Leonard Cohen – „I’m Your Man“. „I was born like this, I had no choice I was born with the gift of a golden voice“

Nu cred că tot ce e vin îmbătrânește frumos. De aceea comparația cu divina licoare mi se pare superficială. ”Îmbătrânești ca vinul”. Da, dar asta poate însemna un buchet rafinat, cu arome bine formate în timp sau o acritură de care vrei să scapi cu orice preț. Când aleg un vin sunt destul de snob, mă uit la etichetă și la preț. Dacă mă rătăcesc printre sticle, merg la sigur cu un Bourgogne. E mai simplu decât să alegi un album cu Leonard Cohen, mai ales când scrii despre producții muzicale remarcabile și nu despre poeți fermecători.

De aceea încerc să pornesc de la o certitudine: Lenny a îmbătrânit frumos. Și-a cuprins tot universul între spleen și asceză și și-a reflectat existența în poezie. O parte a cântat-o, o parte a lăsat-o în cărți cu titluri mai inspirate decât albumele cu muzică. Da, a fost inexplicabil, hilar de neinspirat în alegerea majorității titlurilor de albume. Din prima îți dai seama, pentru că multe conțin cuvântul ”songs”. Nu știu exact ce m-a făcut să-l iubesc atât de mult, poate ăsta e meritul lui cel mare. Muzica e doar o parte din irezistibila combinație care te atrage ca o plăcere vinovată, melanjul cu efect de drog, o rețetă enigmatică din care distingi hedonism, serenitate, detașare, suspin, umor sau disperare, toate adunate cu o dibăcie nemaiîntâlnită. Iar în timp, observi transcendența de la profanul chinuit de tensiuni existențiale către inițiatul jovial și autoironic, desăvârșită prin ingredientul chintesențial, muzica. Poți lua orice poezie, la întâmplare, pentru a-i distinge stilul și intensitatea, verbul ales și iambul volatil, însă muzica îți arată un fir emoțional distinct, mai explicit în ce privește etapele evoluției lui. Poetul, romancierul, călugărul budhist, cerebral și lubric, a ales cu obstinație o ilustrație sonoră simplă, orchestrată frust, atât cât să lege melanjul. Minimalist? Poate, dacă ascultăm doar sunetele. Vai de mine, unii sectanți ai conservatoarelor ar putea spune că e chiar ceva derizoriu. Altfel, nu e nimeni ca Lenny. Iar de la ”Songs Of Leonard Cohen” (1968), debutul promovat de John Hammond, până la ”Thanks For The Dance” (2019), trăim una dintre cele mai emoționante mărturii artistice. 15 albume, din care eu trebuie să aleg doar unul. Dacă era să ți-l prezint pe Cohen sub forma unei colecții de piese alese și nemuritoare, aș fi ales ”Live In Dublin” (2014). Dar cred că albumul de studio  cel mai potrivit pentru a fi inclus în seria de audiții inevitabile este ”I’m Your man” (1988). E produs în ton cu anii în care a apărut, e cântat mai viguros și e cel mai dens în piese preferate. Greu, spuneam, pentru că la fel de bine puteam alege ”Songs Of Love And Hate” (1970) pentru puterea întregului, la fel și ”Various Positions” (1984) pentru ”Dance Me To The End Of Love”, ”Hallelujah” și mai ales ”If It Be Your Will”, ”Death Of A Ladies Man” (1977) pentru producție, ”Ten New Songs” (2001), ”Old Ideas” (2012) sau ”You Want It Darker” (2016) pentru acel Lenny care-mi place mie cel mai mult, detașat, frumos îmbătrânit și la fel de genial.

”I’m Your Man” a apărut într-o perioadă în care mai marii anilor ’60, Bob Dylan, Mick Jagger sau Paul McCartney încercau să producă o muzică potrivită pentru MTV și topurile care prezentau o nouă generație de idoli. Încercarea lor de a fi moderni s-a transformat într-o colecție de ciudățenii. Aceleași mari nume au scos albume slabe, cu mici excepții. Leonard Cohen a scăpat de acest curent, poate pentru că nici nu și-a dorit vreodată să rupă gura târgului, mânat de vreun orgoliu neostoit. El s-a delimitat complet, scriind câteva dintre cele mai bune piese, asociindu-se inspirat cu producători precum Roscoe Beck (care avea să devină directorul muzical al tuturor tunreelor din ultimii ani de viață), Jean-Michel Reusser și Michel Robidoux. Nu s-au ferit să folosească sintetizatoare și mașini de ritm, asta e și prima surpriză, încă de la prima piesă. ”First We Take Manhattan” pare a fi cântată de o turpă de synth pop, nicidecum de bardul aleanului. Albumul e chiar solid în sunet, e o trecere bruscă, radicală și deloc ieftină. Iți oferă titluri clasice precum ”Everybody Knows”, ”Tower Of Song”, ”Take This Waltz” sau ”I’m Your Man” în timp ce încerci să înțelegi ce naiba înseamnă ”Jazz Police”. Ar fi suficient pentru a justifica alegerea. Piesele astea au fost baza repertoriului de concert pentru tot restul carierei. Dacă pentru mulți cantautori trecerea la sintetizatoare s-a ales cu dezastre, lui Leonard Cohen i-a ieșit. Încercarea a dus la reinventare și la (poate) cel mai bun album al său. El a mai încercat diverse deghizări stilistice, dar niciodată nu a reușit acest efect într-un repertoriu concentrat în 40 de minute. La 53 de ani a lăsat chitara acustică și helanca, trecând la costum, ochelari de soare și sound robust. A mai încercat ceva de genul ăsta pe ”Various Positions”, dar nu i-a ieșit ca în ’88. Noul sound s-a format în perfectă corelație cu vocea care a mai coborât câteva tonuri și a devenit mai profundă, cu un plus de volum. Ceea ce pentru unii ar putea însemna sfârșitul carierei, pentru Cohen a fost un avantaj. Piesele sunt oferite cu intensitate și autoritate, ca niște momente de revelație iar textele sunt printre cele mai bune. Ba nu, sunt cele mai bune. Iar mă bag în jocul ăsta riscant și inutil, dar pe ”I’m Your Man” asculți o combinație astrală de cuvinte și sunete. Teme variate și genial vresificate, cred că mai reușit ca niciodată. Asta se datorează și aportului muzical considerabil îmbogățit. Pe ”First We Take Manhattan” (inițial intitulată ”In Old Berlin”), Cohen intră cu un ascuțit spirit critic în mintea unui terorist, ”Everybody Knows”, scrisă în colaborare cu Sharon Robinson reia ca o mantră concluzia după descrierile sumbre ale crizei SIDA (regăsită și pe ”Ain’t No Cure For Love”) și ale injustiției sociale, demascând fața slăbită a sclipiciului anilor ’80. Un viitor distopic va face uitată lumea pe care o știm noi. Cei răi câștigă, cei buni dispar, săracii sunt mai săraci, bogații sunt mai bogați, barca se scufundă și toată lumea știe asta. Piesa care dă titlul albumului poate fi confundată cu un cântec de dragoste, dar e ceva mult mai serios, pornit din obsesie, din devotamentul întins la limita auto-umilirii. ”Take This Waltz” e o traducere a poemului ”Pequeno Vals Vienes” scris de unul dintre autorii favoriți ai lui Leonard, Federico Garcia Lorca. O versiune anterioară a fost înregistrată la Paris, în studiourile Montmartre în 1986, ca parte a unui omagiu adus scriitorului spaniol. Versiunea de pe ”I’m Your Man” are adăugată vioara și vocea din duetul cu Jennifer Warnes. Munca traducerii a reflectat clar respectul lui Cohen pentru Lorca. A petrecut 150 de ore pentru a reda în limba engleză farmecul poetic al eroului său literar. Oricum, Cohen și-a manifestat mai devreme afecțiunea, numindu-și fiica Lorca. ”Jazz Police” e un mic experiment, o glumă dacă vrei. E replica lui Cohen la tendința muzicienilor săi de a adăuga fraze de jazz în concerte. El trebuia să preia rolul ”polițistului” în timpul repetițiilor, pentru a se asigura că asemenea porniri nu scapă de sub control. E normal, erau muzicieni buni, le era greu să cânte la fel de fiecare dată. Când ai limbaj, cu greu te poți abține să repeți aceleași cuvinte. ”I Can’t Forget”, chiar dacă inițial e despre exodul evreiesc din Egipt, e o încercare evidentă de a relaxa mediul prin umor și abordare mai puțin complicată. Toate evenimentele importante se reduc la un moment dat la amintiri secvențiale. ”Tower Of Song” încheie albumul ca o adevărată piesă de rezistență, este orchestrată ironic pe o claviatură Casio, cu sunetul unui instrument de jucărie și conține una dintre cele mai inteligente cugetări la adresa propriei arte: “I said to Hank Williams, ‘How lonely does it get?’ / Hank Williams hasn’t answered yet.” Și bineînțeles, ”I was born like this, I had no choice / I was born with the gift of a golden voice”. Esența existenței solitare a creatorului de cântec. Atâta frumusețe, cât pentru un întreg deceniu. Lustruit și aranjat, dar cu un substrat umbros de disperare și corupție, albumul a revitalizat cariera lui Cohen. După o perioadă de ezitări, atmosfera s-a mai aerisit dar tonul lui a rămas grav, pentru că în plan personal era devastat de depresie, apatie și indisciplină. Dar acest disc i-a stabilit standardul pentru restul carierei.

