp ce construia noul King Crimson, Robert Fripp avea deja următorul album în minte. În ianuarie 1973 au început lucrul în studiourile Command din centrul Londrei iar după trei săptămâni a apărut rezultatul: ”Lark’s Tongues In Aspic”, un amestec de șase piese total diferite de ceea ce însemna Crimson înainte. Titlul a fost sugerat de Muir, derivat dintr-un fel de mâncare servit în Europa medievală, constând în limbă de pasăre ținută într-un fel de piftie. La fel putem bănui că are legătură cu lucrarea lui Vaughan-Williams, ”Lark Ascending”.

Al șaselea album de studio King Crimson, ”Starless And Bible Black” a fost lansat în martie 1974, cu un titlu extras de John Wetton din piesa lui Dylan Thomas din 1950, ”Under Milk Wood”. Ceea ce e neobișnuit la acest material scos de Fripp/Wetton/Bruford/Cross este că o bună parte nu a fost înregistrată în studio. Șase din opt piese sunt trase integral sau parțial din concert (pare-se un concert din Amsterdam). Asta nu scrie pe copertă, dar nu e un secret pentru nimeni că grupul a luat piesele în studio și a suprapus instrumente acolo unde a fost necesar sau a re-înregistrat diferite porțiuni, eliminând zgomotul produs de public. Deși sunt atractive în parte,   ”Lark’s Tongues In Aspic” și ”Starless And Bible Black” prezintă schimbări care subliniază instabilitatea grupului, încă încapabil să dezvolte o formulă instrumentală solidă de la un album la altul. Pe de altă parte trupa mergea înainte, schimbând dinamica dintre membrii care explorau locuri pe care alți colegi de generație le evitau.

În iulie 1974, chiar cu o zi înainte de a începe înregistrările pentru ”Red”, Fripp a început să citească ”Is There Life On Earth?”, o carte scrisă de filosoful John G.Bennett. Lectura a avut efect imediat și un impact imens asupra vieții lui. Dar știm că asemenea ”revelații” duc la schimbări radicale iar efectele unor asemenea schimbări de paradigmă nu sunt neapărat pozitive , cel puțin pe termen lung. Ideologiile sunt periculoase și nu folosesc decât la certuri imature între extremiști. Iar Robert a pățit ce au pățit mulți alții pocniți de epifanii: a fost prins pe picior greșit într-un moment de cumpănă. Exact cu o zi înainte de a înregistra ”Red”. Cu bazaconiile lui Bennett viguros montate în minte, Fripp a intrat în studiourile Olympia din Londra și între iulie și august a înregistrat al șaptelea album în trio (fără Muir și Cross care plecaseră între tip), completat de câțiva invitați.”Red” e de o calitate fantastică, reflectă un simț al direcției clar, cel mai clar de la debut încoace, într-o ironică opoziție cu starea minții lui Fripp. Un alt exemplu în care tensiunea creează incidental mediul pentru o creație măreață. Fondul negru al coperții include pentru prima oară chipurile parțial luminate ale membrilor, la sugestia lui Mark Fenwick, unul dintre cei trei președinți ai EG Management. Fripp nu și-a dorit acea imagine, pentru că-i aducea aminte de un album cu Grand Funk Railroad. Coincidență sau nu, coperta aduce aminte și de ”Meet The Beatles” din 1964. Pe spate, un vu-metru pe o consolă de mixaj, cu acul împins spre roșu ne dă un indiciu despre semnificația titlului, altfel ambiguă. Simplificat, ne arată că muzica de pe album e puternică și la volum ridicat, că împinge limite sau poate că suprasolicită muzicienii. Lista de invitați atrage și ea atenția: David Cross (rămas cu un solo ”live”), oboistul Robin Miller și trompetistul Marc Charig și doi foști membri reveniți conjunctural, saxofoniștii Mel Collins și Ian McDonald. Să vină saxofoanele înapoi!

image

”Red” este și titlul primei piese de pe disc, o descărcare instrumentală unică, șase minute în care Fripp arată că a atins un nivel muzical superior, după doi ani în care și-a exersat propria ”gramatică” pe piese precum ”Lark’s Tongues In Aspic” sau ”Fracture”. Cu o asemenea combinație capitală de riff-uri, indiferent de ce i-ar fi trecut prin cap lui Fripp, ideile muzicale aveau fluență. Deschiderea de album e devastatoare, cu o secvență de arpegii la care nimeni nu s-ar fi gândit, cu ecou asupra întregii producții care la rându-i devine un titlu cu mare influență. Pe parcurs, Crimson plutește dezinvolt peste măsuri compuse și schimbări abrupte de acorduri cu un nucelu atât de bine închegat, încât dă impresia unui singur organism cu energie fluctuantă, în plină mișcare, chiar și pe cele mai dificile secvențe. Tema predominantă conține un triton format între chitară și bas, în cazul acesta un interval între notele mi și la diez, considerat cel mai disonant dintre toate cele 13 intervale fundamentale ale muzicii. Sunetul creează o tensiune, problematică pentru puritani, atractivă pentru ceilalți. Acest triton în mod special a fost denumit de către teoreticienii medievali ”diabolus in musica” și interzis cu desăvârșire o bună perioadă. Metafora King Crimson ajunge mai adânc decât credem. Partea din mijloc e pe cât de frumoasă pe atât de amenințătoare. Violoncelul folosit e comod plasat între chitarele distorsionate, ceea ce ne absoarbe ireversibil.

”Fallen Angel”, un alt termen folosit pentru a numi diavolul, este un titlu derivat din poemul ”Paradise Lost” scris de John Milton în secolul XVII. Alte șase minute intense, cu influență americană și texte scrise de Palmer-James care atinge subiectul violenței stradale din New York. Chitarele abundă pe multe canale dar nu sunt la fel de puternice ca pe prima piesă iar suflătorii adaugă culoare pe pasajele instrumentale. Tematica americană continuă cu ”One More Red Nightmare”, versurile fiind de această dată aduse de John Wetton care prindea din ce în ce mai multă încredere în capacitatea lui de a contribui la muzica grupului. Povestea e despre un coșmar, normal, acel coșmar cu care te trezești într-un avion sau un autobuz Greyhound. Muzica însă e iar genială, cu un riff introductiv deja direct asociat cu stilul Fripp și cu forța tobelor lui Bruford care abuzează de un cinel spart găsit la gunoi, urmat de măsuri excelent compuse care ne conduc spre unul dintre cele mai bune solouri de saxofon ale lui McDonald.

”Providence” e singura piesă care putea lipsi de pe acest album. O improvizație reușită, preluată dintr-un concert susținut la Providence / Rhode Island, dar care nu prea are legătură cu coeziunea albumului. E clar că a fost pusă pe disc din lipsa altui material bine pregătit în studio. Îmi imaginez cum ar fi sunat acest album dacă în loc de ”Providence” ar fi fost ”Fracture”, de pe ”Starless And Bible Black”. Dar și așa, ”Red” rămâne un album măreț, oarecum retrospectiv, prin restul pieselor, prin  începutul tectonic dar mai ales prin ”Starless”, bijuteria de 12 minute care se așteaptă a fi descoperită la finalul discului, declarația glorioasă a prog-ului, una dintre cele mai bune piese King Crimson (unii zic că e cea mai bună). Scrisă de Cross, Fripp, Wetton, Bruford și Palmer-James și interpretată de Fripp, Wetton, Bruford, McDonald și Collins, a evoluat dintr-o idee abandonată de Wetton în timpul sesiunilor pentru ”Starless And Bible Black” și a primit versuri, secțiuni noi și un titlu prescurtat. Începe delicat, continuă dezvoltat, trecând prin fusion, secțiuni combinate, putere și emoție cu risc de lacrimi în colțul ochilor.  Mellotronul începe elegant, urmat de tema susținută sensibil de chitară iar vocea cântă doar 12 versuri, apăsătoare dar cu concluzia pe notă înaltă, într-un ansamblu de o rarissimă frumusețe. Apoi intrăm într-o lungă parte centrală care variază ritmic de la 13/4 la 4/4, intercalată de efecte, chitare sacadate și percuție, accelerând înr-un pasaj cu densitate jazzistică. Finalul îți taie răsuflarea, când se revine la tema inițială, reiterată cu Mellotron și saxofon. Multe piese folosesc această manieră de a reveni la o melodie inițială după o lungă diversiune, dar ”Starless” e una din acelea care conține momentul unic, de o putere nemăsurată, în care muzica ne zdruncină fără a folosi niciun cuvânt. Comparația acestei piese cu forma clasică de sonată e destul de tentantă. Dacă aceasta ar fi fost ultima piesă de pe ultimul album King Crimson, nu ar fi existat un final mai bun. De aceea mulți consideră că ”Red” e cel mai bun album apărut sub acest nume.

Fără un turneu care să-l susțină, ”Red” a avut nevoie de ceva vreme pentru ca publicul să-i realizeze imensa valoare. Puternic, inteligent și original și-a creat în timp statutul meritat chiar dacă pe moment nu a avut suflul unei explozii originare. Mai multe generații l-au marcat ca punct de pornire pentru  o muzică mai profundă, liber concepută, cu minte și greutate sonoră.

Ce a urmat a fost destul de previzibil. Robert Fripp l-a cunoscut pe J.G. Bennet, a urmat ”A Patra Cale” și a renunțat la King Crimson, lăsând ”Red” ca ultimă parte din moștenire. Pentru Fripp, aceasta a fost alegerea momentului, calea care i s-a deschis atunci când a avut nevoie, chiar dacă în anii care au urmat a realizat că acest gen de abordare nu e realistă și nici suficientă pentru o schimbare cu adevărat importantă. Mult mai ușor de înțeles a fost nevoia lui de a lua o pauză, de a ieși din ritmul tracasant, din rigorile impuse de munca într-o trupă de succes. Multe aspecte se văd doar din interior, total diferite de viziunea publicului și poate acea formulă King Crimson era oricum destinată destrămării. În cinci ani și jumătate, această entitate instabilă a produs șapte albume istorice. 23 de oameni au trecut prin ea, incluzând textierii și colaboratorii, ceea ce e gregar după orice standard, dar Fripp, în doi ani a solidificat un stil, a creat sonoritățile pe care toți i le atribuie acum în exclusivitate. Fără caracterul și încăpățânarea lui nu am fi avut nimic din toate astea.

Acum știm că povestea a continuat fericit și încă nu are final. King Crimson a revenit în diferite etape cu forțe noi, pe scene radcial schimbate, producând alte albume la fel de puternice, inteligente și originale, rămânând o instituție grandioasă, condusă de un om din ce în ce mai disciplinat și mai împlinit. Exemplul lui dă curaj și altora de a explora opțiuni și de a găsi căi proprii. În plan personal, ceața lăsată de acea cale pseudo-spirituală i-a îngreunat temporar viziunea, dar pentru King Crimson a fost o perioadă extraordinară, unică prin muzica oferită. Primul album a lansat un gen, în timp ce ”Red” încă reverberează în lumea rock-ului, după decenii în care s-a dezvăluit. Iar King Crimson încă ne provoacă prin noi și noi motive de gândire.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite