
Led Zeppelin IV
0Printre riff-uri grele și o baterie care ar putea dărâma orice zid, anii ’70 au strecurat în rock’n’roll misterul. La greutatera adăugată s-a potrivit o intrigă, ceva ascuns dar nu neapărat întunecat. Noi putem asculta muzica, mulțumim frumos, apoi putem schimba discul. Sau putem răspunde intrigii, căutând armonicele oculte ale unor opere care, sunt convins, nu au rezistat în timp datorită melodiei fredonabile, ci pentru că au avut tot timpul ceva de dezvăluit și în tot acest timp au existat unii care au vrut să descopere, ascultând insitent până la revelare. Acum să găsim unul dintre cel mai bune exemple de sunet masiv ponderat de emoție și mister. Numele e ușor de găsit, mai greu e să alegi (din nou!) un singur album și să te împaci cu motivația.

De ce al patrulea album? Primul a apărut repede, a fost înregistrat repede, a luat toată lumea prin surprindere și rămâne unul dintre cele mai puternice debuturi. Al doilea e preferatul meu, e funky, e divers și arată trecerea evidentă la alt nivel de concepție și producție, chiar dacă pare a fi cel mai puțin original, având în vedere alegerea unor surse de inspirație. Al treilea e cel puțin la fel de inspirat, mai original, mai acustic, cu un adaos de mister care a aprins imaginația multor fani cu mintea vrăjită, nemulțumiți doar cu piesele bune. Ba coperta, ba nu știu ce inscripții de pe disc, ba mesajul găsit după ce învărți coperta, tot felul de descoperiri ale unor secrete pe care nu le-a ascuns nimeni. Exemplu: presa originală conține inscripții pe cercul interior, în zona de final a discului. Pe prima față scrie ”Pecko Duck” iar pe a doua ”Porky”. Exegeții esoterici au răscolit scrinurile medievale și au răvășit tomurile întunecate ale magiei pentru a descoperi că acele semne se refereau la cel care a editat ”masterul”, George Peckham de la Porky’s Disc Cutting Service.

La începutul anilor ’70, Led Zeppelin erau deja într-o ipostază neobișnnuită. După numai un an și jumătate de la înființare aveau deja trei albume fenomenale, vândute în milioane de exemplare, făcuseră șase turnee americane și erau bogați. Celebritatea lor era însă relativă, pentru că se manifesta doar în cadrul unui grup de fani devotați, numeros ce-i drept. Enigma rămânea, pentru că în afara cercului de admiratori, ei erau practic necunoscuți. Erau ceea ce înseamnă o trupă de ”cult”. Au întors rock-ul pe dos într-un an și jumătate dar încă nu primeau oferte de concert la ei acasă, contemporanii îi priveau destul de indiferenți iar presa îi vedea ca pe un act minor. Sau îi ignora. Culmea, aveau mai multe concerte în America. Dar și acolo, după ce cântau în fața a zece mii de oameni exaltați, intrau într-un magazin unde nu-i știa nimeni. Poate doar părul lung atrăgea atenția. Alte trupe vindeau mai puțin dar erau mai populare. Această realitate schizoidă fractura grupul deja consumat de programul încărcat. Orice făceau, efortul nu era răsplătit pe măsura socotită de ei. Ce puteau face? Aici există un răspuns standard pentru orice artist care simte că merită mai mult: mai multă muncă, cu accent pe evoluție și bună organizare.

Atunci a apărut al patrulea album Led Zeppelin, un zenit pentru trupă și pentru muzica rock în general. Ca nimeni altcineva înainte și cum rar s-a întâmplat după, o trupă rock a atins o culme creativă, oferind un material cu o asemenea influență, un model cu astfel de consecințe în tot ce a urmat legat de rock. Beatles au adus melodie, Bob Dylan a adus conștiință, multe alte nume au contribuit cu entuziasmantă inspirație, apoi au venit Led Zeppelin cu greutatea, pentru că nu pot scrie cuvântul acela care descrie cel mai bine ce au adus ei. Și mai cred că Led Zeppelin IV a conferit rock-ului veșnicie. Poate fi primul pe lista care a făcut rock-ul nemuritor.

