Frank Zappa – „Apostrophe“: „Watch out where the huskies go, and don't you eat that yellow snow“

0
0
Publicat:

Mă așteptam să-mi fie mult mai ușor să scriu despre Frank Zappa. 35 de ani doar l-am ascultat, apoi am crezut că pot transcrie pur și simplu ceea ce am aflat de la el. Sigur, așa e normal, așa procedez cu toți muzicienii, numai că de data asta am fost copleșit de diferența stranie și masivă dintre plăcerea ascultării și dificultatea transpunerii în vorbe. A spune că Frank Zappa este un artist unic e ca și cum ai spune că soarele răsare la răsărit și apune la apus.

Zappa 1 jpg

Cu adevărat excepțională este maniera lui ludic-absurd-burlescă de a arăta cât de serios e în privința muzicii, nivelul extrem de stridență și complexitate prin care-și arată unicitatea. Și-a savurat caracterul insolit în fiecare clipă, conștient de faptul că majoritatea îl consideră un ciudat. A profitat din plin de acest atribut care i  s-a oferit pentru a-i descrie inventivitatea. Și chiar dacă avea imaginea tipului psihedelic al anilor ’60, era notoriu pentru aversiunea lui față de droguri, față de orice tip de abuz, cu excepția țigărilor și a cafelei pe care le consuma în exces. A fumat câteva joint-uri toată viața, în rest a respins orice tip de ”substanță”. Nici nu avea nevoie. Muncea ca un maniac și producea cu o frecvență mult peste media activă. Zappa a fost teribil de prolific. Până în 1974 lansase deja 17 albume oficiale. Acum, dacă includem producțiile postume care continuă să apară din imensa-i arhivă, avem cam 120 de albume. Le-am ascultat pe toate, plus vreo 100 de înregistrări de tip ”bootleg”. Pentru că Frank Zappa este muzicianul suprem pentru mine, nimeni, niciodată nu mi-a atras mai mult uimirea, curiozitatea, admirația și entuziasmul de fervent ascultător de muzică.

Zappa 2 jpg

Și ca să nu ne pierdem într-o lume care oricum devine mai clară și mult mai atractivă după mai multe drumuri știute, vreau să trec direct la motivul pentru care ”Apostrophe” poate fi un bun început pentru a intra în această lume, un prim și sigur pas făcut cu folos: repertoriul, condus de suita ”Don’t Eat The Yellow Snow”, un canon care cuprinde cam tot ce ar fi bine să știm de la început despre Zappa. Un set de patru piese adunate în jurul unei vagi teme conceptuale despre eschimoși, o satiră socială care îl are în centru pe Nanook (nume cunoscut în cultura inuită care s-ar traduce ca ”marele urs polar”), care ascultă de sfaturile mamei lui de a evita zăpada galbenă lăsată de husky, apoi se răzbună pe un traficant de blănuri care i-a agresat puiul de focă favorit, frecându-i ochii cu temuta zăpadă colorată (”Nanook Rubs It”). Acesta, orbit, caută vindecare la un guru care-i promite și Nirvana pentru o sumă modică (”Cosmic Debris”, piesa care încheie prima față a vinilului). Dar până acolo se confruntă cut un tip angajat în tot felul de intenții ilicite (”St.Alfonzo’s Pancake Breakfast”) și cu un spiriduș pervers (”Father O’Blivion”). ”Cosmic Debris” e una din preferatele mele, datorită riff-ului de deschidere și a temei care-l țintește pe Maharaj Ji, un fel de Osho mai copil, un guru de buzunar care-și recrutează victimele din zona pseudo-spirituală trasată de droguri.

Zappa 3 jpg

Pare o aiureală onirică, nu-i așa? Primul vers este ”Dreamed I was an eskimo”, care mobilizează conceptul primordial al visului, ceea ce ne dă libertatea de a face asocieri atipice și conexiuni ilogice. Adică să spunem și  să credem orice ne taie capul. Numai că Zappa nu e un robinet dadaist de baliverne, ci un laser sensibil care detectează disfuncționalitatea și o transformă în pamflet. Nu știu dacă a citit ”Phaidon”-ul lui Platon, dar ne poate face să credem că o reclamă sau un joc de cuvinte are legătură cu nemurirea sufletului. De fapt ne putem gândi la orice când ascultăm Zappa, iar provocarea e să-i cuprinzi toată opera, luând fiecare perioadă ca atare, găsind conexiunile și firul care le leagă: experimentul bazat pe un vocabular gigantic, personalizat de o minte ageră, anticipativă. Nu i-aș zice avant-gardă, acest termen e compromis de multe frecții egolatre, prea mulți caută și nu găsesc nimic, arătându-și nevoia de atenție. Mai degrabă l-aș descrie prin titlul cărții scrise de Neil Slaven: ”Electric Don Quixote”.

Zappa 4 jpg

 Cu sensul aiurit al poveștii ne-am obișnuit și putem să-i căutăm toate ascunzișurile, dar cel mai important aspect aici este cursivitatea muzicală, care ni-l arată pe Zappa cel funky și pe Zappa cel complex, uneori pe amândoi deodată, o oglindă bine luminată a muzicianului incredibil, revoltător de bun în a descopune jazz-ul, rock-ulși muzica clasică pentru a construi ceva nemaiîntâlnit. ”Yelow Snow” e tipic Zappa. Ciudată tematic, sofisticată muzical și total ascultabilă, agreabilă până la hohote, promovând cu voluptate grotescul lipsit de potențial comercial. O sfidare totală a oricărui gen și în același timp o antrenantă lecție de muzică contemporană.

”The crux of the biscuit is the apostrophe”

Fața a doua e și mai diversă stilistic, începând frenetic cu ”Excentrifugal Forz”, cu versuri  obscure, inutil de analizat, dar dacă încercăm să vizualizăm titlul, îl vedem pe Zappa însuși, absorbind influențe și evenimente în propriul vortex creativ, redându-le sub forma unor compoziții originale. ”Uncle Remus”, cu temă rasială, nu e departe de aceeași descriere a unor asocieri absurde de idei care duc la ceva izbitor, divers, care te lasă cu un zâmbet nedefinit, pe care nu-l vede nimeni. Dacă vorbim de bizarerii, urmează ”Stink Foot”, inspirată dintr-o reclamă la spray deodorant pentru picioare (”Mermen”), sucită de la subiectul legat de o boală imaginară numită ”bromadrosis” la gânduri despre continuitatea conceptuală adresată maestrului său de către un cățel poodle numit Fido, descoperit pentru prima oară sub numele de Frenchie pe piesa ”Dirty Love”, una dintre figurile des întâlnite în ”zappografie”, alături de ”snakes” sau ”crux of the biscuit”, ca să dau doar câteva exemple de termeni simbolici prin care Zappa toarnă acid peste consumerism și prostie. El era un capitalist fără ezitări, nu avea vise umede de stânga, dar orice tip de aberație cognitivă, orice abuz fanatic era sever persiflat. Tonul lui anti-autoritarist viza homofobia, bisericile, funcționarii guvernamentali și politicienii în general, impresarii, tele-evangheliștii, falsitatea lumii mascate de costume scumpe și multe alte aspecte ale naturii umane în toată splendoarea ei teritorialist-posesivă prin satire codificate în expresii precum ”the crux of the biscuit is the apostrophe”. Nu era de-ajuns că avem de pătruns un colos muzical multi-stratificat, extins sonor de la parodie la simfonie, acum trebuie să trecem de barajul textual. ”crux of the biscuit” poate însemna ”miezul problemei”, cireașa de pe tort sau osul, care poate fi în mâna stăpânului sau în gura câinelui. Expresia poate fi derivată din ”des pudels kern”, folosită în ”Faust”-ul lui Goethe. Mefisto apare pentru prima dată sub forma unui poodle mare și negru. Jocul de cuvinte graviteză în jurul puterii sau a lipsei acesteia, pentru că ce altceva reprezintă apostroful decât semnalarea lipsei sau uneori a posesiunii? Multe pagini s-au scris pentru a oferi înțelesul altor pagini negre (”The Black Page”), adică partituri foarte dense în notații și accente subtile iar legenda va crește în dimensiuni, sporind dorința de a rezolva misterul. Până atunci avem de savurat un album fabulos, participând activ la audiție, doar așa putem spune că primim exact ce ne oferă această muzică.

Zappa 5 png

Deși sună unitar, cu continuitate conceptuală, ”Apostrophe” a fost înregistrat în mai multe studiouri, cu un colectiv muzical lărgit, pe parcursul a doi ani și conține poate cea mai definitorie construcție muzicală și verbală, cu detalii labirintice și spirale ritmico-melodice, accente și elemente din tot ce a dat muzica mai bun până atunci. Am mai spus-o și nu mă încearcă niciun regret când mă repet, cred că e și cel mai potrivit loc de unde să începi să-l cunoști pe Frank Zappa. Ultimele ședințe de studio din primele două luni ale lui 1974 au tras liniile finale pentru acest album și pentru ”Bongo Fury”, lansat după un an. ”Apostrophe” curpinde una dintre cele mai creative pagini din catalogul Zappa, adunând materiale inclusiv din perioada ”Hot Rats”, implicând colaboratori mai vechi precum bateriștii John Guerin și Aynsley Dunbar, violoniștii Sugarcane Harris și Jean-Luc Ponty și o ultimă contribuție din partea lui Ray Collins. Piesa care dă titlul albumului e un ”jam” de studio înregistrat în toamna lui ’73 la New York în studioul Electric Lady, între Frank Zappa, Jack Bruce, Jim Gordon și Tony Duran. Coperta conține un portret, direct, fără efecte sau costumații care să semnifice altceva decât concentrarea muzicală. Poate pentru că e cel mai personal album Zappa, chiar dacă e și unul dintre cele mai caraghioase.

“Now is that a real poncho or is that a Sears poncho?”

”Apostrophe” a fost lansat pe 22 aprilie 1974 și a creat un șoc previzibil, dar și un succes spontan, peste alte albume apărute anterior, ajutat și de turneul ”Tenth Anniversary”, început cu două zile mai târziu și continuat până la mijlocul lui august. În acest timp, albumul a avut o traiectorie ”pop”, urcând în topuri ornat cu aur, petrecând 11 săptămâni printre cele mai de succes 20 de producții ale perioadei. A ajuns până pe locul 10. E normal, pentru că dacă nu te prinzi de alambicul muzical, te distrezi copios cu povestea expusă ca o comedie. ”Truly a mother of an album”, cum spuneau cei de la Rolling Stone (revista). Până și Frank era satisfăcut de rezultat, chiar dacă nu l-au interesat niciodată clasamentele. A angajat o fanfară cu 50 de muzicieni pentru a mulțumi celor de la Warner, deși el știa că meritul nu e niciodată al casei de discuri. De data asta credea că succesul albumului se datorează unui DJ care a preluat ”Don’t Eat The Yellow Snow”, a editat-o și a difuzat-o în același playlist cu ”Teeny Weeny Bikini” transformând-o în hit. Warner nu avea cum să prevadă asta. Englezii l-au primit cu atituidni combinate, folosind epitete variabile de la ”genial” până la ”grotesc” sau ”iresponsabil”.

Există două albume care stau în centrul carierei lui Zappa, la propriu și la figurat. ”Over-Nite Sensation” și ”Apostrophe”. ”Over-Nite”, lansat în septembrie 1973, a însemnat desprinderea totală de conceptul ”Mothers Of Invention”, argumentul principal fiind intenția de a continua satira cu muzicieni mai buni. A urmat destul de repede succesul cu ”Apostrophe”, care l-a mutat de pe altarul artistului de cult direct în sufrageriile Americii de clasă mijlocie. Dacă în general e dificil de scris despre muzica lui Zappa, despre aceste două albume în mod special e și mai greu, având în vedere popularitatea lor, în contrast cu tendința contra-culturală a artistului, printr-o muzică mult mai accesibilă. Ambele albume sunt din plin alimentate de jazz, dar cântate mai aproape de ceea ce transmitea atitudinea rock, cu copertă pop. Aceleași două discuri au provocat indignare sau dezamăgire în rândul unor critici și admiratori redundanți și au adus artistului o armată de noi fani, dând tonul unor producții ulterioare, în special ”Roxy & Elsewhere” și ”One Size Fits All”, care ar merita cel puțin la fel de mult spațiu de recenzie. Ele mai sunt cunoscute și ca ”the sex albums”, e clar de ce. Trupa din acea perioadă mai era denumită și ”The Roxy Band”.

În plan general, ”Apostrophe” își merită lauda și damnarea, ca orice entitate celebră. Dacă asculți discografia Zappa sau măcar câteva dintre cele mai reprezentative titluri, alegi în timp ceea ce te face să asculți mai mult și cu plăcere. E foarte posibil să nu rămâi cu toate reperele la același nivel de atenție, să nu te atașezi de ”Uncle Meat” dacă îți place ”Joe’s Garage”, la fel cum ai putea asculta o dată ”Civilization Phase III” și de zeci de ori ”Broadway The Hardway”. Cel mai posibil e să păstrezi cele două albume aflate în centrul atenției noastre, mai ales dacă începi cu ele, apoi să mergi pe calea trasată de influența lor. Eu am început cu ”Sheik Yerbouti”, așa s-a nimerit, dar impactul a fost atât de putenric încât mi-am dorit să ascult cât mai mult din ce poate face acest muzician aflat în propria ligă. Diversitatea m-a provocat, unele experimente m-au intrigat, dar tot timpul am avut motive de mirare și de curiozitate insațiabilă. După mai bine de 30 de ani de ”zappologie” pot spune că toate albumele lui au reușit ceva, dar nu mi-au rămas la fel de atractive. Ceea ce încă mai ascult intră în formulele lui derulate la mijlocul anilor ’70 și ’80. Și ”Hot Rats”, desigur, mai ales pentru ”Peaches En Regalia”. E perioada în care Zappa a știut cel mai bine să atragă prin umor, absurd și suprarealist, dar și prin nivelul la care a ajuns să colaboreze cu muzicienii. Toți erau impecabil pregătiți, cu conservator și limbaj dezvoltat în jazz, lucrând pentru un compozitor care a știut exact ce să le ceară și în același timp să se relaxeze și să lucreze cu un limbaj muzical personalizat. Iar ”Yellow Snow”, ”Father O’Blivion” sau ”Cosmic Debris” descriu cel mai bine această direcție muzicală completată de teoria versurilor ”tâmpite” care ironizează mondenitatea clasei de mijloc americane fără a sta în calea provocatorului flux muzical. Putem face multe salturi logice în privința acestor versuri, putem s-o analizăm la fel ca pe Shakespeare dar tot muzica rămâne partea importantă, care ne face să revenim și să luăm notițe. “Information is not knowledge (asta a zis-o și Einstein). Knowledge is not wisdom. Wisdom is not truth. Truth is not beauty. Beauty is not love. Love is not music. Music is THE BEST.” e o celebră iterație care-i aparține.

Zappa 6 png

“But I got the crystal ball,”

Din tot acest colos muzical care nu descrie doar un gen ci un secol muzical am ales momentul în care Zappa și-a ales trupa cea mai precisă, cu o concentrare care și-a menținut eficiența până la ultimul lui concert din aprilie 1988. Precizie muzicală și vitriol social îndreptat mai ales către câteva clișee existente încă din anii ’60: pseudo-pacifismul hippie, terapii naturiste, fanatismul religios, impostura mistică, ideea de guru, profeți și ghicitori în globuri de cristal și toate bazaconiile pe care și noi le găsim peste tot, de la uleiuri esențiale până la zodii și vindecări cu tătăneasă, șofran și banane fierte. Cineva trebuia să o facă, iar Zappa a făcut-o la timpul cel mai potrivit, la nivel de maestru suprem, ca un zeu al sarcasmului , aspru dar sever cu ridicolul naturii umane. Un moment potrivit și pentru că America se chinuia cu excesele unei noi generații pierdute și se retrăgea dintr-un război cu un președinte demisionar. Zappa spulberă resturile unei contra-culturi muribunde printr-un dur test de autenticitate. Și face o declarație politică pe subeictul sensibil al coexistenței rasiale, care continuă să frământe America: o trupă formată din afro-americani, europeni, hispanici, femei și bărbați, condusă de un american născut în Baltimore, cu tată născut în Sicilia.

