„The One, The Funk”

La început a fost suspiciunea. La fel ca toate numele care provoacă noutate, cuvântul ”funk” nu suna bine. Dar la vremea lor, cuvinte precum jazz, blues, swing sau rock’n’roll sunau la fel de dubios. Asta a fost atunci. Acum, același cuvânt unește o lume întreagă prin ritm, vers, melodie și dans într-o irezistibilă manifestare muzicală cântată de cei mai buni muzicieni. Funk înseamnă bună dispoziție, groove și eliberare, e inteligent,colorat și direct, nu poate fi cântat de oricine și nici explicat complet în cuvinte, în schimb e direct accesibil unui larg segment de public. Semnificația lui documentată în 1784 s-a transformat odată cu transpunerea în muzică. De la ceva stătut la ceva simțit cu intensitate. Pentru mine e o stare de conștiință care cuprinde mintea, corpul și sufletul, mă atrage și îmi provoacă o insațiabilă poftă de viață, de aceea vreau să-l ascult și să-l cânt de câte ori am ocazia. Ritmul acela, sincopa, accentul și constanta relaxare care-i dă fluență și care ne pătrunde tot corpul. Intr-o măsură standard de patru timpi, cea mai comună în muzică, funk este ”on the one”, un accent apăsat pe primul timp, apoi se relaxează pe timpii doi și patru. Nu e nevoie să numărăm, trebuie să lăsăm corpul să numere din instinct. Există puține forme care chiar te fac să te bucuri din plin de muzică, de ceea ce înseamnă cu adevărat muzica, un limbaj complex care te face să te simți parte într-o lume mare și furmoasă. Funk înseamnă povestea vibrantă a muzicii născute din tradiție și comunitate, plină de energie, atitudine, speranță și spirit ireprimabil.

Zeci de ani a existat ca derivat al muzicii soul, ca fundal al exploziei disco sau pur și simplu ca o noțiune aleatorie în mediul muzical popular, timp în care a fost preluat, copiat și transpus în sampling de mii de artiști, devenind cel mai influent gen provenit din muzica americană, după blues. Dacă mai multe denumiri s-au consumat, despre funk auzim în orice context muzical în care există atitudine, autenticitate, culoare, improvizație și îndrăzneală delectabilă, ca să nu-i zic obrăznicie. Asta după ce separăm cele două noțiuni de bază, ”funk” și ”funky”, pe care în continuare le vom dezbrăca de ghilimele. Și după ce ne dăm seama că rămâne ceva special, după ce realizezi că e aproape imposibil de descris în cuvinte, la fel ca orice altă trăire intensă. Poate nu-l poți descrie, dar îl simți imediat cum îl sculți.

Funk înseamnă eliberarea naturală a condiției umane dispuse pe toate frecvențele. Poate fi agitat sau așezat, ludic sau serios, fierbinte și glacial, primitiv și sofisticat, un tip de descărcare incontestabil. La fel de bine poate fi un cuvânt pentru a descrie ceva ce încă nu și-a găsit denumirea. Când spui că cineva arată funky, te referi la culoare și amuzament, poate chiar la indisciplinat sau ridicol, dacă îl privești printr-o lentilă mai conservatoare. De cele mai multe ori, oamenii asociați cu acest cuvânt sun creativi, cu stil propriu, conștienți de sine. Sensibilitatea nu e un defect, la fel cum nici comportamentul dezinhibat, însuflețit de o pulsație ritmică nu reprezintă nimic antisocial. Curentul muzical popular în anii ’70, diseminat în aproape orice manifestare a muzicii pop până în zilele noastre afirmă, prin estetica lui policromă, o întoarcere la un mod de viață mai puțin formal. În profunzime, funk-ul e înrădăcinat în cosmologia africană, prin care noi suntem creați în armonie cu ritmul naturii, prin urmare exprimarea liberă înseamnă o minte sănătoasă. E un aspect valabil de când lumea, care acum mai poate purta un nume. În sens modern, funk înseamnă reacția de respingere deliberată a rigidității dogmatice. Societatea tradițională occidentală are nevoie de etichetă, civism, rațional, dar toate acestea pot ajunge în extrema pompei și a corsetului care respinge orice pornire naturală. Atunci, instinctiv, devenim funky.

Muzical, funk-ul se distinge prin consistența muzicală și este evident asemănător jazz-ului cel puțin prin câteva aspecte. Are o ritmică distinctă, provine din îmbinarea mai multor culturi, are la bază mediul social și cultural al comunității afro americane iar în forma lui brută se bazează definitoriu pe improvizație. Pe același groove se succed teme preluate de fiecare isntrument care parafreazează în structura armonică. Dealtfel, asemănarea e normală, atâta timp cât cuvântul ”funk” a apărut devreme în limbajul muzicienilor de jazz, are o etimologie la fel de neclară. Instrumentele comunică la un nivel dramatic de complexitate. Indiferent d enumăr, ele se desfășoară pe linii diferite dar la un moment dat se adună într-o frază sau chiar notă sincronizată, apoi revin la acel atractiv interplay ritmic. Sincopa e cuvânt de ordine, cu toate astea nimic nu pare a fi anormal sau deranjant atât timp cât frecvențele basului adună și direcționează totul. Aparenta dezordine este gestionată de groove. Atâta tip cât este ritm, unitate și stare, e funk. Sau dacă ai un bas sincopat, un ritm solid de baterie, o linie melodică de chitară sau pian sau amândouă în contrapunct și o voce soul, ai funk. Dacă ai și suflători, cu atât mai bine. Mulți îi conferă valori psirituale dar cred că noi ne putem rezuma la imensa plăcere de a primi un anxiolitic cu efect imediat. Diferența dintre soul și funk? Muzica soul e bazată pe o melodie susținută de celelalte instrumente, pe când funk-ul adună instrumentele într-o relație de interacțiune. Unitate, într-o continuă descărcare de energie. E nevoie de tehnică instrumentală, dar mai mult de libertate mentală, într-o stare de intuitivă prin care muzicianul să conceapă cele mai potrivite ritmuri sau melodii, în relație cu ceilalți participanți, abordînd orice instrument într-o manieră percusivă. Abia atunci totul devine natural. Ascultă chitara într-o piesă funk, pentru a simți contrasul dezvoltat în ritm, în raport cu basul și bateria.

Bootsy Collins

Dezvoltarea din rhythm & blues și din jazz e firească. Anii războiului au dus la formarea unei forme de jazz mai inteligente, mai interactive, ca replică la monotonia swing-ului. Sunetele nu erau blânde în acest stil muzical, dimpotrivă, ritmul pulsa, notele se agitau la o temperatură ridicată, spontan și exxcentric, așa cum o descria și numele, bop. Be bop-ul era direct, evita jocul fals al ansamblurilor construite pe placul publicului larg. Metodic, serios, elibera muzicienii și publicul din orice tip de preconcepție. După câțiva ani, coasta de vest a Americii a venit cu o replică mai aerisită, răcind motoarele turate la maximum al trupelor din Harlem. Cool jazz-ul era mai accesibil, mai ușor de urmărit iar linia lui muzicală a continuat cu hard bop, extensia jazz-ului care includea gospel și blues într-o proprție care-l făcea popular și în afara comunităților afro-americane. De aici până la funk au fost Horace Silver și alții ca el.

Bomba funk a fost detonată de James Brown în anii ’60. Evident, orice gen de muzică provenit din cultura afro-americană avea și o formă de manifest. Ulterior, Stevie Wonder și George Clinton și-au asumat și ei rolul de avatar al unui vis american, tendința firească de afirmare a declarațiior politice prin muzică e inseparabilă de actul pur artistic pe care vreau să-l extrag din acest context. Odată cu mesajul furios al semenilor, James Brown ne-a oferit groove-ul primordial, cu o forță gravitațională atât de puternică, încât a mutat nucleul întregii lumi muzicale. Punând structura ritmică pe picioare, cu emfază pe primul timp, James Brown a declanșat o nouă tendință în muzica pop legând-o și mai strâns de ritmica africană. De la el vine îndemnul ”on the one”, urmat de accentele care umple întreaga măsură, fără să lase niciun spațiu fără sens. Când Sly Stone și alții ca el au adăugat o chitară distorsionată și un bas pleznit peste toată această nebunie ritmică, s-a mai declanșat un val iar muzica nu a mai fost aceeași. În Jamaica, ritmul săltăreț de ska s-a aerisit, a preluat accentul pe primul timp (downbeat) și a devenit reggae. Deodată, toți percuționiștii deveneau esențiali în jazz și soul, mai ales prin sunetul corpolent de conga. Miles Davis, Cannonball Adderley, Herbie Hancock, Donald Byrd, chiar și Buddy Rich s-au mai desprins de instrumentația tipică de jazz modern și au preluat chitara bas, pianul electric și ritmurile funk, concepând o nouă direcție în jazz, ca efect al aceleiași bombe. Explozia a fost atât de puternică încât și azi îi simțim suflul, precum impulsurile electromagnetice ale unui big bang. Muzica soul și-a schimbat pulsul, așa cum auzim la Stevie Wonder, Marvin Gaye sau The Temptations și în general, ceea ce a pornit ca un efect a devenit un standard, iar funk a devenit gen muzical și liant social. Ne place sau nu, febra disco a cuprins toată planeta, sub o formă simplificată, dansantă, legată de funk.

A urmat hip-hop-ul, ca reconstrucție în formă continuată a esteticii afro-americane. Recitarea pe ritm, combinațiile ritmice preluate direct de pe platane au devenit parte integrantă a unei culturi care are propria istorie.  Odată cu trecerea tehnologiei de ”sampling” la rang de artă, vechile fragmente de funk autentic, transpuse în tot felul de piese noi, au fost astfel reactualizate și permanent validate. Digital sau analogic, funk-ul a fost reîncarnat în noile înfățișări muzicale, în mod natural derivate din firul tradițional. Un exemplu dezarmant de popular? MC Hammer, cu super-hit-ul lui ”Can’t Touch This” (chem taxi), repetă la nesfîrșit un fragment din piesa lui Rick James din 1981, ”Super Freak”. Deasemeni, ”The Payback”, piesa lui James Brown din 1974 a fost sample-ul anului 1992. Astfel, în ascensiunea lui frenetică, rap-ul a dezmembrat repertoriul de funk ca pe o mașină abandonată, legal și moral în cea mai mare măsură. Nu același lucru putem spune despre soul, rhythm & blues, pop, disco, jazz sau rock, care au preluat manevra funk într-o luxutiantă diversitate de nuanțe și flexiuni. Așa ne întâlnim des cu versiunea funky, relația tangențială și nu neapărat superficială care descrie o persoană sau un gen muzical inflențat de funk. Am auzit de soul-funk, jazz-funk, acid jazz, așa cum am auzit de nenumărate piese care sună funky, adică și-au luat libertatea de a fi mai sincopate și mai apăsate pe primul timp, optând pentru folosirea unor proporții personalizate de ritm și culoare. Recentele reglementări legale în privința dreptului de a prelua sunete înregistrate de alții nu au împiedicat diseminarea vechiului spirit în noile personificări. Funk-ul a fost suficient de puternic pentru a-și spune istoria în proprii termeni.

Antifonia sau relația muzicală de chemare-răspuns adună muzicienii și publicul într-o singură unitate. Puține genuri populare pot pretinde că au creat noi tehnici instrumentale, au folosit instrumente noi au inovat structuri total noi în muzica lor și au dezvoltat o cultură estetică completă. O cultură care a devenit un mod de viață.  Nu doar timpul unu, ci și toți împreună, pe același ritm. On the one!

Alte nume de referință, asociate cu cei doi termeni

Funk: The Meters, Lettuce, Parliament-Funkadelic, Bootsy Collins, Graham Central Station, The Isley Brothers, The Motet, Maceo Parker, Fred Wesley, Average White Band, Wild Cherry, Soulive, Zapp, Ohio Players, Gap Band.

Funky: Kool & The Gang, Earth, Wind & Fire, Rufus, Galactic, Incognito, Jamiroquai, Brand New Heavies, Corduroy, James Taylor Quartet, The New Mastersounds, Tower Of Power, Chic, Vulfpeck, Prince.