
Bob Dylan – „Slow Train Coming“
0Ca să depășești ușor faza în care cauți artistului nod în papură, ar fi bine mai întâi să vezi ce nu-ți place la Bob Dylan. Discuțiile majore sunt legate de păr și de voce, ajungându-se până la urmă la povara celei din urmă. Evident, unii il detestă pentru trecerea la “electric”, fără să realizeze că asta a fost una dintre cele mai benefice și influente schimbări radicale din istoria culturii pop iar patinajul lui spiritual, trecerile de la una la alta pe baza unor mutații emoționale care ne dau tuturor impulsuri puerile, pot provoca sprâncene ridicate. În rest, ce-i poți reproșa lui Dylan?

Că e artistul cu cele mai multe concerte în care cântă cu spatele la public și folosește orga fără să știe să cânte la ea, că a ajutat muzicuța să devină și mai neimportantă în mediul muzical, că dă interviuri în doi peri și uneori ne ia de proști, că are câteva albume în care recunoști suficiența artistului ultra-popular care face ce vrea pentru că are cine să-i aduleze alintăturile? Nu știu dacă avem poziția de a-i reproșa lui ceva, cu atât mai puțin să-l renegăm visceral. E cât se poate de clar ce poți face dacă nu-ți place un muzician. Nu-l asculți. Dar cum să nu-l asculți pe Bob Dylan împiedicat de antipatie, cum ai putea să te faci că nu există acel catalog stufos de piese nemaipomenite, cu versuri de poet ilustru și sensibil? Orice nod din papură devine insiginifiant în raport obiectiv cu lumea creată de Dylan. Tot ce folosește este extrem de personal, ceea ce la alții ar putea fi impostură, la el e semn distinctiv.
Ironic, imprevizibil, tăios, hilar, subtil sau extrem de serios, uneori toate la un loc. Nu a mai existat o voce ca a lui Bob Dylan. Nu mă refer doar la vocea lui audibilă, care e suficient de distinctivă, ci la vocea pe care o dă cântecelor prin turnuri curajoase și amărui, înțelepte și precaute, pline de regret sau de măreție. E o voce care ne ajută și pe noi să ne articulăm trăirile. Dar pentru asta trebuie să ne asigurăm de o apropiere umană între muzica lui și simțirile noastre. Puțini artiști au făcut mai puțin efort pentru a deveni populari, reușind să păstreze un discret mister asupra vieții private. Intimitatea din dreptul inimii este atât de neașteptată și de directă, încât muzica nu mai are nevoie de niciun fel de ambalaj. Luați pe rând reacțiile publicului la piesele lui cântate de alții: ”Blowin’ In The Wind”, ”Like A Rollin’ Stone”, ”Knockin’ On Heaven’s Door” ”Just Like A Woman”, ”Gotta Serve Somebody”, toate aduc surpriză, bucurie și lacrimi când își arată primele acorduri. De ce? Pentru că Bob Dylan.
Acum, proba cea mai dificilă, cel puțin în plan obiectiv. Cum aleg un singur album pentru seria de audiții inevitabile, gândindu-mă doar la longevitatea artistului și la fazele prin care a trecut? De ce nu aleg mai multe? Care este scopul alegerii, cel mai bun album sau cel mai potrivit pentru a începe apropierea de unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX? Pentru asta fac din nou reducția la planul subiectiv și simplific totul, pentru că altfel nu mai aleg nimic, ceea ce ne-ar costa ceva timp, pentru că nu e nevoie să ascultăm zeci de albume pentru a-l cunoaște pe Bob Dylan. Cred că dacă începem cu pasul potrivit, apoi adunăm vreo 20 de titluri, ne putem considera împliniți la nivel dylanesc.

Eu am început cu ”Slow Train Coming”, din același motiv pentru care am început cu mulți alți artiști care m-au ținut treaz toată viața. Așa s-a nimerit. Acesta a fost discul pe care-l aducea domnul Martinescu, profesorul meu de engleză din școala generală la audițiile din vacanță. Poate dacă era alt album, nu mai scriam despre Dylan acum. Dacă nu era ”Man Gave Names To All The Animals”, parcă special scrisă pentru copii curioși ca mine nu mai ajungeam să-l rog pe Florian Pittiș, profesorul meu din facultate, să-mi aducă o selecție de albume preferate, știindu-l total absorbit de opera integrală Dylan. Nu mi le-a adus pe toate, e drept, dar mi-a adus un teanc pe care abia îl puteam căra. Așa mi-a trebuit. Moțu vorbea despre artiștii lui preferați cu o pasiune irezistibilă. Primul impuls de după acele alese discuții era să găsești muzica aceea cât mai repede. Da, am prins vremurile acelea. Nu sunt nostalgic, ci doar incântat că am apucat să văd și cum era înainte de mp3 și streaming, am prins tranziția. Așa am ajuns la ”Blond On Blonde”, ”Blood On The Tracks”, ”Desire”, ”Street Legal” sau ”Time Out Of Mind”, albumele pe care le-aș asculta oricând, cu care oricine poate începe în aceeași măsură cu alesul meu, dar niciunul dintre ele nu a fost primul. ”Slow Train Coming” m-a făcut să-l ascult pe Bob Dylan, fără a mai ține cont de niciun nod din nicio papură.
În timp ce anii ’70 se încheiau cu un bilanț muzical gigantic, irepetabil, Bob Dylan părea un om tulburat, chiar dacă și pentru el aceeași perioadă a însemnat o revenire muzicală triumfală. Mariajul se destrămase, era separat de copii, criticii erau călare pe albumele și concertele lui iar filmul ”Renaldo And Clara” era la fel de condamnat de aproape toți. Apropiații îl vedeau în cel mai jos punct din viață. Dădea peste cap pahar după pahar, stările lui erau mai instabile ca oricând, părea că vrea să șteargă tot, nu-l mai interesa nimic. Acesta este momentul în care oricine, indiferent de realizări, talente, calități și potențe, devine un om fragil care are nevoie de ajutor, un sprijin care de cele mai multe ori este căutat în părțile mai puțin explorate până atunci, mai puțin concrete, cu resurse mai puțin palpabile, să le zicem spirituale. Stârnit de prietena lui de atunci, actrița Mary Alice Artes și de chitaristul T-Bone Burnett, Bob Dylan a devenit interesat de creștinism, după câteva experiențe mistice. Era surprinzător, marele cinic Robert Zimmerman să se convertească? Iar ”Slow Train Coming”, înregistrat în zece zile și lansat pe 20 august 1979 a fost un semn că a găsit ceva, o ieșire.

Muzica arată un artist adunat, inspirat, care poate coagula talentul, viziunea și dorința în cel mai bun produs al său. Sau dacă nu cel mai bun, cel mai bine șlefuit, ceea ce pentru mine este foarte important. Ceea ce rezonează dincolo de povestea personală e peste nivelul contemporanilor săi. Versurile profund inspirate din texte biblice și-au găsit vocea ideală pentru a-și imprima puterea. Speranță și temeri, bine și rău, revelații transpuse într-o muzică impecabil orchestrată pe fondul unei estetici rock și soul. Suficient de serios pentru a simți cuvintele, liniștitor de senzual pentru a evita încremenirea în dogmă. Nu pot lua în serios niciun fel de aluzie cu substrat religios, în schimb am simțit de la început forța implacabbilă a acestui album de a-ți oferi simultan consistență muzicală și îndrumare morală. Am simțit mai puțin intervenția divină, în schimb am remarcat intervenția chitaristului Mark Knopfler și a producătorilor Jerry Wexler și Barry Beckett. Niște evrei au realizat cel mai bun album tezist pe teme evanghelice. În lume, succesul muzical al albumului a estompat indignarea unor critici care îl bănuiau pe Dylan că vinde o doctrină primită din altă parte. ”Slow Train Coming” a avut cel mai mare impact comercial de după ”Desire”, apărut în 1976. 