Succesul cu ”Apostrophe” a creat o situație unică pentru Frank Zappa, care în timpul probelor de sunet scria o nouă piesă, în timp ce înregistra un album scria deja altul, punea pe bandă toate sesiunile și concertele, lucra savant și în volume imense, fuma și bea cafea dar evita șabloanele industriale, chiar când era vorba de organizarea turneelor. Pentru un timp, a intrat în rutina album/turneu/album/turneu, în buclă. Au mai fost mici întreruperi, cauzate de situații speciale, cum ar fi călătoria la Londra din 1975 pentru un proces împotriva Royal Albert Hall intentat de el împreună cu managerul Herb Cohen. Zappa a pierdut procesul, însă stenogramele sunt hilare și indică, dacă mai era nevoie, o agerime intelectuală impresionantă. În rest, a exercitat un control inflexibil asupra rutinei zilnice. Unii îl vedeau ca pe un lider arogant și rece, dar căldura, onestitatea și normalitatea vieții de familie dovedeau că mulți au păreri superficiale. Nici nu ai cum sa debitezi asemenea umor dacă ai sânge de reptilă. Personalitatea lui trebuie judecată după criteriile lui. Opera lui prodigioasă este rezultatul unei minți fără odihnă, o mentalitate care a respins instinctiv orice compromis. Zappa a simțit pericolul eroziunii libertății de expresie, dar a folosit această libertate pentru a ilustra muzical cea mai complexă, detaliată, comică, hiperbolizată și spectacoluoasă analiză a societății. Sofisticat, sclipitor și brutal de sincer.

E greu, foarte greu să scriu despre Frank Zappa și să aleg atât de puțin dintr-o asemenea colecție. A scrie impresii despre o lume pe care o cunoști după explorări multiple poate fi realizabil, dar despre Univers nu ai cum să scrii doar un eseu. Iar dacă privesc raftul de cărți și cel de discuri dedicate lui Frank Zappa, mă gândesc că încă un volum scris de mine nu ar aduce mari foloase. Pot în schimb să-mi permit să fac ceea ce am făcut și cu celelalte albume pe care am încercat să le cuprind în cuvinte, cu nemăsurată admirație, acele audiții pe care niciunul dintre noi nu ar trebui să le omită. La fel aș putea scrie despre ”Hot Rats”, ”Sheik Yerbouti”, ”You Are What You Is”, ”Them Or Us”, ”Ship Arriving Too Late To Save A Drowning Witch”, ”The Man From Utopia”, ”Studio Tan”, ”Roxy & Elsewehere”, ”Tinseltown Rebellion”, ”The Best Band You Never Heard In Your Life”, ”Make A Jazz Noise Here”, ”The Grand Wazoo”, ”One Size Fits All”, ”Joe’s Garage” sau ”Broadway The Hardway”, albume de care nu mă voi sătura niciodată, pe care le ascult cu aceeași poftă și uimire. Și mai și râd de mă dor fălcile. Nu am scris degeaba aceste titluri, ele pot fi continuarea explorării tale într-ale zappologiei, un domeniu vast, cu un relief solicitant, dar care îți poate îmbogăți semnificativ viața de iubitor al muzicii. Orice mic efort de a asculta activ această muzică e din plin răsplătit. Ascultați-l pe Zappa cu curaj și răbdare, intrați prin cât mai multe cotloane și ferestre ale imaginației lui, luați-i albumele la rând sau la întâmplare, beneficiați din plin de privilegiul de a cuprinde măreția muzicală, descoperiți singuri ce rasă era ”Evelyn, The Modified Dog” și să ascultați un geniu la lucru.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite