The Lamb Lies Down on Broadway. „Keep your fingers out of my eye“

Scopul principal al audițiilor noastre este obținerea unei trăiri reale, a unei stări de bine care să ne genereze emoții, gânduri și desigur, delectare. Majoritatea albumelor pe care le ascultăm rămân cu menirea divertismentului, pentru asta au fost făcute. Asta nu înseamnă nici pe departe bășcălie sau distracție frivolă și nici lipsa conținutului artistic. Ne e mai bine când ne completăm existența cu muzică. Dar să nu-mi spună cineva că tot ce-ascultă îl elevează intelectual, că scopul audiției este un ”satori” indus de sunet.

Dacă crezi că ești mai deștept ascultând un anume gen de muzică, înseamnă că ești prost. Aprofundarea unor opere valoroase ține de afectivitate, de momentul potrivit, de starea necesară și de capacitatea de a cuprinde o operă în dimensiunea ei reală, apropiată de ce a vrut să ofere artistul, nicidecum de superioritate intelectuală. Te atașezi de un rod al artei și stai cu el atâta timp cât îți transmite ceva. Ei bine, unele albume îți transmit ceva toată viața și chiar dacă nu te fac mai deștept, te fac al naibii de fericit. Mie mi s-a întâmplat asta doar cu câteva sute de titluri, din cele peste 50.000 ascultate până la 50 de ani. Știi albumele alea care intră mai târziu, nu se leagă de memoria afectivă a tinereții dar te surprind mai încolo, când de fapt le vine vremea. Pentru unele trebuie să fii pregătit, așa cum primele te-au surprins și ți-au schimbat viața.

23 de piese care urmăresc aventura lui Rael pe al șaselea album Genesis. Muzica este formidabilă. Textual însă, ”The Lamb” e mult mai complicat decât muzica. Un roman cu asemenea meandre și planuri metafizice ne-ar solicita intelectul în măsura unei opere moderne apreciate în lumea literară. Dacă Zappa ne distrează cu absurdități, dacă Tom Waits ne aruncă într-o lume a marginalilor, dacă Steely Dan cifrează parabole și ne provoacă la analize psihologice, ei bine, The Lamb, separat de orice alt album Genesis sau oricare alt artist, are un scenariu labirintic și o poveste destul de greu de urmărit. Acesta este și unul dintre motivele pentru care ”The Lamb Lies Down On Broadway” a îmbătrânit atât de frumos. Poate fi consumat ca un dublu album de muzică grozavă și poate fi separat citit ca o poveste suprarealistă, extensia logică a bizareriilor improvizate de Peter Gabriel pe scenă în timp ce colegii lui își acordau chitarele. La fel de bine poate fi interpretat ca o alegorie religioasă, pe care Gabriel a asociat-o cu cartea lui John Bunyan, ”Pilgrim’s Progress”, care continuă seria de piese cu teme religioase începute chiar pe primul album ”From Genesis To Revelation”, continuând cu ”Visions Of Angels” sau ”Supper’s Ready”. Albumul intrigă și prin latura psihologică, definitorie în legătura lui Gabriel cu Genesis (”The Musical Box”) și stă prin propriile puteri ca document istoric. E un produs al timpurilor lui, care reflectă incertitudinea și tot tumultul de la începutul anilor ’70, când industria muzicală se dezvolta iar economia sucomba. ”The Lamb Lies Down On Broadway” este un album clasic care poate defini în toată plenitudinea lui noțiunea de album-concept, pentru că este elaborat și atractiv în aceeași măsură.

