Michael Jackson – „Thriller”

Anii ’80 au venit cu transformări majore în America. Un deceniu mai optimist, mai inovator, cu excese și inegalități. Societatea câștiga încredere și oportunități. Dincolo de politică, au fost noile tehnologii în prag de largă extindere: computerele Apple, videocasetofoanele VHS și jocurile video. Era epoca ”Star Wars”, ”E.T.” și ”Indiana Jones”, a febrei provocate de Pac-Man, cubul Rubik și MTV, a grandorii de dinaintea streamingului, când internetul a împărțit cultura în mult mai multe direcții, reducând totul la o țeavă prin care curg combinații binare. Acum e totul la îndemână, uneori în exces, atunci era totul mai palpabil iar excesul era în atitudine. Un exemplu: acum, dacă vrem să vedem videoclipul cu ”Thriller”, îl accesăm când vrem noi, din mii de surse. Când a avut premiera, toată lumea s-a adunat în jurul televizoarelor toți l-au văzut în același timp, apoi îl urmăreau când era redifuzat, nu exista o arhivă care să-l facă disponibil în orice moment. Acum apreciază tu efectul în plan emoțional al fiecărei situații. Experiențele colective au creat repere, momente bine memorate, în arhive fizice, fișiere digitale sau reverii nostalgice. Un asemenea moment permanent înregistrat în memoria culturală este ”Thriller”, albumul care a schimbat muzica și industria de divertisment.

→

Imaginea 1/8: Front jpg

”Thriller” a schimbat traiectoria muzicii pentru că a fost mai mult decât un album. A fost un fenomen cultural multimedia neegalat în timp. A marcat apariția unui nou sound, a unei noi epoci, a unui nou tip de pop-star și a unui nou tip de album pop. Pentru un peisaj muzical prins între ruinele lăsate de punk și regiunile cucerite de sintetizatoare, ”Thriller” a însemnat o împrospătare, o recăpătare a încrederii. Pentru ascultători, mai ales cei tineri, a fost aproape o revelație. A adăugat combustibil la muzica pop și a readus muzica afro-americană în prim plan, după o nouă tentativă a radiourilor de a separa sunetele pe criterii rasiale, în anii ’70.

Acum, când lumea muzicală și-a continuat evoluția dar a devenit mult mai divizată, ne putem imagina mult mai clar cât de mult a dominat și unificat acest album. În perioada de culme de după lansare (1982-1984), ”Thriller” a depășit orice barieră posibilă: a rezonat cu toate generațiile, a eliminat prejudecățile rasiale sau materiale. A ajuns dincolo de America, până în Europa, în estul comunist și sovietic, în Asia, Africa, practic peste tot. Șapte din cele nouă piese ale albumului au ajuns în Top 10, trei dintre ele au devenit videoclipuri de referință iar una, ”Billie Jean”, a devenit cea mai însemnată apariție pop la TV, după 1964, când Beatles au apărut în emisiunea lui Ed Sullivan. Pentru mine este piesa pop perfectă, cu o economie incredibilă, cu o energie dată de groove care dacă ar putea fi conservată, ar putea alimenta un megalopolis. Intr-o-ul secției ritmice, pregătira strofei, evoluția dozată a instrumentelor până la acel final cu coardele orchestrate de Jerry Hey și dirijate de Jeremy Lubbock, cântate împreună cu chitara funky a lui David Williams. Pe lângă recordul absolut de vânzări, albumul a lăsat o amprentă vizuală durabilă, parte indispensabilă în construcția muzicală. Gama sonoră din repertoriul acestei producții fundamentale formează o fuziune absolută: R&B, rock, funk, soul, gospel și jazz, combinate și activate de paradoxurile din mintea unui artist cu un talent fenomenal.

”Thriller” a transformat un muritor într-o entitate desprinsă de timp. Michael Jackson a devenit regele muzicii pop. Era de la început o apariție magnifică, dar în 1984 era cel mai mare ”entertainer” din lume. Faima exista, la fel și gândirea la scară globală, dar ca individ timid detesta lipsa de libertate a deciziei, de spațiu personal și sforăriile din industrie și din media. Cine ar fi prezis magnitudinea și durata succesului acestui album-fenomen lansat de Michael Jackson pe 30 noiembrie 1982?  Relația lui cu super-celebritatea a început la 11 ani, dar nimic nu se compară cu ce avea să urmeze după ”Off The Wall”, mai exact după ”Triumph”, albumul lansat în 1980 împreună cu frații lui sub titulatura The Jacksons (al 14-lea album al lor!), deja arhi-cunoscută. Nu era nici implicit nici ușor de depășit succesul celor două albume. ”Off The Wall” se vânduse deja în peste zece milioane de exemplare și avea zece piese în topuri iar ”Triumph” dăduse trei milioane de copii la prima strigare. Michael își dorea să facă cel mai bine primit și vândut album din toate timpurile, peste Elvis și Beatles, ceea ce i-a făcut pe Quincy Jones și Rod Temperton să zâmbească. Aveau încredere în el, știau că vor face ceva excepțional, dar nici chiar așa.

După ce a terminat treaba cu Donna Summer, Quincy Jones s-a concentrat pe ”Thriller”, fiind surprins de progresele pe care Jackson le-a făcut fără el. A început să asculte atent piesele cu potențial pentru repertoriu, inclusiv unele scrise de alți autori, cum ar fi Rod Temperton (care a scris cam o treime din album), într-un proces pe care l-a numit ”Polaroids”. Fiecare titlu era examinat pentru a fi găsite calitățile esențiale: tempo, tonalitate și stare, potrivite cu viziunea albumului și cu calitățile interpretului. Cele mai bune dintre ele erau duse în studio și testate cu muzicieni. Michael lua piesele acasă și le memora în timpul nopții, pentru a nu depinde de nicio hărtie în studio. Să nu credem că apoi intra în studio și trăgea magistral din prima. A muncit mult până a ajuns la ceea ce ascultăm noi.

În aprilie 1982, ”I Love Rock’n’Roll” (Joan Jett) ajungea pe locul 1 în topul pop. Dar ce însemna asta în comparație cu ce se petrecea în Los Angeles, la Westlake Audio? Acolo nu erau doar Michael Jackson, Quincy Jones, restul din ”A-Team” ci și Paul McCartney, George Martin (producătorul Beatles) și Geoff Emerick (inginerul de sunet care a lucrat cu Beatles). Adunarea semnifica o simbolică predare a flăcării olimpice, între două generații de legende muzicale. Prima serie de înregistrări, din care a rezultat ”The Girl Is Mine”, a durat trei zile. Nu se putea un început mai bun, în aer plutea emoția scrierii istoriei. Studioul era vizitat de prieteni celebri precum membrii trupei Fleetwood Mac dar mai ales de super-muzicienii angajați pentru înregistrări. Printre ei, David Paich, Steve Lukather, Jeff Porcaro și Steve Porcaro, membri ai trupei Toto, care în acea perioadă lansau ”TotoIV”. Bagajul lor muzical le permitea să se exprime credibil în multe stiluri, ca atare erau foarte căutați. Quincy Jones a lucrat cu ei pentru propriul album ”The Dude”, apărut în 1981, apoi le-a propous să participe le ”Thriller”. Plăcerea lor de a lucra în acel mediu și relația rapid creată cu Jackson le-a asigurat prezența, în diferite proporții, pe toate piesele de pe album. Folosite sporadic pe ”Off The Wall” și ”Triumph”, sintetizatoarele au fost din plin exploatate pe noul album, adăugând muzicii multă noutate timbrală. Michael Boddicker era la zi cu toate ”electronicele” și a realizat cea mai mare parte a programărilor. Explozia de suflători de la începutul piesei ”Thriller” a fost creată pe un Roland Jupiter-8, gongul de pe ”Beat It” a fost obținut prin Synclavier iar coardele de pe ”Human Nature” au fost produse de Yamaha CS-80, un sintetizator analogic polifonic folosit și pe coloana sonoră a filmului ”Blade Runner”. Jackson a avut excelenta idee de a înlocui mașina de ritm Linn cu bateria lui Ndugu Chancler pe ”Billie Jean”, în timp ce pe ”Wanna Be Startin’

Somethin’”, “Baby Be Mine” și “Thriller”, Linn a fost dublată cu Roland 808 și tobe acustice, pentru un sound mai viguros. Există ceva folclor legat de unele metode de producție, mai ales pentru ”Billie Jean”. Era clar că e punctul central al albumului și toți au tratat-o ingenios și în detaliu. Scopul era obținerea unei personalități sonice unice. Jackson a suprapus vocile cântând printr-un tub de carton de un metru și jumătate, Ndugu a tras pe o platformă dispusă cu un microfon în interior, pentru a capta sunetul mai plin, Louis Johnson a căutat printre toate chitarele lui bas pentru a găsi sunetul pe care Jackson îl voia, oprindu-se la o Yamaha iar saxofonistul Tom Scott a cântat la lyricon, un instrument de suflat controlat de un sintetizator analogic, ale cărui sunete sunt subtil încadrate de-a lungul piesei. Un element inedit pe “Wanna Be Startin’ Somethin’” este sunetul produs de un placaj de 90/120 cm pe care ei l-au numit ”bathroom stomp board” și pe care Michael, împreună cu Nelson Hayes și Steven Ray l-au folosit în mijlocul piesei. La album au participat zeci de muzicieni, voi adăuga aici câțiva dintre cei pe care-i știu mai bine, cunoscuți și din alte medii muzicale redutabile: Paulinho Da Costa, David Foster, Janet kackson, James Ingram, Paul Jackson Jr., Dean Parks sau Bill Reichenbach.

Paradisul muzical creat nu a fost lipsit de tensiuni, mai ales în momentul în care frustrarea lui Jackson era alimentată de tendința lui Q de a controla cât mai mult din producție. Un singur exemplu, pe scurt: inițial Jones și Temperton s-au gândit să aleagă ”Starlight” ca piesă în repertoriu și eventual ca titlu de album. Exista chiar un concept de copertă, cu artistul purtând o sabie în stilul ”Star Wars”. Lui Michael i s-a părut banal și a insistat să găsească alt titlu. A mers acasă și a scris 2-300 de titluri, favoritul fiind ”Midnight Man”, după care s-a dus la culcare. Dimineață s-a trezit pronunțând un cuvânt: ”Thriller”. Îl și vedea ieșind în evidență peste tot. A fost ideea lui, deși oficial acest fapt nu este recunoscut. La 24 de ani, cu degetul pe pulsul culturii populare, intuiția lui depășea capacitatea de adaptare a vechii generații. Dar erau toți profesioniști iar aceste dispute trebuiau depășite. Prin octombrie, albumul începea să prindă formă. Prima parte, care includea “Wanna Be Startin’ Somethin’” “Baby Be Mine” “The Girl Is Mine” și “Thriller” era aproape finalizată. Pentru ”Thriller”, cunoscutul actor Vincent Price a fost invitat pentru a recita un text. Cu o zi înainte, Jones i-a cerut lui Temperton un text potrivit. În stilul lui eficient, Temperton a potrivit câteva cuvinte în taxi, în drum spre studio. Price a venit și și-a pus perfect vocea doar din două încercări. El mai înregistrase o voce asemănătoare pe albumul lui Alice Cooper, ”Welcome To My Nightmare” din 1975.

Perfecționismul a continuat la mixaj. După a doua variantă mixată de Swedien, toți dansau mulțumiți, dar Michael a vrut puțin mai multe frecvențe joase. Apoi a vrut și Quincy ceva, până s-a ajuns la 18 variante. Până la urmă a fost aleasă tot varianta nr.2, adică ceea ce ascultăm și noi.

Mai era nevoie de o piesă, ritmată, dar în altă manieră față de celelalte. Mai rock, dar nu ca piesele cunoscute de rock. Michael a venit cu o propunere, după ce Q i-a sugerat ceva în genul ”My Sharona”. Înregistrat cu vocea, ”demo”-ul avea la refren expresia ”beat it”, însoțită de cunoscutele onomatopee. Timp nu mai era, așa că trebuia înregistrat repede și la fel de bine. Și ca să fie rock, Jones a implicat doi chitariști din stratosfera rock-ului: Steve Lukather de la Toto și Eddie Van Halen. Restul e mult prea cunoscut pentru a mai fi povestit.

În noiembrie 1982, totul era gata iar toți cei implicați erau mulțumiți. În ultima săptămână, toți au muncit câte 18 ore pe zi pentru a pune le punct ultimele detalii. Trei studiouri au lucrat în paralel. Bruce Swedien i-a dus benzile lui Bernie Grundman pentru mastering și gata! Michael a căzut epuizat și a adormit pe canapeaua lui Quincy. Peste câteva ore s-a trezit pentru a asculta matrița, împreună cu ceilalți. Vărtejul s-a oprit, urmează celebrarea. Dar a urmat dezastrul.

Toate acele piese bune, atât de bine scrise, cântate și mixate erau adunate într-o pastă sonoră, imposibil de ascultat pentru orice ureche decent formată. În studio s-a așternut liniștea și fiecare s-a retras în câte un loc ferit. Michael era devastat și a plecat furios. Nu mai voia să lanseze nimic. Se știe că un album poate fi distrus la mixaj, indiferent de calitatea muzicală. Dacă nu revizuiau imediat toate aspectele, ar fi fost cu adevărat o catastrofă, o dureroasă risipă de energie. Dar care era problema? Era prea mult material pe disc, cel puțin pentru varianta de vinil. Dacă te uiți atent la un disc bine făcut, vezi șanțurile clar, ele sunt mai largi, lasă loc informației. Dacă acele șanțuri miniaturale sunt prea înghesuite, sunetul e mic și prost. Ei aveau câte 28 de minute pe fiecare parte. Realist vorbind, orice vinil pe vremea aceea nu putea avea mai mult de 19 minute pe o față. Nici acum nu poate fi mult mai spațios (24’), dacă vrem un sunet care să împlinească experiența analogică a vinilului. În euforia și oboseala lucrului s-au desprins de realitate. La recomandarea lui Quincy, toți au luat o pauză de câteva zile, pentru a-și limpezi mintea. Între timp au discutat o amânare cu CBS/Sony, care începeau să pună presiune. Prima presă a discului cu ”Thriller” avea 52 de minute. Trebuiau scoase vreo zece minute iar ideea de a renunța la vreo piesă era categoric exclusă. Ce putea fi tăiat? ”Human Nature” avea inițial vreo șapte minute, au redus-o la patru minute. Lui Michael îi plăceau introducerile lungi, pasajele care te duceau la starea potrivită. Au tăiat și din ”P.Y.T” câteva minute iar din ”The Lady In mY Life” au scos un refren. “Wanna Be Startin’ Somethin’ ” și “Beat It” au fost și ele periate. Introducerea de la ”Thriller” și recitarea lui Vincent Price au fost condensate, dar cel mai greu a fost să umble la ”Billie Jean”. Jones voia chiar să-i schimbe titlul în ”Not My Lover”, ca să nu se creadă că piesa e despre jucătoarea de tenis Billie Jean King. Michael era de neclintit, dar a acceptat să taie din introducerea piesei. Basul era de efect, dar parcă era mai bine să ajungă mai repede la melodie. Au tăiat, doar câteva măsuri. După două săptămâni de editări, albumul avea 42 de minute și 19 secunde. De data asta chiar erau toți mulțumiți.

Coperta albumului, o fotografie făcută de Dick Zimmerman, acum celebra imagine a unui Michael Jackson tolănit într-un costum alb, pare conservatoare în raport cu conținutul muzical aducător de schimbare. Aceeași sofisticare ușor narcisică, la fel ca pe ”Off The Wall”. Un Michael dischisit, ultra-șlefuit, cu un nas sculptat parcă de un Michelangelo contemporan devenit chirurg estetician, cu ochi migdalați conturați cu negru, obraji evidențiați de un roșu foarte discret și buzele la fel de subtil lucioase. Freza afro a fost înlocuită cu cărlionți care-i încadrează fața și două șuvițe îndreptate către sprâncene. Nu i-a plăcut niciun constum din garderoba pregătită pentru seisunea foto, așa că s-a îmbrăcat în costumul fotografului. În interior e tot el, cu un pui de tigru. De teamă să nu fie zgâriat, l-a ținut mai întâi pe genunchi, apoi s-a obițnuit cu el și l-a luat în brațe. Poza cu puiul îmbrățișat a apărut pe o ediție din 2001 a albumului. Coperta rămâne celebră și neimportantă, de aceea prefer întotdeuna să fiu mult mai atent la ce se aude decât la ce se vede, atunci când abordez o operă muzicală.

Doar în primul an, ”Thriller” s-a vândut în 21 de milioane de exemplare doar în America, dublu față de cât au vândut David Bowie, Police și Duran Duran la un loc. Iar cifrele se vor schimba, mai ales după ce se va adăuga tot ce înseamnă streamnig sau orice alt tip de distribuție prin internet. Pe plan global, acest disc s-a vândut în cel puțin 68 (șaizecișiopt) de milioane de exemplare (110 milioane dacă adăugăm și discurile ”single”). Asta nu include teritoriile care nu pot raporta vânzările, toate casetele copiate sau mp3-ul din computer sau din telefon. Practic, putem ști aproximativ câte exemplare s-au vândut dar nu știm câte sute de milioane sau miliarde îl au și îl ascultă. Ca idee, următoarele albume clasate în funcție de vânzări sunt ”Dark Side Of The Moon” (Pink Floyd) și ”Back In Black” (AC/DC), cu 40-50 de milioane de copii vândute. Dincolo de vânzări, ”Thriller” a fost model pentru mulți aspiranți și standard pentru majoritatea studiourilor.

Michael Jackson a schimbat peisajul. Pentru prima oară, muzica a fost cu adevărat eliberată de rase și culori de piele, exprimată într-un mod prea impunător pentru a fi negată. ”Thriller” e prea bun pentru a fi categorisit. Barierele au fost spulberate în toate direcțiile: conceptuală, culturală, rasială, geografică și socială. Dacă muzica lui poate fi comparată cu alte realizări importante și trecută prin filtrul subiectiv al gusturilor, cuprinderea globală a artistului nu are concurență și e inutil de disputat. Imaginea, stilul, muzica, s-au răspândit peste tot. În Japonia a stat 56 de săptămâni în topuri și a produs mai mulți imitatori decât Elvis. În Africa de Sud a sfidat segregarea rasială. În blocul comunist a fost interzis dar diseminat peste tot pe suport magnetic. Eu am ascultat prima dată albumul pe o casetă ORWO, o copie jalnică a unei copii, prin 1984. Cu toate astea, ascultând albumul, i-am simțit puterea, sensul. Artistul, instrumentiștii, producătorii, totul era croit din același material. Sunt piese mai bune pe ”Off The Wall” sau ”Bad”? Cu siguranță, exceptând “Wanna Be Startin’ Somethin’”, “Thriller”, “Beat It” și “Billie Jean”, patru dintre cele mai spectauloase, uimitoare piese înregistrate vreodată, care au ridicat acest album la statutul de fenomen. Magnetismul lui Michael Jackson a atras întotdeuna cei mai buni profesioniști. Dar ”Thriller”, în întregimea lui are o unitate solidă care face ca alte albume să graviteze în jurul lui. Este un model absolut al oricărei manifestări din cultura pop, vărful unei comete a cărei coadă încă o urmărim.