26 de săptămâni în topuri și al șaselea album de platină. Tonul radical a împărțit și publicul. Omul care îi incuraja să gândească pentru ei, cu mintea lor, a făcut o schimbare ideologică majoră. E foarte adevărat, propria gândire ne poate scuti de ramificațiile încărcate ale discursului mistic. Un exemplu foarte potrivit e chiar piesa ”Gotta Serve Somebody”, primul Grammy al lui Dylan și o declarație de credință cu o listă mare de oameni care au de ales, ori albă ori neagră. Poți fi oricine, trebuie să alegi între bine și rău, fără cale de mijloc. La fel de bine poți înțelege că întotdeuna există ceva deasupra ta, cineva mai puternic care merită a fi urmat. Totul are un preț și poți învăța oricând de la cineva mai bun ca tine. La fel, ”Precious Angel” poate fi un test pentru studenții la religie prin abundența de referiri biblice și în același timp, pentru fanii lui Dylan poate fi un superb cântec de dragoste pe care Mark Knopfler cântă dumnezeiește. ”I Believe In You” e din inimă, pentru inimă, dedicat unei divinități sau unui muritor, la alegere. ”Do Right To Me Baby”, preferata mea, reiterează ce a zis Moise mult mai convingător. Toate piesele sună excepțional, chiar dacă textele uneori se pierd în pilde moraliste și ne iau la rost dacă nu facem ce zice predicatorul. Opțiunea curajoasă transpusă artistic merită admirată, altfel nu știu dacă putem avea încredere într-un om care spune altora ce trebuie să facă pentru a se salva. Probabil că atunci nu a găsit altă cale. Acum, când știm mai multe despre el, putem înțelege prin ce a trecut, putem asculta un album minunat, care ne trimite spre celelalte. ”Slow Train Coming” a fost prima parte dintr-o trilogie a convertirii și cea mai considerabilă din punct de vedere muzical. ”Saved”, apărut după un an, e mai mult religios decât muzical, ca o predică în direcția celor neconvertiți. După un timp, Bob Dylan va depăși acest moment și va reveni printre ”păcătoșii” care-i iubesc muzica. Până atunci a mai apărut ”Shot Of Love”, ceva mai relaxat, dar rămas în lista albumelor neremarcabile. Abia cu ”Infidels”, Dylan avea să revină la albumele ”seculare”, așa cum a fost pe ”Street Legal”.
Bob Dylan a găsit un balsam pentru suferință iar noi trebuie să-i respectăm fervoarea religioasă, eventual să nu o amestecăm cu balsamul pe care noi îl găsim în muzică. Coerența albumului ”Slow Train Coming” arată că ceva i-a făcut bine. Inițial voia să ofere setul de cântece lui Carolyn Dennis, ”backing vocals” în trupa lui, după turneul din 1978. S-a răzgândit și le-a înregistrat el, în compania unei echipe puternice. Jerry Wexler era un producător asociat cu nume precum Ray Charles, Aretha Franklin sau Wilson Pickett. Cel din urmă i-a recomandat unul dintre cele mai bune studiouri din America, Muscle Shoals din Sheffield, Alabama, înființat în anii ’50 de Rick Hall, unde l-a întâlnit pe claviaturistul Barry Beckett, co-proprietar al studioului și alți muzicieni excelenți și înainte de toate potriviți proiectului, recomandați de Wexler: The Muscle Shoals Horns, basistul Tim Drummond, cu experiență alături de J.J.Cale și Crosby, Still & Nash, Mark Knopfler, care tocmai pregătea al doilea album Dire Straits, ”Communique” și Pick Withers, primul baterist de la Dire Straits. Wexler îl voia pe Roger Hawkins, unul dintre cei mai buni bateriști ai momentului și co-proprietar al studioului, dar Knopfler l-a convins că Withers e mai potrivit. Dylan era încântat de companie, mai ales după impresia cu care a rămas după concertul Dire Straits de la Roxy, Hollywood, în martie 1978.
Columbia Records a lansat un concurs pentru coperta albumului, dar Dylan a respins toate propunerile. Până la urmă au apelat la o tânără artistă independentă, Catherine Kanner, pentru a ilustra ideea lui Dylan: pe un fond sepia este desenat cu creionul (sau cu cerneală) un tren care se deplasează pe o cale ferată construită în timp real de un grup de muncitori. În fruntea lor, un bărbat ridică un târnăcop care poate sugera o cruce. Schița a fost acceptată din prima, fără modificări. Fotografia de pe spate aparține lui Nick Saxton, viitor regizor al videoclipurilor lui Michael Jackson. Fotografiile din interior aparțin unui mai vechi colaborator de-al lui Dylan, Morgan Renard.
După repetițiile de la Santa Monica, Dylan și trupa au început înregistrările pe 30 aprilie 1979, în noul spațiu al studioului, mutat pe malul râului Tennessee. Până pe 11 mai au înregistrat vreo 12 piese. În primele cinci zile au pus bazele pieselor, în alte cinci au suprapus restul. Contrar obișnuinței lui Bob Dylan, Wexler a înregistrat mai întâi ritmul, apoi vocile. În prima zi, Dylan a vrut să participe cu vocea, cântând tot timpul, spre disperarea lui Wexler. Rezultatul a fost lamentabil. După câteva clarificări, în ziua următoare producătorul a reușit să adune toți muzicienii în jurul autorului, pentru a crea o apropiere, o camaraderie benefică muzicii. Rezultatul s-a simțit imediat în cântare, dar mai era nevoie de modificări acustice. Wexler a schimbat poziția muzicienilor, a folosit panouri pentru separare și redifuzare a sunetului în căști. Din acel moment totul a mers șnur, după aceeași procedură, chiar dacă Dylan nu era deloc entuziast în privința conformării. A înregistrat vocile pe toate piesele și chitara doar pe o parte din ele. Wexler i-a explicat că a avea credință înseamnă și a te îndoi de tine. Dacă în privința vocii nu avea decât o singură variantă, Dylan a ținut cont de posibilitatea de a folosi mai multe tipuri de chitară la înregistrări. Pe ”Slow Train Coming” a folosit Fender Stratocaster precum și Martin, Gibson, Yamaha și probabil Washburn acustică. E greu să distingem ce chitară a folosit pe fiecare piesă, mai ales când știm că Mark Knopfler a tras cam toate chitarele. El a repetat pe Stratocasterul lui Dylan iar în studio, evident, a folosit propriile instrumente, celebrul ”Strat” roșu, un Telecaster Custom, un ”National”, o acustică ”Ovation” și un Gibson ES 335. Dincolo de aura mistică imprimată de trăirile autorului, acest album se remarcă printr-un detaliu cu adevărat important, eliberator: pentru prima dată, Bob Dylan nu a folosit muzicuța.
Inginerul de sunet Gregg Hamm știa cel mai bine cum să capteze și să mixeze acest album, având stilul format cu Bob Seger, Dire Straits și alți artiști din orbita lui Dylan, Levon Helm, Joan Baez și alții. Hamm a folosit un MCI JH-114 cu bandă pe 24 de canale și fantasticul mixer Neve 8068 Mkl care tocmai apăruse, un procesor digital pentru ”delay”, Lexicon ”Prime Time” și un compresor DBX 160. Exact ce era mai performant pentru a obține acel sound, marele adaos la geniul lui Dylan.

Nu am știut nimic din toate acestea când am ascultat prima oară ”Slow Train Coming”, de aceea cred că unele albume ne cuprind mai bine, rămân în noi mai mult timp dacă le ascultăm inocenți, cu curiozitate și bucurie. Detaliile ulterioare sunt utile atâta vreme cât impresia muzicală rămâne nealterată. Aceste albume sunt atât de puternice încât își fac efectul fără ca noi să recurgem la pregătiri prealabile. E nevoie să le primim cu deschidere și să credem în momentul potrivit. ”Slow Train Coming” te atrge pe moment și se instalează în timp, e genul de album cu care poți avea o prietenie pe viață. E intim, îți arată că un colaps personal poate aduce un climax artistic și că s-au întâmplat multe din ziua aceea friguroasă din ianuarie 1961 când Bob Dylan, ca unul din personajele lui Jack Kerouac, a ajuns la New York și s-a dus direct în cluburile din Greenwich Village. După opt luni a fost descoperit de John Hammond și a semnat contractul cu Columbia Records. Primul album a fost înregistrat în 2-3 ore și a fost lansat în 1962. La 17 ani de la începutul unuia dintre cele mai uimitoare capitole din istoria culturii pop ajungem la acest apogeu muzical, lin curgător și limpede ca o revelație. ”Slow Train Coming” e un important punct de referință în viața unui mare poet și muzician iar pentru noi e un ghid cu care ne orientăm fără greșeală într-o operă voluminoasă, apoi în toată lumea actuală a muzicii, care ar fi fost altfel fără Bob Dylan. Amprenta lui poate fi găsită peste tot, în spiritul unui artist imens, uman, inevitabil.