
Back In Black
0Mă întreb cine nu deține o copie a acestui album, indiferent de format. Unii ca mine îl au pe CD, vinyl, casetă și mp3. Dacă ne gândim că s-a vândut în 49 de milioane de exemplare, adică e pe locul doi după ”Thriller”-ul lui Michael Jackson, putem realiza ce contează. Nu e vorba de vizualizări sau accesări online, ci de aproape 50 de milioane de oameni care au pipăit și mirosit produsul real, pe suport fizic, al acestui album. Asta ne oferă dimensiunea lui culturală. De ce e atât de mare ”Back In Black”? Dacă-ți pui întrebarea, înseamnă că nu l-ai ascultat, altfel e totul clar de la primele acorduri. După ce auzi niște clopote, ți se arată mai izbitor ca oricând dimensiunea unui album apărut din durere, în inerția unui alt mare succes, o inspirație venită dintr-o sursă neprevăzută, într-un moment absolut unic în istorie. Da, niciodată nu s-a mai întâlnit o astfel de continuitate și cumva trebuie să măsurăm între noi puterea unui astfel de fenomen, trebuie să explicăm ce ni se întâmplă, din moment ce un disc ne scutură balamalele de fiecare dată când îl ascultăm. După ”Highway To Hell”, primul lor mare succes, ”Back In Black” a fost cea mai mare continuare din istorie. Emoție, dar s-o știm și noi!

Pre-prodcția albumului a început când un trăsnet a lovit trupa. Tony Platt și Robert ”Mutt” Lange lucrau la un alt album, pentru o trupă numită Mr.Big (trupa din UK, nu cea americană cu Eric Martin și Paul Gilbert) la Battery Studios în Londra, fiind deja în legătură cu Angus și Malcolm Young care le trimiteau înregistrări ”demo”. Pe 19 februarie află că Bon Scott a fost găsit mort în propria mașină, după o seară petrecută în oraș. Cauza decesului a fost intoxicație cu alcool. Bon avea 33 de ani și trecuse prin multe astfel de seri, dar în ultima a fost prea mult. Atlantic Records a emis un comunicat oficial și a trimis toată lumea rock-ului în stare de șoc. A trăit exact cum a vrut, dar într-una din faimoasele ”ieșiri”, a făcut un pas în plus, lăsând în urmă aura unuia dintre cele mai explozive personaje aflate vreodată pe scenă sau în fața unui microfon. Problema e că aceste stări de existență se consumă repede, înainte de a spune totul. Bon a plecat exact înainte de marea continuare. Mormântul lui din Freemantle, Australia este clasificat ca monument protejat, fiind vizitat de mii de fani în fiecare an.
Există, evident, multe bârfe și insinuări legate de ce s-a întâmplat de fapt cu Bon în acea seară, întreaga serie, de la crimă la supradoză. Cert este că la autopsia din 22 februarie nu s-au găsit urme de droguri. Stomacul era plin cu echivalentul unei sticle de whisky. Fosta lui prietenă, Silver, a fost dependentă de heroină iar el a încercat o singură dată, în Australia și era să o pățească. După acea sperietură, a rămas fidel clasicului Jack Daniels. Bea foarte rar înainte de concerte, dar după ce își încheia responsabilitățile față de formație, începea petrecerea și bea cât toată formația, ajungând destul de rar într-un pat. A doua zi revenea prompt la datorie. Nu era aproape niciodată singur, fiind iubit de toată lumea. Caută bine, nu vei găsi nici un cuvânt de rău spus sau scris despre Bon Scott. Faptul că a murit singur în mașină, în frig și întuneric este de neimaginat. Tragedia reală e legată de faptul că a fost lăsat singur. Bon trebuia să țină un tratament pentru regenerarea ficatului și nimeni nu prea știe cât de serios îl respecta. El mai sucombase o dată în acea seară, dar cei din anturaj erau obișnuiți cu astfel de situații. Excesele erau la ordinea zilei, nu s-a alarmat nimeni. Trebuia dus imediat la spital. A fost găsit în aceeași poziție în care a fost lăsat singur. Restul e ”innuendo”.

Prima și ultima întălnire creativă dintre frații Young și Bon Scott pentru noul album a avut loc între 12 și 15 februarie 1980 la E-Zee Hire Rehearsal Studio, cu câteva zile înainte de tragedia care a pus sub semnul întrebării continuitatea AC/DC. E clar că pe ei i-a afectat cel mai tare. Zile întregi au întrerupt orice fel de comunicare și au zăcut într-o perplexă durere. Erau foarte apropiați, ca o gașcă din copilărie. Gândeau la fel, petreceau mult timp împreună, lovitura a fost extrem de grea. Și dincolo de nivelul personal al pierderii unui prieten apropiat exista marea întrebare: ”Continuăm? Dacă da, cu cine?”. Răspunsul l-au găsit repede în încurajările apropiaților, inclusiv ale părinților lui Bon, chiar la înmormântarea acestuia: ”Mergeți înainte și găsiți un alt solist. Bon ar fi vrut asta. Nu vă opriți!” Dar în acel moment totul era gol în jur, nu exista niciun punct de sprijin. Când s-au întors la Londra, managerul trupei pregătise o listă cu vocaliști dar nimeni nu a vrut să se uite pe ea. Încă trăiau cu Bon, cu ideea că nu poate fi înlocuit. Malcolm i-a propus lui Angus într-o zi să meargă la E-Zee Hire să cânte puțin, doar pentru ei. Motivarea a avut efect terapeutic, au realizat că cea mai bună cale e să continue, altfel Bon le-ar fi dat câte un șut în fund. S-au retras în muzica lor iar asta le-a limpezit gândurile. Ceva i-a atins și de acolo a ieșit multă muzică bună. Ce să facă cu ea? Să o înregistreze! Cu ce vocalist?
Odată întorși la treabă, frații Young simțeau provocarea de a scoate un album pe măsura succesului celui anterior. Cu fiecare ”demo”, se gândeau cât de bine ar fi fost dacă ar fi înregistrat cu Bon Scott. Ar fi fost și pentru el o culme binemeritată. Cu cine să cânte noile piese, doar n-o să-l cheme pe David Coverdale, nimic nu părea a arăta spre un înlocuitor. Cu energia luată de la Bon, cu riff-uri noi, au preferat să cânte până găsesc un vocalist. Era mult mai bine decât să stea acasă făcând nimic. Când au avut cam toate piesele puse la un loc, s-au hotărât să organizeze audiții pentru noul solist. Nu era cazul să anunțe asta în presă, ar fi apărut prea mulți imitatori. Trebuia ceva mai subtil, așa că în loc să înregistreze benzi cu piese noi, ascultau benzile primite de la vocaliști. Au fost și audiții, într-un studio din Pimlico, unde apăruseră alternative, printre care Gary Holton de la Heavy Metal Kids, Steve Burton, un solist englez, Terry Wilson Slesser, care cânta pentru Back Street Crawler, trupa lui Paul Kossoff de după perioada Free, Jimmy Barnes, mult mai cunoscut după asocierea cu Cold Chisel, care pe atunci cânta în trupa vărului Steve Young (ajuns la AC/DC după moartea lui Malcolm), The Starghters sau Allen Fryer de la Fat Lip, un alt scoțian emigrat în Australia care până la urmă a ajuns la o trupă numită Heaven. Fryer a fost foarte aproape de a fi selectat, chiar apăruseră zvonuri, numai că între timp, managementul AC/DC primise o casetă cu Geordie, o turpă din nodrul Angliei. ”Geordie” e un termen englez argotic care se referă la cei care provin din Tyneside, o zonă din nord-estul Angliei. Așa a intrat în discuție Brian Johnson, prevestind marele moment. Primul care l-a remarcat mai demult a fost chiar Bon Scott. Văzuse un concert Geordie în Anglia și le-a spus colegilor că a văzut un solist care știe ce e aia rock’n’roll. Cânta din toată ființa și era peste tot, până la epuizare. Angus avea nevoie de un asemenea personaj care printre altele era un mare fan Bon Scott și știa deja multe piese AC/DC. Totul s-a petrecut firesc, rapid și emoționant. Malcolm l-a sunat pe Brian, acesta a venit la audiție cu lacrimi în ochi, fiind la fel de afectat ca membrii trupei, apoi au cântat împreună ”Whole Lotta Rosie”, ”Highway To Hell” și ”Nutbush City Limits”. A urmat un ”fuckin’ hell” oftat de Malcolm și primele zâmbete de la plecarea lui Bon. Brian Johnson avea 32 de ani și deși avea câteva piese de succes cu Geordie, avea mai puțini bani decât înainte de a intra în trupă. Norocul a apărut de ambele părți și a fost prins cu ambele mâini. Nu se putea mai bine. Acum e și mai clar că nu se putea mai bine.