Ceva atrage noi generații de fani Led Zeppelin. Fiecare decadă are copii care poartă tricou cu inscripțiile lor. E o pasiune care odată aprinsă, nu mai dispare, diferită de cea formată de predecesori, foarte asemănătoare afecțiunea dezvoltată față de trupele care au urmat, pentru că influența acestui album nu s-a manifestat doar în plan muzical. Niciun alt album din discografia Led Zeppelin nu aprinde scânteia mai intens și mai repede decât al patrulea album. De ce? Bineînțeles, pentru că există ”Stairway To heaven” și ”When The Levee Breaks”. Apoi, cum poți reacționa la un album care începe cu ”Black Dog” și ”Rock’n’Roll”? Cum poți intra în mistica albumului fără să-i absorbi simbolurile, după ce ai ascultat opt piese care ți-au creat impresia inițierii într-o societate secretă? Deși nu are titlu, a primit de-a lungul timpului tot felul de denumiri distincte: ”Zoso”, ”Untitled”, ”Four Symbols” sau chiar ”The Stairway Album”, pentru cei care nu au chef să-și exerseze intelectul. Oficial, albumul nu are titlu, iar noi îl vom numi ”Led Zeppelin IV”, pentru a evita orice confuzie și pentru a recunoaște experiența uimitoare care ne leagă pe toți prin acest opus muzical.

Led Zeppelin a fost prima trupă de rock modern sau prima trupă modernă de rock, formată în perioada în care efectul primei invazii de trupe își aduna deja răniții. Beatles și Cream se destrămau iar The Rolling Stones, The Who și The Kinks începeau să strângă cureaua inspirației, chiar dacă mai aveau multe de spus și aveau succesul asigurat pe termen nelimitat. Led Zeppelin veneau cu ceva nou, înainte de Black Sabbath, Deep Purple sau Queen. După ani buni în care a activat ca muzician de studio și chitarist la Yardbirds, o trupă inovatoare și subestimată, Jimmy Page a învățat ce să nu facă pentru a nu trece prin greșelile observate la alte trupe. Fără comentarii neconstructive legate de direcția muzicală, fără certuri din cauza banilor care erau oricum la discreție și fără certuri din cauza ”fetelor”, care oricum erau la discreție. Trupa va suna solid, concentrat și șlefuit, mai bine ca oricine altcineva, cu efect imediat. Dacă în 1968 au bubuit, în 1971 s-au maturizat, stabilind un standard pentru tot deceniul. Adună cele patru albume și vezi cu câți contemporani îi poți compara. În trei ani au forjat metalul greu și au deschis drumuri noi pe care unii au pornit cu încredere, în timp ce alții au bâjbâit orbește. Cine a vrut, a avut ce să învețe despre muzică, despre studio și despre afacerea industriei muzicale. Ceea ce au lăsat ei pe vinil și pe hârtie a rămas lecție deschisă pentru toate generațiiile. N-au făcut muzică doar de dragul artei, dar e clar că banii au fost întotdeuna o grijă secundară, asta poate și pentru că au venit grămadă din prima, ce-i drept, datorită tenacității managerului lor Peter Grant, care le-a oferit protecție și spațiu pentru a pregăti bomba pe care să o arunce în centrul pieței. Nu s-au lăsat jefuiți în drumul spre succes, așa cum mulți au fost nevoiți să accepte. Experiența lui Page & Grant, idealismul lui Plant și talentul natural al cvartetului au creat un tip de reinventare în peisaj pe care doar Beatles l-au reușit cu zece ani înainte. Ceva a dat acestei trupe mai mult decât altora pentru a reuși asemenea performanțe. Evident, s-a ajuns și la explicația puerilă (dar în mod real emisă) a legendarului pact cu diavolul semnat de cel puțin trei membri ai formației. Ideea a fost discutată chiar în cercuri apropiate, atât de grosolană era dezinformarea din jurul acestor oameni extraordinari. Nu ai cum să faci ceva ieșit din comun fără să fii tras în colțul dubiului, fără să fii bănuit de acțiuni necurate, hulite de cei care nu apucă să înțeleagă. Dar dincolo de prostiile astea, muzica Led Zeppelin conține tensiune, intrigă și sens ascuns, o neliniște în care suntem aruncați de fiecare dată, mai ales prin tentația celor opt piese de pe ”Led Zeppelin IV”, albumul care a schimbat modul de a concepe, înregistra și vinde muzica, mediul fără de care nu ar fi existat o bună parte din ce ascultăm în ultimii 50 de ani. Mii de trupe au scos milioane de albume din 1971 încoace, dar foarte puține se apropie de intensitatea poveștii lui ”LZIV”.
Dar de unde au apărut toate superstițiile din jurul lor? În ce constă ocultismul zeppelinic? Vorbim de o trupă puternică, seducătoare, definiția reperului inevitabil în muzică, de oriunde ai lua-o. Deși e clar că acuzația de venerație a diavolului e hilară, în anumite cercuri specializate care dezbat subiecte rock, Led Zeppelin au fost bănuiți pe un ton serios de falocentrism, orientalism, colonialism, fascism, misoginism și preluarea fără scrupule din proprietatea intelectuală a culturii afro-americane. Noroc că o parte din intelectualii implicați în aceste dezbateri iubeau și cunoșteau muzica rock și au desființat elegant toate bazaconiile. Muzica lor are o intensitate greu de descris, dar nu știu dacă asta o face demonică. La fel, intrigile lor mai mult sau mai puțin subtile provoacă gândirea magică, dar nici aici nu simt nimic diabolic. Până la urmă noi alegem dacă apreciem acest tip de muzică prin imaginația hormonală a unui adolescent sau prin capul mobilat al unui adult.
Până la e vorba urmă despre opt piese rock, pentru că e riscant să intrăm în jungla plină de capcane a misticismului, încercând să aflăm ce înțeleg alții, în loc să preluăm exact ce au spus autorii. Să revenim la muzică și la sclipirea care o îmbracă prin copertă, mixaj și evoluția în timp. Cu un mic ocol simbolistic, prin care cel mai bine ar fi să îl credem pe cuvânt pe Jimmy Page, cel mai implicat în această producție surprinzător de complexă. El spune că bătrânul de pe copertă, cu vraful de lemne în brațe, e în armonie cu natura, de la care ia ceva și dă înapoi pământului. E un ciclu natural. Coliba lui se dărâmă iar el este trimis în acele teribile teritorii suburbane. Vechi vs. nou, romantic vs. modern, Jimmy Page față cu ocultismul care, ce-i drept, l-a cam cucerit în tinerețe. De aici tendința de a adăuga muzicii semnificații ascunse, de a da unei imagini mai mult decât identitatea unui album. Coperta ne transpune în dimensiunea în care muzica e mult mai mult decât cântat și bătut din palme, așa cum armonia cu natura înseamnă transcendență, nu picnic sau drumeție. De fapt, Plant găsise imaginea într-un magazin de vechituri din Reading. Mai inițiatică e pictura din interior, oferită lui Page de către prietenul său Barrington Colby, cu bătrânul din vârf de munte cu un far în mână, către care urcă un tânăr. Bătrânul poate fi pustnicul din Tarot, căutător și distribuitor al înțelepciunii. Același simbol al transmiterii poate fi găsit în multe alte căi ale devenirii. Nimic rău în asta. Cine vrea să piardă vremea crezând că cei patru Zepp sunt slujitori ai diavolului, nu are decât, dar ar fi mai câștigat să știe că muzica e orice, mai puțin superstiție. Dacă ar fi să luăm lista personajelor legendare la analizat, e clar că Apollo, Regele Arthur sau Horus sunt Satane deghizate iar muzicienii noștri preferați sunt eternii acoliți. Cu toate astea, ne putem alinta cu putin esoterism: cei patru lansează al patrulea album, cu câte patru piese pe fiecare față sugerând cuaternitatea fundamental ocultă – aer, pământ, apă și foc, elementele despre care se crede că formează realitatea materială. Iar practica simbolurilor a contribuit esențial la succesul albumului.






Acum chiar că trebuie să depășim momentul de aplomb esoteric și să revenim la ce cred eu că ne-ar interesa: muzica albumului. Led Zeppelin e despre piese bune cântate bine, fără prea multe artificii nici în studio nici pe scenă. Crowley e un impostor hedonist bun de pus pe pereții adepților new age iar Tarot-ul e doar una din platformele de patinaj mistic. Rămâne așadar o singură întrebare: cum s-a ajuns la un asemenea gigant discografic?
La sfârșitul anului 1970, Robert Plant și Jimmy Page s-au întors la Bron-Yr-Aur (casa de secol XVIII de lângă Machynlleth, Țara Galilor, folosită de Led Zeppelin ca refugiu crerativ, un loc unde s-au scris multe din piesele lor cunoscute) pentru a lucra la piesele de pe cel de-al patrulea album. Importanța acelui loc nu poate fi neglijată. Poziția și ambianța căsuței aveau o însemnătate specială pentru Page și Plant. Numele a fost menționat într-o piesa de-a lor (”Bron-Y-Aur Stomp”) precum și pe coperțile albumelor ”Led Zeppelin III”, ”Physical Graffiti” și ”No Quarter”. În cele din urmă, Plant a cumpărat proprietatea. Fără electricitate și căldură, cei doi au reușit să dezvolte câteva idei care ulterior au prins formă la înregistrări. In decembrie, trupa s-a mutat în studiourile Island de pe Basing Street, în Londra (actualmente activează sub numele SARM West Studios) pentru a înregistra forma de bază a pieselor de pe Led Zeppelin IV. O bună parte din piesele din trecut au fost definitivate în studiouri asemănătoare, dar după atmosfera bucolică din Bron-Yr-Aur ceva parcă nu se potrivea. Piesele erau concepute organic, sub influența acelui mediu rural, într-un ritm lent, care să permită decantarea. Primele trei albume au fost trase în grabă, printre concerte și drumuri lungi. De data asta, Peter Grant a decis să dea grupului timp suficient pentru a se concentra pe piese. Dar nici în studio nu se simțeau confortabil. Tehnologia oferită nu îi stimula, dimpotrivă, punea o presiune care îi inhiba. Noile piese nu sunau așa cum plănuiseră. Și pentru că se apropia Crăciunul, trupa a luat o pauză, fiecare a mers acasă pentru a sta cu familia și pentru a gândi așezat. După sărbători, Led Zeppelin s-au adunat la Stargroves, casa lui Mick Jagger. Inginerul de sunet Andy Johns era deja acolo, terminând albumul ”Sticky Fingers”, înregistrat pe studioul mobil al grupului (devenit celebru după scurt timp în întâmplarea de la Montreux, descrisă de Deep Purple pe ”Smoke On The Water”) . Johns sugera aceeași abordare ca pe ”LZIII”. Oricum, era nevoie de timp iar Jagger cerea cam mulți bani, așa că au plecat de acolo. Au revenit abia când au înregistrat ”Houses Of The Holy”. Ultima alegere a fost și cea mai potrivită: Headley Grange, un conac din Hampshire în care Zepp a mai repetat și înregistrat pentru albumul anterior. Clădirea a fost construită în 1795 cu scopul de a adăposti oamenii săraci, care primeau mâncare și loc de dormit în schimbul unei munci. Astfel de case erau comune în Marea Britanie, mai ales în perioada victoriană. În 1830, Headley Grange a fost scena unei revolte cauzate de condițiile oferite celor cazați acolo. În 1870 a devenit proprietate privată și a rămas așa următorii 100 de ani. Când Led Zeppelin s-au mutat acolo, conacul era dărăpănat și neâncălzit. În schimb era ieftin. Membrii grupului apreciau casa din multe motive, dar confortul nu era nicicum unul din ele. Nu exista mobilă, nici masă de biliard, nu era niciun pub prin zonă, așa că băieții se puteau concentra pe muzică. Lui Jimmy îi plăcea cel mai mult pentru că, nu-i așa, simțea că locul e bântuit. Aerul proaspăt și mediul relaxat se potriveau cu noii îmbogățiți ai Angliei, îi făcea să se simtă aristocrați, sfidând rigida ierarhie britanică. Nobili, nicidecum călugări. Aveau la dispoziție cea mai bună mâncare și cantități impresionante de alcool. Când nu lucrau se plimbau, pescuiau sau se îmbătau și trăgeau ca proștii cu o pușcă veche, fără să nimerească nimic, din fericire.
O săptămână de repetiție era în planul apropiat. Doar ”Stairway To heaven” și ” The Battle Of Evermore” erau aduse la un stadiu mai avansat de lucru. Restul pieselor incluse pe album au fost scrise aproape în întregime la Headley Grange. În plus, trupa avea mai multe piese în stadiu ”demo” din perioada în care înregistrau la Bron-Yr-Aur pentru ”LZIII” sau din săptămâna de la Island Studios. Aveau repertoriu pentru un dublu album, chiar s-au gândit la o producție extinsă, dar abia la al șaselea album ”Physical Graffiti” s-au întins pe patru fețe de disc. Studioul mobil împrumutat de la Rolling Stones a sosit după o săptămână de la începerea lucrului. În sfărșit, puteau înregistra cum trebuie, în atmosfera dorită, la orice oră. Locul le pria, piesele ieșeau repede și bine. Practic, au tras totul în șase zile. Andy Johns a avut liber la experimente, de aici densitatea chitarei, frecvențele bine proporționate și alte reușite care au dat albumului un sunet masiv, de foarte bună calitate. ”Black Dog” bubuie din prima, la fel ca ”Good Times, Bad Times”, ”Whole Lotta Love” și ”Immigrant Song”, piesele care deschid primele trei albume. Titlul vine de la un labrador negru care se aciuase pe la Headley Grange, dispărea noaptea și dormea toată ziua. Evident, și pasta marocană de calitate avea ceva de spus în tot peisajul. ”Rock’n’Roll” a fost înregistrată în 15 minute și s-a născut din încercarea lui Bonzo de a reproduce începutul piesei ”Keep a’ Knockin” a lui Little Richard. Nemulțumit de rezultat, a bătut ”la mișto” iar Page l-a urmat. Au ascultat apoi înregistrarea și au lăsat-o așa. A devenit unul dintre cele mai celebre intro-uri din istorie. ”The Battle Of Evermore”, cea mai ”english folk” piesă a trupei a fost scrisă la Bron-Yr-Aur, după ce Page i-a dat primele note cu o mandolină adusă de Jones. Mandolina a rămas instrumentul principal al piesei, chiar dacă Jimmy nu mai cântase la acest instrument. Se simte abordarea diferită și farmecul dat de limite în locul abilităților. Sandy Denny, care tocmai plecase de la Fairport Convention, este vocea feminină a cântecului și singura voce care se aude pe vreun album Led Zeppelin, în afară de cea a lui Robert Plant. Apoi e ”Stairway To Heaven”, frumoasă și epuizată în timp, dar indiscutabil o irepetabilă capodoperă. A pornit de la ideea de a cuprinde toată străduința grupului din ultimii doi ani, crescând de la candoarea începutului până la explozia în crescendo și solo-ul pe care Page l-a înregistrat pe un Fender Telecaster primit de la Jeff Beck. Și de la sugestia lui George Harrison, care i-a spus lui Bonzo că Led Zeppelin e o trupă bună, dar nu are nicio baladă. Piesa s-a închegat prin mai multe ”take”-uri și a fost înregistrată cu o nefirească ușurință, dintr-un impuls simultan simțit de toți patru, într-unul din acele momente unice prin care trece o trupă. Riff-ul de bază de la ”Misty Mountain Hop” a fost scris de John Paul Jones într-o dimineața când s-a trezit înaintea celorlalți la Headley Grange. Titlul sună a Tolkien, dar de fapt e despre niște hipioți săltați pentru posesie de marijuana. Mica greșeală la pianul electric a lui Jones (min.2.10) a fost acoperită de restul trupei și oricum contează foarte puțin. ”Four Sticks” a fost scrisă la Headley și finisată la Island. Bonzo a folosit patru bețe pentru a obține ritmul dorit, dar nu i-a ieșit până nu a dat pe gât o doză de Double Diamond, o bere britanică populară în anii ’70. Dacă ”The Battle Of Evermore” e cea mai englezească piesă Led Zeppelin, ”Going To California” e cea mai americană. Are sonoritatea trupelor pe care Plant le asculta și Page le respingea. Dar adevăratul motiv al existenței acestei piese este Joni Mitchell, de care Page și Plant erau pur și simplu îndrăgostiți. Iar când ești fascinat de Joni, ești inspirat să scrii o asemenea piesă. ”When The Levee Breaks” e făcută după o piesă înregistrată de Memphis Minnie în 1928 și este probabil a doua piesă după ”Stairway To Heaven” ca importanță. Aici simțim din nou cât de important a fost John Bonzo Bonham pentru Led Zeppelin. Groove-ul piesei e atât de cunoscut, încât îl auzim pe sute de piese construite prin ”sampling”. Cred că este al doilea cel mai folosit groove, după ”Funky Drummer” (Clyde Stubblefield/James Brown). Bonzo a obținut acel sound în timp ce colegii erau la bere. Cu toate isntrumentele în aceeași cameră nu ai cum să obții un sunet foarte definit, total izolat de frecvențele celorlalte instrumente, așa că Bonzo, ajutat de Johns, a pus alte tobe într-o altă cameră, a plasat microfoanele mai la distanță și a înregistrat pe două canale printr-un efect de ecou. Dar ceea ce auzim se datorează în mare parte acusticii sălii în care acest magnific ritm a fost înregistrat. Ecou a fost pus și pe chitară și pe muzicuță, dar Bonzo, cu tobele lui noi, în acea cameră, a pecetluit piesa. 7 minute și parcă e prea scurtă. Ascultă la căști!
Hai că m-am întins. Dar și ei s-au întins mai mult decât de obicei. În studioul mobil au stat doar șase zile, dar întreg procesul, cu tot cu vacanța de sărbători, a durat două luni. Trei albume în doi ani, apoi mai mult timp pentru ceva ce trebuia să fie apoteotic, care să închidă gura oricărui detractor. Au dat totul la înregistrări, era nevoie de un mixaj pe măsură. Andy Johns l-a convins pe Jimmy Page că cel mai bun loc pentru asta era Sunset Sound din Los Angeles. Au luat benzile și avionul și s-au dus direct în studioul care de fapt nu mai era ce-a fost. Monitoarele erau schimbate și s-au mutat în alt sudio, în loc să place imediat acasă. Apoi s-a aflat de ce Johns a recomandat acest studio: la ultima lui vizită, când a lucrat cu The Knack, a cunoscut o tipă și acum voia să reia legătura cu ea. Înapoi la Londra, unde s-au adunat toți la studiourile Olympic, pentru a asculta rezultatul mixajului. Suna atât de prost încât s-au luat cu mâinile de cap. Murdar și fără distincție între instrumente. Oricum, la Olympic suna bine doar ce era înregistrat acolo. Timpul pierdut trebuia cumva compensat. Înapoi la Island Studios, cu încă un inginer de sunet (George Chkiantz) până când toată lumea era mulțumită.
În sfărșit, pe 8 noiembrie a fost lansat ”Led Zeppelin IV”, după un an și o lună de la ”Led Zeppelin III”. Ultima amânare a fost din cauza acelei dispute între trupă și casa de discuri, legate de prezentarea grafică. Page nu voia nicio informație pe copertă, Altlantic insistau asupra modelului convențional. Nimeni nu voia să facă niciun fel de concesie. Dar Peter Grant era în barca artiștilor, așa că Led Zepp nu aveau cum să piardă. Estimativ, 37 de milioane de exemplare vândute. Erau un grup solid, unit și extraordinar de productiv pe toate planurile. Asta se vede și prin ce s-a întâmplat după moartea lui Bonzo. Au zburat sus, puțini au mai zburat la aceeași altitudine, apoi nu a mai rămas nimic. Golul a fost prea mare penrtu a mai găsi un mod de a continua, chiar dacă au existat câteva încercări. Fiecare a continuat pe propriul drum, dar echilibrul acela perfect nu a mai fost niciodată atins. Povestea celor trei rămași și a lui Peter Grant a continuat cu încercări de a atinge aceeași altitudine, muzica lor a fost întotdeuna de foarte bună calitate, dar impulsul acelor două săptămâni petrecute la Headley Grange în 1971 nu a mai revenit. Împreună, Robert Plant, Jimmy Page, John Paul Jones și John Henry Bonham au însemnat mult mai mult decât suma părților. Întreaga lor operă, curpinzând nouă albume de studio și două colecții live e una dintre cele mai puternice, personale și relevante pentru toate trupele de rock care au urmat. În vârf, cu farul deasupra, stă ”Led Zeppelin IV”, elegant, intrigant, luminat și întunecat, simplu și complicat, suprem cavaler al familiei marilor albume rock.