Joni Mitchell – „Court and Spark“: „Love came to my door / With a sleeping roll / And a madman’s soul“

Discurile cer atenție. Le cumperi, le cunoști, le înveți, le asculți, le cânți. Iar dacă au versurile scrise, cu atât mai bine. Ideea că muzica trebuie să vină spre tine trebuie să rămână permanent nouă și captivantă. Iar când vrei să alegi albumul preferat al unui artist preferat, te poți gândi că ar fi în dezavntajul tuturor dacă e tot timpul același. Nu există artist mare care să aibă un singur album bun,  în afara celor care nu au avut șansa să scoată mai mult de unul (Jeff Buckley). Și pentru a scăpa de chinul unei alegeri păguboase, putem aplica o teorie solidă, care să ne mențină atenți și mirați. Cel mai bun album e cel pe care-l asculți chiar acum. Altfel cum am putea alege cel mai bun album Joni Mitchell?

Și de ce să facem asta, mai ales când avem mai multe perioade creative, care sună atât de diferit, toate marcate de geniu. Le putem lua pe rând, apoi putem alege câte unul din fiecare perioadă (”Blue”, ”Court & Spark”, ”Hejira”, ”Wild Things Run Fast”, ”Night Ride Home”, ”Both Sides Now”), în timp ce citim cu nodul în gât versurile și admirăm câteva din picturile uneia dintre cele mai puternice figuri feminine din arta secolului XX. Dacă mă întrebați pe mine, spun că e cea mai puternică. Și pentru asta am ales ”Court & Spark” pentru a ți-l pune în cale, interesat mai mult de cea mai reprezentativă operă, nu de schimbătorul ”cel mai bun”. E o schimbare muzicală atât de clară, nu doar în privința succesului, ci mai ales în privința abordării. E un exemplu foarte bun de artist care ajunge la un public mai larg fără cinism, fără lingușire, ci printr-un gest sincer de a spune cât mai mult la cât mai mulți. În timp ce versurile sunt tensionate de conflict, de ambivalență, ritmul rămâne seducător iar melodiile inconfundabile. Stilul este imposibil de comparat, poți asculta cu plăcere o piesă frumoasă iar dacă îți permiți, poți intra într-o meditație profundă. La fel de bine te poate face să o cânți oriunde. ”Court & Spark” definește perfect discul care-ți atrage atenția.

Joni Mitchell cunoscuse bine succesul până în 1974. Piesele ei erau cântate de publicul cucerit de puterea ei muzicală precum și de artiști consacrați. Judy Collins cânta ”Both Sides Now” iar Crosby, Stills, Nash & Young cântau ”Woodstock” iar numele ei era frecvent pomenit la radio, TV și în presă. Totuși, în imaginația populară a consumatorului de tabloid, care nu credea în femeia-autoare, capabilă să-și scrie propriile piese și să ia propriile decizii în carieră, Joni era un artist folk, distins dealtfel, care avea un public fidel și ceva prieteni și iubiți celebri. În 1971, an în care a lansat răvășitorul ”Blue”, revista Rolling Stone, independentă pe atunci, o numea ”old lady of the year”. Trei ani mai tărziu, aceeași publicație o punea alături de Stevie Wonder, cu care împărțea distincția ”artist of the year”. În decembrie 1974, ”Time” o punea pe copertă, ca reprezentant al unei noi școli generic numită ”rock women”. Ce concluzie tragem? Că punerea artiștilor în cutii cu etichete era o speculație, din moment ce niciuna din acele apelative nu mai sunt valabile. La fel de inutilă a rămas clasificarea concurențială și acum. Altceva e mai important: în doar patru ani, Joni Mitchell a trecut de la presupusul underground la arhetipul artistului care era prea interesant, prea real, prea bun pentru a fi foarte popular. Între aceste două puncte stau câteva albume excepționale, în frunte cu ”Court & Spark”. Aici era suficient de populară, fără să-i fie rușine.