Pentru a schimba mediul apăsător din Londra, trupa s-a stabilit cu noua formulă în Bahamas, mai exact pe insula Nassau, unde Chris Blackwell, fondatorul casei de discuri Island construise Compass Point Studios, devenit deja celebru pentru condițiile oferite și pentru artiștii celebri care au înregistrat deja acolo. Compass Point oferea un mediu în care artiștii se puteau scălda la primele ore în apele tropicale, se puteau plimba pe plajă, puteau lua masa la umbra unei verande acoperite cu frunze de palmier, abia apoi puteau intra într-unul dintre cele mai modern echipate studiouri din lume pentru a lucra. Oricând era nevoie de o pauză, ei puteau ieși în peisajul dominat de albastrul oceanic pentru o gură de aer iar la sfărșitul zilei puteau merge pe jos până la hotel, sub cerul înstelat. Din 1977, Compass Point era ”home studio to the stars” și e foarte adevărat că nu prea are egal în privința producțiilor istorice pe care le are în catalog.
Angus Young și-ar fi dorit să înregistreze în Anglia, pentru că avea atmosfera potrivită. Nu voia în Europa, pentru că era prea disco. Era ceva în Suedia, unde au tras Led Zeppelin, dar studioul era deținut de ABBA, care îl foloseau chiar atunci. Toți își doreau să înceapă cât mai repede, așa că au ales Compass Point, pentru că era liber, exotic și scutit de taxe. Rom, lapte de cocos și rock’n’roll. Nu aveau de unde să știe că în Bahamas nu era chiar idilic. Paradisul tropical nu avea doar plaje albe, în schimb avea ploi și pene de curent. Câțiva turiști fuseseră uciși pe plajă iar ei fuseseră jefuiți. Motivele alegerii acelui studio nu erau exclusiv creative, de aceea Tony Platt a avut nevoie de idei noi pentru a scoate tot ce e mai bun din acustica acelei încăperi, mai ales că iși propusese câteva schimbări față de sound-ul de pe ”Highway To Hell”: mai multă ambianță pentru tobe și frecvențe mai legate între chitare și tobe. ”Back In Black” a fost înregistrata mai ”live” decât precedentul și trebuiau aplicate tehnici diferite de a contura sunetele instrumentelor. Compass Point avea tavanul mai jos iar camera era destul de inegal tratată acustic, așa că Platt a luat toba mică și umbla prin cameră lovind-o cu un băț până a găsit locul cu rezonanță ideală. Mijlocul camerei s-a dovedit a fi cel mai potrivit, pentru că și tavanul era puțin mai înalt așa că au instalat tobele acolo. Folosind acustica naturală, Platt a găsit un mod de a controla sunetul tobelor în relație cu celelalte instrumente. Nu trebuie să lovești ca surdul pentru un sunet solid. Lovitura puternică înfundă sonoritatea membranei, lovitura controlată scoate un sunet mai puternic și mai rafinat. Un alt aspect important de care producătorii au ținut cont a fost acordajul tobelor. Frecvențele nu trebuie să lupte între ele așa că tobele trebuie acordate în funcție de tonalitatea piesei. Dacă fiecare instrument își găsește locul în spectrul armonic și de frecvențe, își va găsi spațiul potrivit și la mixaj. Disonanța necontrolată consumă spațiu, deci se pierde din claritate, din putere.
Atmosfera era bună, se crease un grup unit iar echipementul de studio ajuta la obținerea acelui sound masiv, absolut devastator în varianta lui finală. Se știe, de fapt se simte că frații Young cântă rock mai bine ca orice alt tandem chitaristic, iar Tony și Mutt trebuiau să scoată combinația perfectă din sunetele lor. Natural, fără canale de chitară suprapuse, un canal Malcolm, un canal Angus, care continua ritmul după ce termina solo-ul, pentru a nu scădea dinamica. Legătura lor de sânge se reflectă și în relația dintre chitare. Angus nu e un ritmician grozav, în schimb toată planeta îi recunoaște solo-urile. Malcolm, în schimb, e unul dintre cei mai teribili ritmicieni dintre toți chitariștii. Magia se explică în felul următor: o tehnică simplă prin care se cântă la unison dar cu poziții diferite, același acord cu alte transpoziții. Poți obține un sound masiv dublând canalele de chitară, dar prin astfel de asociere organică sunetul e cu adevărat complet. Ritmul greu e obținut din balansul dintre Malcolm, Phil (tobe) și Cliff (bas), oferindu-i lui Brian și Angus libertatea de a colora fără a sta prea mult pe gânduri. Instinct! Ăsta e sound-ul AC/DC”!
Când a pășit în fața microfonului, Brian Johnson avea emoții, convins de rolul preluat dar și de faptul că l-ar putea realiza cu bine. Simțea presiunea, dar și confortul transmis de colegi. A tras repede și bine, spre ușurarea tuturor. Clima din Bahamas îi obliga să folosească permanent aerul condiționat. Ba era aerul prea uscat, ba era prea umed. Brian ieșea din studioul rece în aerul cald, apoi reintra în studio, expunîndu-și gâtul la șocuri riscante. Iar unele note înalte erau foarte greu de atins. Sus și în forță. În condițiile de acolo, cu responsabilitatea preluată, s-a descurcat incredibil. Brian intra în studio direct de pe plajă. În pantaloni scurți, direct cu căștile pe urechi, pregătit să rupă microfonul cu acele acute imposibile. Numai că într-o zi nu prea îi ieșea. Își concentra toată energia dar tot nu suna cu suficientă putere. Atunci a ieșit din cabină și a plecat până la hotel. S-a întors într-o oră, îmbrăcat în costum de scenă, a intrat în cabină și a rupt. Era clar că nu putea cânta în pantaloni scurți. S-au folosit microfoane U-67 și U-87, în funcție de piesă. Angus și Malcolm dădeau ture prin studio, trăgând cu urechea. La final s-a zâmbit din nou.
Titlul albumului a fost stabilit înainte de înregistrări, încă nu exista nicio piesă cu acest titlu. ”Back In Black”, cu copertă neagră, în memoria lui Bon Scott. E mai prfound decât un mesaj scris în josul coprtei din spate. Brian Johnson a respectat această intenție încă de la început, crezând că nu va fi inclus în nucleul creativ al trupei. Dimpotrivă, colegii l-au inclus în grup din primul moment, oferindu-i și rolul de textier. Versurile lui erau diferite de cele ale lui Bon, care scria descriptiv, ca un documentar. Brian lua secvențe din viață și le potrivea pe muzică. Curajul lui a fost foarte apreciat.
Zece piese au fost incluse pe acest album istoric: “Hells Bells,” “Shoot To Thrill,” “What Do You Do For Money Honey,” “Givin’ The Dog A Bone,” “Let Me Put My Love Into You,” “Back In Black,” “You Shook Me All Night Long,” “Have A Drink On Me,” “Shake A Leg” și “Rock And Roll Ain’t Noise Pollution.” Nu prea se aștepta nimeni la un asemenea rezultat, chiar dacă toți au funcționat la randament maxim. Se așteptau să iasă bine, dar ieșise un monstru care zbărlește și părul de pe covoare. Brian a stat trei zile fără să miște, când s-a întors din Bahamas. Cei de la Atlantic au început să facă socoteli cu multe zerouri. Angus asculta și își sălta piciorul drept. Apropos, ”Hell’s Bells”, piesa care deschide albumul e inspirată din sunetele unei furtuni care a scuturat într-o noapte insula Nassau. Mutt Lange a folosit expresia când a descris zgomotul de afară. Pentru a crea starea potrivită, grupul a folosit un clopot autentic, marca Denison, numit în memoria lui Edmond Beckett Denison, cel care a conceput și construit clopotul de la Westminster, zis și ”Big Ben”. Au comandat și o copie mai redusă în dimensiuni (spre ușurarea tehnicienilor) pe care să o folosească în turneu. Tony Platt s-a echipat cu studioul mobil de la Manor Mobile și a înconjurat turnul clopotului de la Loughborough’s War Memorial din Leicestershire cu 24 de microfoane. Fără succes. Sunetele traficului și ale păsărilor captate odată cu clopotul nu putea fi editate, așa că tot echipamentul a fost mutat direct la fabrică. Acolo a fost obținut sunetul clar și vibrant, care-ți atrage imediat atenția și te pregătește pentru ceva important. Cel care a sunat din clopot e chiar cel care l-a forjat.

După ce producția și-a încheiat etapa înregistrărilor, grupul s-a mutat din mediul tropical în cel urban, la New York, pentru mixaj, chiar la Electric Lady, studioul înființat de Jimi Hendrix, unde era mai mult ca oricând nevoie de un consens între trupă și producător. Doar așa poți obține o muzică pe care să o asculți în mod repetat pentru că are tot ce-i trebuie pentru a rezista în timp. Nu doar melodie, ci o rezonanță care vine din energia tuturor celor implicați.
La un moment dat, Tony Platt a mers până la Madison Square Garden înaintea unui concert Van Halen, în timpul probelor de sunet și a pus banda cu ”Back In Black”. După ce a ascultat materialul pe monitoarele din studio, acum asculta pe un sistem PA (Public Adress). Se auzea tare și clar, iar toți erau siderați. Muzica nu vibra doar de la instrumente, ci și de la emoția cu care a fost făcut, în fiecare clipă de la moartea lui Bon până la lansare, adică din februarie până la 25 iulie 1980, ziua în care a fost lansat cel mai bine vândut album de rock din istorie. Pe 29 iunie 1980, Brian Johnson a apărut pentru prima dată alături de AC/DC, în Namur, Belgia, la Palais Des Expositions. Succesorul lui Bon Scott a fost primit cu căldură de fanii AC/DC, în special de cei ai lui Bon. Să ne gândim doar la faptul că în nici un an de zile, AC/DC era îmbrățișată de întreaga lume. Fanii cei vechi au acceptat schimbarea, cei noi au umplut stadioanele iar trupa primea cea mai importantă răsplată: confirmarea unei decizii bune, aceea de a continua. Și chiar dacă nu au mai scos un album mai bun decât ”Back In Black”, încă nu s-au oprit. ”PWR/UP” sună la fel de direct și de exploziv.
200 de milioane de albume vândute (și numărătoarea continuă) pentru cea mai curată și de succes formație de rock, care a făcut constant exact ce a știut mai bine. Asta în timp ce lumea se schimbă, iar noi odată cu ea. În acest timp, ”Back In Black” ne dă același impuls tonifiant, amintindu-ne de cea mai bună cale de a depăși momente grele. Și de Bon Scott. Acum spune-mi dacă există vreun moment nepotrivit pentru a asculta acest disc.