Trecuseră doi ani de la turneul ”Various Positions” când acest album a fost lansat, devenind cel mai bun produs Cohen de la ”Songs Of Love And Hate” încoace. Toți au sesizat revenirea de formă. Un plus de recunoaștere a venit și datorită unui alt disc, lansat de Jennifer Warnes, care a lucrat în diferite perioade cu Cohen, încă din 1972. Apărând pe multe din albumele lui, Warnes îl înțelegea bine, dezvoltând o pasiune pentru muzica lui. Încă din 1979, din timpul turneului ”Recent Songs”, ea a avut ideea unui album pe care să-i cânte piesele. Așa a apărut ”Famous Blue Raincoat”, un disc produs de Roscoe Beck și cântat de Jennifer Warnes. Cei doi deveniseră un cuplu chiar în timpul turneului. ”Jenny sings Lenny”, cum ar veni. Zeci de muzicieni au fost implicați pe cele nouă piese, printre care îi recunoaștem pe David Lindley, Van Dyke Parks sau Stevie Ray Vaughan. Leonard era încântat de proiect și a acceptat să cânte alături de Jennifer pe ”Joan Of Arc”. Mai mult, a oferit noii colecții două piese încă neînregistrate, ”Ain’t No Cure for Love” și ”First We Take Manhattan”. Warnes avea succes și voce bună, așa că în ianuarie 1987, când albumul a fost lansat, a primit un disc de aur în Canada și a prezentat muzica lui Cohen într-o formă cu mai mult acces la public. Generozitatea s-a întors sub forma unui favor care a așternut solul fertil pentru o lucrare minunată. În toamna lui 1987 au început să se adune titlurile pentru ”I’m Your man”.

De obicei, pentru Leonard Cohen, a scrie piese noi pentru un album însemna un proces istovitor în care își impunea un ritm de lucru cât mai intens, pentru a nu denatura vocația creativă. Era o datorie, așa cum erau și cărțile. Balanța vânzărilor era cât de cât stabilă, chiar dacă nu vindea masiv. Casa de discuri nu avea motive să-i impună vreun termen, dar avea nevoie de concentrare și de inspirație. Între 1986 și 1987 s-a plimbat între sudul Franței pentru a-și vedea copiii, Paris, pentru a se întâlni cu Dominique, chiar dacă relația lor se cam destrăma, Montreal, unde încă avea o casă și Los Angeles, orașul în care oricând găsea studiouri bune și muzicieni. În tot acest timp a compus și a înregistrat sub diferite forme, în studiouri locale sau acasă, singur, fără ajutorul altor muzicieni. Chiar și când a ajuns la Montreal, la Studio Tempo, s-a acompaniat cu ajutorul unui sintetizator, într-o primă etapă. Apoi, când piesele au avut nevoie de completare, a apelat la Roscoe Beck, basistul care și-a arătat pentru prima dată calitățile de producător pe ”Famous Blue Raincoat”. Impresionat de rezultat, Cohen i-a propus să preia noul proiect. O bună parte din ”instrumentație” era alcătuită din efecte electronice și claviaturi care înlocuiau armoniile vocale, instrumentele cu coarde sau ritmul. Atunci au fost aleși muzicienii, parte din ei prezenți și pe albumele anterioare, printre care violonistul Raffi Hakopian, virtuozul oud-ului John Biezokijan sau chitaristul Sneaky Pete Kleinow. Cu sesiuni împărțite între Montreal și Los Angeles, cu patru producători (Beck, Reusser, Robidoux și Cohen însuși), noul album începea să sune. Vocea mai așezată a lui Leonard a îmbunătățit sunetul iar piesele provocau deja entuziasm. Evident, a contat și prezența a trei ritmicieni colosali: Tom Brechtlein, Vinnie Colaiuta și Lenny Castro.  