În 1974, rock-ul progresiv era amplu promovat și consumat, devenind o afacere surprinzător de bună. Turneul Emerson, Lake & Palmer care prezenta albumul ”Brain Salad Surgery”, stabilea noi recorduri de box office și modifica standardele dimensionale ale scenelor. Pink Floyd dominau de un an topurile cu ”Dark Side Of The Moon” iar Yes recuperau deficitul de atenție cauzat de ”Tales From Topographic Oceans” cu năpraznicul ”Relayer”. După succesul cu ”Selling England By The Pound”, Genesis erau pregătiți să lase o urmă și mai pregnantă pe piața extinsă până în America. Își stabiliseră deja imaginea de ansamblu teatral, excentric, un grup care adapta versuri arcane pe orchestrații complexe, atrăgând publicul căutător de atracții oculte și mai puțin interesant pentru posturile de radio. Nu păreau a avea potențial comercial, dar pe valul de succes al prog-ului din acea vreme puteau fi certificați în elita marilor nume. Așteptata răsplată, pentru munca de grup și pentru cheltuielile casei de discuri era pe drum. Situația era destul de delicată, trupa acumula datorii față de Charisma care a investit serios în promisiunile ei artistice iar pe fondul crizei energetice din 1973 nu se știa cât mai putea continua această susținere. Se punea o miză mare pe următorul album și următorul turneu. Tot ce trebuiau să facă cei cinci membri era să dezvolte imaginea formată și să livreze publicului un Genesis nou, ciudat, literat, tipic englezesc. Numai că noul Genesis nu va urma albia veche, ci se va desprinde abrupt prin câteva aspecte. În primul rând avea să fie un album-concept, un format foarte apreciat și încă așteptat din partea trupelor de rock progresiv. Genesis nu aveau încă așa ceva, încă era loc de o idee care să frapeze publicul și criticii. O fabulă moralizatoare, o aventură prin care cei care ascultă să se autocunoască mai bine, o temă a transformării. Un progres al unui pelerin al străzii, imbrăcat în piele și blugi. Personajul stradal, într-un décor american, altă deviere de la tipic. Versurile Genesis aveau un pronunțat ton englezesc, uneori rural, dar nu și pe ”The Lamb Lies Down On Broadway”, predominant urban, american, desprins din ”West Side Story”, cu Rael care este un portorican rezident în New York, adică ultima persoană care să asculte Genesis.

Mike Rutherford a sugerat un album-concept adaptat după ”Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Peter Gabriel în schimb, voia o poveste ”de stradă”, cu nerv mai actual, binișor înaintea curentului punk. Basmele erau depășite, nu mai dorea să poarte costume înflorate, idealul hippie era înlocuit de un anti-erou, total alienat, abuzat de încercările orașului, care învață din experiențele pe care le trăiește. Rael se potrivea cu Raul, cu sonoritate hispanică, pentru a se plia pe personaj și era suficient de englezesc pentru a sugera deopotrivă realitatea și fantezia. Gabriel nu știa că în 1967, Pete Townshend scrisese o piesă în două părți cu titlul ”Rael” pentru albumul ”The Who Sell Out”. Dar nu mai conta, Rael i-a rămas numele, era mare nevoie ca imaginația lui Gabriel să graviteze în jurul unui personaj central.

A treia desprindere semnificativă de specificul Genesis, pentru ”The Lamb Lies Down On Broadway” a fost modul de a concepe albumul. Până atunci a existat un stil colectiv de a scrie, fiecare contribuia aproape în mod echitabil la material. De data asta, Peter Gabriel a insistat să scrie toate versurile, doar el simțea că poate ține firul personajelor și al situațiilor, argumentând că nu sunt multe romane scrise de un întreg comitet. Erau emoțiile lui și nu voia ca altcineva să i le coloreze. O viziune singulară era de preferat, în ciuda unor neconcordanțe narative. Democrația nu e bună în astfel de situații, compromisurile nu ar fi ajutat trupa să evolueze, să reprezinte cu adevărat prezentul anilor ’70. Coperta albumului conține povestea scrisă, ieșită din simbolismul mistic, cu accent pe divertisment, într-o atmosferă de film. Ar trebui citită înainte de audiție sau oricum, nu în timp ce asculți muzica. Povestea are relevanță personală pentru Gabriel, care a proiectat în ea o parte din disconfortul lui față de celebritate. Rael avea o personalitate divizată, un caracter deseori atribuit lui Peter, care era timid și retras în afara scenei și carismatic și histrionic în timpul conertelor care pentru el erau un fel de terapie. Mașinăria faimei create în jurul lui îl făcea să-și sfideze poziția socială și să caute căi de scăpare. Starea s-a extins și în relația cu colegii, cu efect amânat până după turneul de promovare a albumului. Mike Rutherford și Tony Banks simțeau că pot contribui și ei la partea de text și păna la urmă au scris versurile de la ”The Light Dies Down On Broadway”.

”I got sunshine in my stomach”

Repetițiile pentru album au început în iunie 1974. Grupul a petrecut două luni la Headley Grange, un conac din Hampshire folosit anterior de Led Zeppelin. Casa era destul de dărăpănată, dar prin asocierea cu Led Zep avea o reputație ocultă, se spunea că e bântuită. Oare ce casă veche din Marea Britanie nu e bântuită? Noaptea se auzeau scărțâituri, probabil de la șoarecii care împărțeau locul cu oaspeții lor celebri.

Puțin după ce trupa s-a instalat la Headley Grange, Peter Gabriel a primit un telefon de la regizorul William Friedkin care-i propunea implicarea ca scenarist în proiectul noului film. Friedkin era deja celebru pentru ”The French Connection” și ”The Exorcist” și avea nevoie de un colaborator cu imaginație care nu era implicat în malaxorul Hollywood. Oferta era incitantă pentru Peter, mai ales că era de mult interesat de film. În 1969 a avut ocazia de a se înscrie la London School of Film dar a renunțat pentru a cânta cu Genesis. În proiect mai erau implicați Tangerine Dream și Philippe Druillet, co-fondator al revistei Heavy Metal Magazine. Să-l vezi pe Peter cum mergea cu bicicleta până la primul telefon public, cu buzunarul plin de monede de 10 pence, ca să-l sune pe Will. Friedkin avea nevoie de idei ciudate, nu de muzică, de aceea nu a cooptat toată trupa care intrase la bănuieli. Credeau că Gabriel se va folosi de renumele Genesis pentru a-și propulsa propriul succes. Nu era așa, chiar dacă solistul începea să se simtă constrâns în plan creativ. A plecat o săptămână să lucreze cu Friedkin, dar Tony Stratton, președintele Charisma, l-a convins să revină la muzică, la formație.  Între timp, Phil Collins venise cu propunerea de a continua ca grup instrumental, dar Tony a susținut tot timpul ideea că Genesis are un rost prin piese cântate. Știm ce s-a întâmplat în 1975, când Collins a preluat și rolul de vocal, dar până atunci Friedkin a pus proiectul pe pauză iar Gabriel a promis că se implică în terminarea albumului, ”apoi mai vedem”. Lucrau de multe ori separat, trupa repeta într-o cameră iar Gabriel scria povestea și textele în alta, cu control total pe proiect. Tensiunea afecta modul de lucru, legătura aceea specială avea fluctuații iar colegii se așteptau la orice din partea lui Peter. Nimic însă din toate acestea nu a împiedicat crearea unei capodopere. Nimeni nu voia ca această formulă să se dezintegreze, munca la album devenise un efort de evitare, poate de aceea a ieșit atât de extins.

În august 1974, grupul și-a încheiat termenul de la Headley Grange și cu repetițiile completate s-a mutat la Glosspant, între Carmarthenshire și Pembrokeshire, la granița cu Țara Galilor. Nu mai era o casă bântuită, ci un spațiu de lucru cu tot ce trebuie. ”Negativele” pieselor, adică majoritatea instrumentelor fără voci au fost înregistrate cam în două săptămâni în grajdul unei ferme, cu un studio mobil echipat cu două magnetofoane 3M cu câte 24 de canale, un mixer Helios cu 30 de intrări, monitoare Altec și două magnetofoane Studer A62 pentru mastering. John Burns a susținut echipa pentru producție iar David Hutchins a preluat scaunul inginerului de sunet. Burns nu era doar un foarte bun tehnician și muzician, ci  și un om cu umor care dezamorsa multe situații explozive spunând vorbe potrivite, cu efect pozitiv. El l-a asistat pe Gabriel la experimentarea unor efecte pentru voce, înregistrând câteva piese într-o baie și altele într-un grajd aflat la câțiva kilometri distanță. Acesta avea frecvent probleme cu vocea și căuta tot felul de remedii: stătea în cap, folosea tot felul de ierburi și se sfătuia cu John, cu speranța că până la urmă ceva îl va ajuta. Și pentru că avea un stil lent, migălos de a scrie texte, încă mai umbla la mici detalii și fragmente, chiar și la o lună după ce ”negativele” erau gata. Liniile melodice au venit și ele mai târziu, uneori improvizate peste orchestrații sau chiar pe părți pregătite pentru a fi instrumentale, ca și cum cineva ar fi pictat peste o lucrare terminată. Deasemeni, mai rămăseseră niște texte care încă nu aveau muzică scrisă. Așa au apărut ”The Carpet Crawlers” și ”The Grand Parade Of Lifeles Packaging”. Lentoarea lui Gabriel era uneori benefică pentru detaliile proiectului, dar a provocat o depășire a programului stabilit. Turneul mondial era programat să înceapă la Newcastle pe 29 octombrie și era logic că albumul deja lansat ar fi fost mult mai benefic turneului. Trupa se gândea chiar să lanseze albumul în două părți. Până la urmă, ”masterul” a fost definitivat după un maraton de mixaj la Island Studios la Londra.

”We’ve got to get in to get out”

”The Lamb Lies Down On Broadway” a avut nevoie de cinci luni pentru a fi gata de lansarea din 18 noiembrie 1974. Apariția albumului a derutat mulți ascultători, fiind dificil de curpins, de înțeles, iar povestea de pe copertă nu făcea lucrurile mai clare, dimpotrivă. Așa am pățit și eu, dar până la urmă timpul acordat acestui colos muzical m-a adus la concluzia că avem rareori șansa unei asemenea experiențe care implică muzica. Părerile erau împărțite și în trupă. Hackett simțea că nu a participat cu mare lucru, că a fost mai mult un  trecător, cel puțin în comparație cu ”Selling England…” unde era zeu, în timp ce Banks oferise cea mai bună prestație dintre toate albumele Genesis. În turneu, în schimb, totul suna confortabil, mult mai lejer decât munca de studio. Publicul nu realiza cât de energofagă a fost pregătirea albumului, în comparație cu ce vedeau pe scenă. La fel, nu aveau de unde să știe că Peter Gabriel luase decizia de a părăsi grupul. Dar turneul trebuia dus la bun final.

”The Lamb”, povestea suprarealistă despre sex, violență și moarte, parabola transformării, a polarizat publicul și critica. Desigur, pentru mulți, acest dublu album reprezintă zenitul Genesis și unul dintre cele mai bune albume de prog din istorie. Eu sunt de acord cu ei, chiar dacă albumul meu preferat de la Genesis este ”Selling England By The Pound”. Nu e vorba de cel mai bun album al trupei, ci de o operă reprezntativă, remarcabilă printr-un plus de calități față de cele mai iubite titluri. Astfel putem aprecia complexitatea acestei producții pe cât de impenetrabilă pe atât de frumoasă, ca un roman de Thomas Pynchon. Te consumi puțin, dar până la urmă își dai seama ce descoperire colosală ai făcut. Pentru alții însă toată perioada Peter Gabriel a fost ciudată, cel puțin în comparație cu viziunile utopice ale unor mari trupe precum Yes. Un monument greoi, dar imposibil de uitat după câteva ascultări. Important e să nu fie primul album Genesis ascultat. Poți începe cu ”Foxtrot”, care e suficient de prog, suficient de accesibil și conține una dintre cele mai lungi și frumoase piese de prog apărute vreodată: ”Supper’s Ready”. Neapărat ”Nursery Crime” și ”Selling England By The Pound”. Apoi, cu curaj și timp la dispoziție, te apuci să urci spre culmile stufoase ale limbajului muzical desăvârșit, unde ai melodie, măsuri complexe, poveste, imagini, tensiuni, descărcări, suspans, intrigă și un final care te lasă pe gânduri. Dacă nu vrei asta, ascultă ”Invisible Touch”. Și perioada Phil Collins a avut momente excepționale, începând cu ”Wind &Wuthering”, ”A Tick Of The Tail” sau ”Home By The Sea”. Dar ”The Lamb Lies Down On Broadway” a fost pentru ei un vârf cucerit, așa cum poate fi și pentru tine e o captură valoroasă. E o relație de durată, începută timid și desăvârșită în etape care parcurg câțiva ani. N-o lua dramatic, până la urmă e muzică, e divertisment, dar calitatea își face efectul în timp. E cea mai bună cale de a realiza că atât sensibilitatea cât și complexitatea reprezintă virtuți.

”It’s only knock and know-all, but I like it”

”The Lamb” intră mai bine în simțiri și memorie dacă e ascultat cu o ureche aplecată ușor și spre informații adiacente. Adică e o treabă serioasă, chiar dacă rămâne diversitment. Nu asculți Schonberg sau Ligeti, dar dacă clipești pierzi. Piesele nu sunt lungi, dar povestea are un ritm intens iar muzica se cere urmărită cu sufletul la gură. Ca exemplu, nostalgia dominantă (”Broadway Melody of 1974”), structura muzicală (”Counting Out Time”), citate din piese pop mai vechi (”In The Cage”) sau frumusețe pură (”The Carpet Crawlers”). Nu mai vorbim de piesa de deschidere care m-a ridicat în picioare din prima. Încă de la fuga rapsodică a pianului știi că urmează ceva spectaculos. Un aspect esențial al culturii pop din anii ’70 este anti-eroul pe care-l urmărim în ”The Lamb” sau îl vedem în ”Taxi Driver”, ”Catch 22 ” sau ”The Godfather”. Rael e un marginal social, dar atrage simpatia, precum Travis Bickle. Faptele lui construiesc pesonajul și provoacă stereotipuri rasiale. E jumătate portorican, cealaltă jumătate nu e specificată. Caută libertatea și se identifică scriindu-și numele cu spray graffiti. În fine, albumul a fost iubit de mulți fani și desființat de câțiva critici care simțeau vârful marcat de rock-ul progresiv dar astfel îi anticipau și decăderea. ”The Lamb Lies Down On Broadway”, alături de ”Tales From Topographic Oceans”(Yes) sau ”A Passion Play” (Jethro Tull) dădeau semne că mult mai departe nu se poate ajunge cu astfel de leviatani. În 1975, Genesis cântau în săli care să le reflecte muzica, soundul era mai reverberant iar publicul reacționa mai vocal. Ce e, de fapt, ”The Lamb”? O platofrmă pentru imaginația flamboaiantă a lui Peter Gabriel, vreo alegorie avansată spiritual, o autobiografie sau e ce vrem noi, când ascultăm? Nici măcar devotații care au studiat materialul cu fervoare nu s-au pus de acord asupra unei singure semnificații. În schimb, toți cei care am trecut de blocajul dimensiunii și al sofisticării, ascultăm muzica albumului cu maximă plăcere. De aceea nu mi-am propus să descifrez enigma, ci să te fac să asculți un album genial de la o trupă absolut fabuloasă, așa cum de fapt vrea să fac cu fiecare capitol. Nu vreau să devin exhaustiv sau comprehensiv, ci să trasez o hartă simplă către una dintre cele mai bogate creații muzicale ale anilor ‘70.

În concluzie, ”The Lamb Lies Down On Broadway” e un album năucitor, plin de paradoxuri în care concepte filosofice coexistă cu zicale rock’n’roll, violență stradală (”Back in N.Y.C”) și delicate analize psihologice ale traumei și transformării. Chiar și titlul conține o contradicție, între inocență (the lamb) și agitația unei societăți în care e din ce în ce mai greu să reziști (Broadway). E clar că ”mielul” nu aparține acelei lumi, așa cum nici Tessa (”Aisle Of Plenty” de pe ”Selling England By The Pound”) sau Harold The Barrel (”Nursery Crime”) nu-și găsesc locul în lumea modernă, dar noi ne putem aminti că viața înseamnă mult mai mult decât faimă și bani. Peter Gabriel era frământat de astfel de gânduri în timp ce vremea lui la Genesis se apropia de final. Poate de aceea avem atâtea elemente de distincție, atâtea aluzii și opțiuni diferite de celelalte albume. Ele ar putea însemna evoluție dar și o tendință de separare, sub presiuna numelui în creștere și a industriei care s-a echipat cu mașini care fabrică idoli din ce în ce mai asemănători cu cei autentici. Din același motiv, în același an, Robert Fripp a destrămat un alt puternic generator de unicitate, King Crimson. Poate de aceea ”The Lamb Lies Down On Broadway” a fost ultimul album în acea formulă și cel mai mare. Repet, nu e cel mai ușor de asimilat, nu e cel mai iubit, dar e genial conceput, perfect produs, alegoric, bogat în frumusețe muzicală, diferit și magnific. Genesis și Peter Gabriel au continuat separat, în timp ce ”The Lamb Lies Down On Broadway” are propria viață, și dincolo de aventura obscură a lui Rael, e o poveste a talentului și a relațiilor diverse dintr-o formație, a schimbărilor rapide din lumea muzicală pe fondul stresului politico-economic din America și din Regatul Unit. În aceste condiții, albumul a fost compus, înregistrat și promovat în turneu și în aceeași măsură ca ”Sgt. Pepper” sau ”OK Computer” rezonează cu vremurile și le ilustrează, ajutându-ne pe noi să ne cunoaștem și să ne găsim locul în lumea pe care ne-o dorim.