Presiunile și compromisul notorietății deveniseră o temă în piesele ei, tangențial sau direct. ”For Free” este despre farmecul unui artist de stradă care nu are nevoie de public pentru a cânta la clarinet, destul de bine, fără bani. Ea e într-o limuzină și deplânge faptul că nu și-ar permite așa ceva ca profesionist, dorind să meargă să ceară trubadurului să cânte ceva, poate chiar să i se alăture la un cântec. Nu se întâmplă asta, pentru că i-ar strica farmecul și oricum lumina semaforului s-a făcut verde. ”The Boho Dance” țintește direct la tema purității artistice care se bate cap în cap cu luxul social și la privilegiile care despart bogații de săraci. Numai că în 1975, când a apărut ”The Hissing Of Summer Lawns”, cu tot cu ”Boho Dance”, cultura rock, mai exact arta trecută prin industrie se îndepărta de clasa medie originară și se încolăcea în jurul vedetelor care i-au adus strălucirea. Școala de autori, reprezentată de Joni Mitchell a promovat în clasa faimei și a bogăției cântând cântece despre iubire și libertate. Eagles își așteptau rândul. Până și Bob Dylan, simbolul tuturor mișcărilor pornite din folk, protest și rock, a renunțat să-și ascundă celebritatea după deget. Colaborarea lui cu The Band a dus la unul dintre cele mai profitabile turnee din toate timpurile. Nimeni nu mai era ”for free”. Iar Joni Mitchell nu mai era fata care cântă folk la hipioți. În tensiunea acestei relații complicate dintre artă și comerț a apărut albumul care le îmbină ideal pe amândouă, așa cum foarte rar s-a întâmplat.

”Court & Spark” a legat toate firele muzicale și poetice create până atunci de Joni Mitchell și le-a învelit într-un ambalaj care o definește ca artist și pop star. Reușita i-a dat încredere și poate pentru prima dată a cunoscut stabilitatea, cel puțin în plan artistic. Un plus de încredere care a stimulat-o să meargă mai departe, să se gândească la albume de viitor care sună diferit de acest punct de referință și să nu stoarcă succesul pe același calapod. Dacă ascultăm ”Blue” (1971), despre care cred că voi scrie separat, pentru că e cel mai puternic album scos vreodată sub emblema ”folk”, apoi ascultăm ”Hejira”, recunoaștem stilul, vocea, însă diferența de tratament muzical e uriașă, practic trebuie să acceptăm două lumi, iar unii nu reușesc asta, în pofida avantajului evident de ale popula pe amandouă. ”Court & Spark” este între cele două lumi, ca un vârf între vârfuri, o clarificare a temelor poetice, o extindere plină de virtuozitate a limbajului sonor și trecere la un nivel artistic superior, în ansamblu. În timp de ”Blue” e mai apreciat pentru rezonanța intimă, pentru izbitoarea amploare emoțională, ”Court & Spark” se adresează unor teme generale, relevante pentru momentul cultural în care a apărut. E clasic prin calitatea oglinzii cu care ne arată și ce nu vrem să vedem, pe un ton muzical suspect de prietenos. Și ”Ladies of the Canyon” și-a reflectat momentul, deși acum sună ca un produs utopic pe placul generației hippie, adunând multe din piesele scrise de Joni încă din anii ’60. Dar poți spune că ”Big Yellow Taxi”, ”Woodstock”, ”For Free” sau ”Circle Game” nu-și descriu vremurile? La fel și albumul nostru inevitabil este un produs al locului și al timpului, cu un plus de obiectivitate. Los Angeles, 1973, Watergate, apusul revoluției sexuale și începutul erei divorțurilor, între valurile doi și trei ale feminismului, între beția reflexivă a halucinogenelor și febra disperată a cocainei, înaintea secolului depresiei. Stilul de ”’70’s” al acestui disc e aproape sfidător. Ambivalent emoțional, dezamăgit sentimental, conștient stilistic, spiritual cât e nevoie și comercial pragmatic, bineînțeles prea bun pentru a deveni super-celebru, după cum am mai spus. Cred totuși că a câștigat un maximum de audiență, fiind luat în calcul de către revistele de specialitate cu două luni înainte de a fi lansat.

La mijlocul anilor ’70, industria rock’n’roll era mai profitabilă decât cea a filmului (avea vreo 500 de milioane în plus) și mai mare decît cea a sportului, mai exact fotbal, hochei, baschet și baseball la un loc. În zilele noastre, în contrast, tot ce înseamnă muzică adună doar un mic procent din ceea ce constituie marele pilon al complexului industriei de divertisment. Deși se produc mult mai multe albume, influența culturală a genului a devenit neglijabilă, devenind practic o formă de divertisment stoarsă până la epuizare de profitori, descurajând artiștii. În 1974, înainte de cablu, de internet și de toate posibilitățile de a ajunge ușor la muzică, un album aflat în top era practic ascultat de toată lumea. Când un album de o asemenea complexitate muzicală și morală precum ”Court & Spark” se vindea atât de bine, însemna că lumea era interesată de artiști cu anvergură și personalitate, idoli autentici, nu fabricați. Nu e nimic nostalgic în ceea ce spun. Așa era atunci. Acum e altfel și trebuie să trăim cu asta, însă un asemenea reper ne poate fi util. Dacă ”Blue” este autobiografic, ”Court & Spark” este măiestrie curată, chiar dacă înțelesurile nu sunt mai puțin personale. Dacă primul este expresia perfectă a sentimentului pierderii, al doilea este un sondaj aprofundat al spectrului emoțional, o expunere a complexității emoțiilor precum și a puterii creative pe care o are Joni Mitchell. Adică putea da de pământ cu majoritatea masculilor care pretindeau dominație pe toate planurile. Și încă ceva. ”Blue” merită ascultat în solitudine, ”Court & Spark” e social, merge ascultat cu prietenii, într-un spațiu privat. E inteligent produs, cu refrene bune, mai ușor de reținut, cântat perfect și decorat cu invitați de tot felul, de la Robbie Robertson la David Crosby sau Cheech & Chong. Textele, mai evoluate în raport cu cele din  trecut investighează intimitatea cu o sinceritate care surprinde și după 50 de ani. La fel surprinde lejeritatea cu care armoniile sunt folosite sofisticat pentru a susține melodii atractive. Nu e cea mai sofisticată lucrare a ei, dar cred că e cea mai accesibilă, tocmai pentru că stă în echilibru între simplitatea vibrantă a chitarei și aranjamentele stufoase cântate de super-muzicieni. A fost albumul potrivit la timpul potrivit, chiar dacă tratează teme incomode, nu prea mângâie pe nimeni. Nu mai menționez schimbarea radicală de stil care a derutat mulți admiratori. Nimic nu anunța o asemenea tranziție. Nu degeaba a stat lângă David Geffen, studiind mecanismele industriei, în 1973, când nu a scos niciun album și s-a mutat înapoi în casa ei din Lookout Mountain, Los Angeles, unde era vecină cu Frank Zappa, pentru ceea ce avea să însemne renunțarea definitivă la sensibilitatea folk. Și cred că merită să intrăm în câteva amănunte.

Relocarea a însemnat și posibilitatea de a alege cei mai buni muzicieni din Los Angeles. Pentru noile ei idei muzicale era nevoie de un pas înainte și la acest capitol. Russ Kunkel, baterist pe două albume anterioare, a fost rechemat dar a declinat în cele din urmă, recomandând un baterist de jazz. Zis și făcut. Joni a început să viziteze cluburile de jazz pentru noii colaboratori. Astfel a dat de LA Express, trupă formată în 1973 pentru a-l susține pe saxofonistul Tom Scott. Max Bennett – bas, Larry Carlton – chitară, Joe Sample – claviaturi și John Guerin – baterie. Super grei. I-a invitat să cânte pe câteva piese și până la urmă au înregistrat tot albumul, au însoțit-o pe Joni în turneul ce a urmat și au oferit baza următorului album, ”The Hissing of Summer Lawns”. Alături de inginerul de sunet Henry Levy, Mitchell și trupa au stat în studio cam tot anul 1973, ajungând la o înțelegere muzicală care a făcut ca totul să pară a fi realizat fără efort. Joni a folosit limbajul de jazz, a apelat la un set lărgit de instrumente obținând expresii muzicale la care niciun muzician de jazz nu a ajuns. Mesajul nu mai e direct, tensiunea din țesutul muzical apare după două-trei ascultări. Efectul se simte încă de la prima piesă, cu o expunere vocală lejeră pe acorduri tipice de jazz. Instrumentiștii intervin pe rând, pentru ca la strofa a doua să auzim deja o trupă închegată, cu un sunet mai rafinat decât pe toate albumele anterioare. Se întâmplă destul de rar ca muzicienii să se completeze atât de bine într-o relație care să servească direct muzica, să folosească virtuozitatea pentru a încadra perfect vocabularul de jazz în forma tradițională a unei piese, mai ales că erau angajați și nu membri entuziaști ai unei echipe de mult închegate. Dar atunci când se întâmplă, starea bună e palpabilă și se extinde pe tot repertoriul. Aceeași pace și bucurie în timpul muncii se simte pe ”Help Me”, o altă odă adusă iubirilor aflate la început, la fel de tensionată ca subiectul în sine. Prima parte continuă uimitor cu ”Free man in Paris” (iar avem o față ”A” perfectă), considerată de mulți ca fiind una dintre cele mai bune piese Joni Mitchell, irezistibilă, inspirată de o excursie la Paris alături de David Geffen, înregistrare la care participă Jose Feliciano cu câteva părți de chitară și David Crosby se alătură lui Graham Nash pentru armoniile vocale. Una din piesele de pe ”Court & Spark” care atinge ideea de libertate. O vacanță departe de showbiz poate crea o bucurie de a trăi potrivit de intensă pentru a fi concentrată într-un cântec. Și pentru a marca revenirea la viața reală din Los Angeles, urmează ”People’s Parties”, o analiză cinică a petrecerilor mondene găunoase, care scot la iveală toate slăbiciunile invitaților, ale autoarei, cu un substrat emoțional regăsit în sofisticarea muzicală. Pe cât e de complex muzical, pe atât e de tulburător în plan emoțional acest album. Rarissimă potrivire. Ca o confirmare vine a cincea piesă, ”Same Situation”, o altă descriere a unei relații instabile care poate duce la disperare și izolare, de data asta cu o privire mai generală, au fost suficiente experiențele personale.

”Car On A Hill” deschide fața a doua a discului (pentru că până la urmă atmosfera este dată de ascultarea vinilului, deși m-aș bucura să știu că-l ascultați oricum, numai să se audă tot ce trebuie), cu reflectorul pe LA Express, în toată descărcarea, plus câteva momente vocale ravisante și pasaje de avantgardă bine măsurate. Nu prea cânta nimeni așa ceva, ca apoi să și vândă masiv. Muzica reflectă perspectiva poetică, detașată de angoasa albumelor anterioare, cu ”Blue” ca reper central, inevitabil. Sound-ul e senzual, perfect susținut instrumental. ”Down To You”, pe fondul unei balade jazz, trasează cercul vicios al libertății aparente oferite de întâlnirile sporadice, un interludiu prelungit, cu alte armonii vocale inedit aranjate, urmat de frumusețea dulce-amară, inteligent punctată muzical a piesei ”Just Like This Train”. E clar că unele alegeri în viață au derutat-o și nu a știut unde să tragă linia. Ca și cum și-ar fi propus să redefinească relația dintre iubire și libertate (cu iubirea ca un antonim al libertății) dar dubiul a răvășit ideile pe drum. Dar nu apucăm să zăbovim prea mult în romantismul de tempo mediu, pentru că urmează ”Raised On Robbery”, care schimbă rapid starea, cu trupa în plină rostogolire de groove și solouri. ”He was drinking for diversion / He was thinking of himself”, full rock’n’roll. Evit să spun, chiar să caut piesa preferată de pe un album, dar uneori rămân la câte un titlu care mă reține mai mult decât celelalte, cel puțin pe moment. Așa s-a întâmplat cu ”Trouble Child”, cu melodie frumoasă, delicată,  dificil de reprodus, la fel ca orchestrația, cu suflătorii care punctează basul lent. E curajoasă și serioasă ca o terapie, chiar dacă albumul se încheie cu un ”cover” după o temă lansată de Annie Ross în 1952, ”Twisted”, o privire satirică asupra psihanalizei, relaxată și fără dispreț, susținută în stil de Cheech & Chong. Tratamentul diferit al aceluiași subiect e cel mai bine aplicat pe aceste ultime două piese. Ambele sunt despre teama de nebunie, iar în timp ce prima e sobră, a doua e ironică. Joni se implică într-un subiect serios, dar cu o distanță prudentă pentru a evita exagerările sau ducerea în derizoriu. Acest tip de control asupra subiectului face parte din personalitatea distinctă a acestui inestimabil artist.

Lansat pe 17 ianuarie 1974, ”Court And Spark” devenea în mod previzibil cel mai bine vândut album Joni Mitchell, aducându-i un succes extins, rezervat în mare parte pentru contemporanii ei de sex masculin. De aceea spun că talentul nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi completat de tensiunea interioară care ajută creația și face artistul puternic. Contează mai puțin graficul părerilor, care indică un vărf de carieră, o trecere neașteptată sau o binevenită schimbare. Important este punctul creat, din care Joni Mitchell putea porni în orice direcție. Repertoriul din turneul alături de LA Express a fost capturat pe ”Miles Of Isles”, un dublu-album live lansat în noiembrie 1974. Ne putem alege albumul preferat, unul pe viață sau toate pe rând, totul se poate schimba cu sau fără motiv, dar ”Court And Spark” rămâne la fel de luminos, puternic, inevitabil.

Discografia Joni Mitchell nu e vastă în numărul de titluri, ci prin ceea ce poate oferi un artist care acceptă orice, mai puțin stagnarea. Chiar dacă e vorba de anumite teme clar influențate de experiența personală afectată de poliomielită, pierderi și căderi, am întâlnit foarte rar un artist pe care să-l simt atât de aproape, care să-mi spună atât de clar că sensibilitatea nu e un defect iar dramele nu te transformă automat în victimă, cu o profunzime a confesiunii și a emiției acre m-a făcut să-l iubesc ca pe un membru al familiei. Colecția ei e ca un atelier plin cu discuri și tablouri unde înveți să folosești măiestria, ingeniozitatea, șlefuirea și cunoașterea detaliată a materialelor cu care lucrezi pentru a-ți induce seninătatea cu care să întâmpini geniul muzical.