Pe coperta albumului, una dintre cele mai memorabile, Leonard ține în mână o banană pe jumătate mâncată. La un moment dat spunea că ipostaza imită maimuța transcedentală. De fapt, e o fotografie făcută de Sharon Weisz în timp ce Cohen era într-un depozit din Los Angeles pentru a asista la o filmare. Jennifer Warnes lucra la videoclipul piesei ”First We Take Manhattan”, varianta de pe albumu propriu, când a primit vizita bunului ei prieten îmbrăcat în costum, cu tricou alb purtând ochelari de soare și molfăind dintr-o banană. Ulterior, Weisz i-a arătat fotografia lui Cohen, care a realizat că imaginea îl descrie perfect. Se simțea ”cool”, părea în control, cu o idee clară despre sine. Poate alții vedeau doar un tip cu gura plină după niște ochelari fumurii, dar lui i-a plăcut atât de mult, încât a folosit-o pentru coperta albumului și pentru poster-ul turneului mondial din 1988.

E destul de ușor de dedus că Leonard nu e genul de artist care să țopăie de bucurie că pleacă în turneu după ce lansează albumul. Cu toate astea, ”I’m Your Man” l-a făcut să privească mai motivat această perspectivă, mai ales că trupa urma să fie formată după indicațiile lui Roscoe Beck. El însuși nu putea pleca, pentru că avea alte angajamente de studio, dar a asamblat o trupă bună, cu John Biezokijan la oud, Steve Meador la baterie, Bob Metzger la chitară, Steve Zirkel la chitară bas și claviaturiștii Tom McMorran și Bob Furgo. Lor li s-au adăugat două vocaliste de acompaniament, Perla Batalia și Julie Christensen. Albumul a fost lansat pe 2 februarie 1988 iar pe 7 februarie, Mr.Cohen era deja prin Europa, pentru câteva interviuri promoționale. Turneul European, cu 59 de concerte, a început pe 5 aprilie. Leonard era peste tot sărbătorit și tratat ca un star. În Europa mai ales, unde a avut dintotdeuna publicul cel mai devotat, dar și în America, unde chiar dacă nu a lansat oficial acest album, și-a mărit popularitatea, pornind turneul în luna iulie. Din toate părțile, recenziile erau elogioase. La vremea lui, ”I’m Your Man” a atins și publicul mai tânăr datorită producției, fiind mai bine vândut în toată lumea, în comparație cu toate albumele anterioare. Calitatea lui, auto-parodierea și simetria derutantă au convins multă lume să revină asupra catalogului, asupra albumelor mai vechi, la fel de bogate în ironie, spirit și emoție. David Browne spunea că e primul album al lui Cohen care poate fi ascultat în timpul zilei.  

Puțini sunt muzicienii cu cinci decenii de succes artistic care au început să scrie cântece pentru că poeziile nu-și găseau publicul. Dar, la fel ca în viață, Leonard Cohen a arătat o admirabilă dedicare drumurilor mai puțin bătute.  Pentru el, trecerea de la scris la cântat nu a fost dramatică, nu a trebuit să facă un amplu salt artistic. Pentru el, unele au fost mai întâi cuvinte, altele au fost sunete, altele au fost situații. Atunci când vrei să simți o parte din trăirea situațiilor din lumea pe care o găsești, atunci cred că Lenny e omul tău, el te face să auzi o chitară chiar și atunci când îi citești poeziile.