Mike Oldfield – „ Tubular Bells“

Spune-mi cât de clar îți sună în minte tema de la ”Tubular Bells”. Nu o poți fredona ușor, dar îți sună în cap cu limpezimea unui clopot. Și reacționezi mai intens când o auzi, în comparație cu majoritatea melodiilor din piesele preferate.

Apoi stai aproape 50 de minute (49:16) și asculți continuarea, cu alte teme dezvoltate derivat sau parafrastic, din multe instrumente surprinzător și foarte echilibrat aranjate. Fără niciun vers, doar câteva voci episodice, dintre care una anunță instrumentele precum heralzii la castel. O premieră, la fel ca și folosirea clopotelor tubulare, a chitarei electrice înregistrate la jumătate de viteză sau conceperea unei piese de dimensiuni simfonice, despărțite în două doar din rațiuni de spațiu. Un prim album lansat la Virgin, noua casă de discuri înființată de Richard Branson, cel care deja avea companie aviatică, magazin de muzică, insulă și idei de dezvoltare a telefonului celular. În 1973, Mike Oldfield aducea spiritul lui Mozart (adolescentul genial, deși aici mai degrabă l-aș pomeni pe Felix Mendelssohn) în amalgamul muzical contemporan printr-o lucrare care a extins considerabil sensul melodiei și posibilitățile sunetului stratificat. Nu țin minte să mai fi făcut cineva așa ceva în secolul XX, folosind instrumente din toate sferele muzicale (rock, clasic, tradițional, electric și acustic) într-o expunerte muzicală inovatoare, influentă, care a deschis drumul altor opere și genuri (new age e forma superficială a acestui curent) și a revitalizat cultul tânărului compozitor multi-instrumentist.

Compozitorul multi-instrumentist Mike Oldfield, născut la Reading pe 15 mai 1953, a început să scrie muzica pentru ”Tubular Bells” când avea 17 ani. Înainte și-a adunat experiența și ideile cântând la chitară în cluburi de folk (pe la 11-12 ani, pentru 4 lire pe seară), alături de sora lui, Sally, într-un duet numit Sallyangie, cu care a lansat și un album în 1969, ”Children Of The Sun” și ca basist în trupa lui Kevin Ayers, The Whole World, parte a scenei Cantebury. A format un duet și cu fratele său Terry, pe care l-au numit Barefeet. Primul și cel mai influent album al său (a mai lansat multe albume minunate, dar niciunul nu a avut același impact) a apărut după doi ani, prezentând o sonoritate inclusă în idiomul rock-ului progresiv, dar unică prin concepție și desfășurare. Adolescentul Oldfield era deja dezamăgit de rigorile turneelor și de limitele regimului ”live”, luptându-se și cu o destabilizatoare frică de scenă. Viziunea lui era în producția unui album care să beneficieze complet de posibilitățile de producție oferite de mediul de studio. Tendința a apărut în anii ’60 prin reușitele obținute de Frank Zappa, The Beatles și Brian Wilson, dar anii ’70 aduceau multe noutăți în plan tehnologic, oferind posibilitatea de a înregistra stereo, pe 16 canale, cu mult mai multe efecte. Majoritatea secțiunilor care formează ”Tubular Bells” au fost înregistrate pe casetă, înainte de a fi duse la ”The Manor”, o clădire de secol XVI din Shipton-on-Cherwell cumpărată de Branson și transformată în studio de înregistrări. Acolo a început lucrul la album, dar povestea a început mai devreme, când Mike a învățat să cânte la mai multe instrumente și a prins curajul de a-și manifesta celestul talent.

Prima aventură de studio a avut-o datorită lui Mick Jagger care o cunoștea pe Sally și a ajutat-o să înregistreze câteva piese. Apoi a ajuns la Abbey Road pe vremea când Beatles încă mai înregistrau. Era fascinat de atmosfera de acolo și de mulțimea de instrumente pe care le avea la dispoziție. Dacă o sesiune începea la prânz, el se prezenta acolo la 8 dimineața și se juca cu tot ce prindea. Așa a învățat să cânte la toate instrumentele folosite de ”Tubular Bells” și mai departe. Transforma în muzică tot ce avea corzi sau membrane, mai puțin vioara și violoncelul, fără a folosi notația academică. Nici la instrumentele de suflat nu i-a ieșit mare lucru, dar avea destule mijloace prin care se putea exprima multi-timbral. În 1971, într-o pauză de turneu cu The Whole World, Oldfield și-a suplimentat setul de instrumente alcătuit la început din chitară bas și chitare acustice cu o orgă Farfisa, împrumutată de la Kevin Ayers și un magnetofon Bang & Olufsen pe două canale pe care-l putea folosi la înregistrările domestice. În timp ce asculta Bach sau Terry Riley, prepara magnetofonul în așa fel încât să poată suprapune cât mai multe instrumente, de la bas la clopoței de jucărie care au evoluat spre geniala temă pe care unii o cunosc și din muzica filmului ”The Exorcist”. Mai era până la forma lărgită a lucrării. Apăreau teme înregistrate la orgă sub diferite titluri. ”Caveman” sau ”Peace”, dizolvate acum în masivul întreg, erau concepute cu intenția de a crea o piesă instrumentală de durată, sub influența lui Keith Tippet, care formase un ansamblu gigantic numit Centipede. Dacă ascultăm singurul album lansat de această orchestră (”Septober Energy” – 1971), ne dăm seama că Oldfield a luat atmosfera de acolo și a transpus-o în sonorități mult mai apropiate de rock decât de (free)jazz. Perioada ”demo” s-a încheiat când Kevin Ayers i-a luat sculele pentru că voia să se apuce de un album nou. Au urmat drumurile pe la casele de discuri din Londra, cu benzile în mână. Era puțin cunoscut, raportat la lucrul cu Ayers, dar nu suficient pentru a fi acceptat de Harvest (Pink Floyd), CBS, Pye sau Island. Problema era că muzica lui nu conținea nici versuri nici tobe. Noroc că pe vremea aceea te puteai afirma și dacă nu erai arătos, cu dinții albi și înconjurat de dansatori. A renunțat temporar, fiind totuși convins că dacă ar avea posibilitatea să-și înregistreze muzica în condiții optime, publicul i-ar aprecia munca. S-a alăturat pentru o vreme trupei lui Alex Harvey. Din când în când, îl înlocuia pe acesta în orchestra care acompania musical-ul ”Hair”, la Shaftesbury Theatre. La un moment dat s-a plictisit să cânte de atâtea ori ”Let The Sunshine In” în același fel, așa că s-a apucat să complice armoniile, pe măsura de 7/8. Pentru suflători nu a fost deloc distractiv, iar pentru dansatori și mai puțin. Așa s-a încheiat singura incursiune a lui Mike Oldfield în lumea teatrului.

Pentru a se întreține, Oldfield a intrat în trupa lui Arthur Louis, care cânta o combinație de rock, blues și reggae. Așa ajuns la The Manor, locul unde grupul repeta. Acolo a intrat în vorbă cu câțiva tehnicieni pe care i-a întrebat dacă nu vor să-i asculte demo-urile. Fiind în căutare de artiști noi, aceștia au acceptat, mergând cu Mike până la Londra, pentru a aduce benzile. Dacă unul dintre angajați nu s-ar fi oferit să-l ducă cu mașina, nu ar fi existat ”Tubular Bells”. Primii care au apreciat muzica au fost inginerii Tom Newman și Simon Heyworth. Aceștia au trimis benzile mai departe lui Simon Draper, ”mâna dreaptă” a lui Richard Branson, care nu mai ascultase nimic nou de un an. Oldfield era lefter și se gândea să devină muzician angajat de stat la Moscova. Lefter, nu leftist. Nu era comunist, nici pe departe, dar voia să câștige niște bani, să nu mai depindă de mama și prietena lui. Și când căuta el numărul de la Ambasada Uniunii Sovietice, a sunat Simon Draper care l-a invitat la cină pe barca lui Branson.

La întâlnire, Mike a primit o hârtie și un creion cu care să scrie lista de instrumente de care are nevoie și o săptămână de spațiu în studio. Acolo erau deja orgi Hammond și Lowrey și două piane, așa că pe listă a trecut mai multe tipuri de chitare, un vibrafon, flageolet (un fel de fluier) un set de timpani și multe alte instrumente de percuție, un glockenspiel, o orgă Farfisa și o mandolină. După vreo două săptămâni, tot ce a cerut era descărcat în fața studioului, în timp ce John Cale pleca cu alte instrumente. Printre ele, un set de clopote tubulare care l-au atras imediat pe creativul Oldfield. A întrebat dacă le poate păstra, a primit un răspuns pozitiv și astfel clopotele au fost mutate înapoi în studio. Fără ele, albumul ar fi sunat cu totul altfel și ar fi avut alt titlu.

Nu au existat partituri. Diagrame, săgețele, idei înregistrate la pian, note scrise sau memorate, totul într-un mod special, personal. Începutul a fost mai greu, trebuia concepută structura care să suporte toate contrapunctele instrumentale. Mai întâi a fost înregistrat pianul, apoi au fost suprpause celelalte instrumente. Timpul valoros a fost mai bine organizat din momentul în care a fost folosit un metronom, astfel a fost mult mai ușor de ținut sunetul în sincron. Multe măsuri complexe, tempouri diferite, melodii dezvoltate simultan, toate trebuiau să se întâlnească într-o reconfortantă concordie. Un proces foarte solicitant pe toate planurile, atât mintea cât și degetele fiind supuse unor probe extreme. Se simte în conținutul muzical. Concentrare maximă, consum mare de energie, că ai și de unde la 19 ani, spirit, fizic, bucurie și chin, mai multe părți ale vieții: frumusețe și disonanță, grație și instabilitate, sentimentul de a fi diferit și apartenența la minoritatea celor margnializați, cam tot ce poate produce o minte în pragul maturizării, capabilă de o exprimare evoluată într-un limbaj artistic. Cel mai dificil dar și cel mai distractiv a fost să găsească metode pentru a obține sunetele dorite, sunete unice, cu mijloacele avute la îndemână. Fără sintetizatoare. Astfel s-a ajuns la invenții uimitoare și efecte surprinzătoare, venite dintr-o eficientă colaborare artist-inginer. A existat un fel de plan de lucru, la fel cum multe fragmente au fost improvizate. Cel mai ușor a fost cu clopotele tubulare, mai ales că au fost trase spre final. Un set de tuburi acordate din metal, acționate de un ciocan special, rezonează cu sunetul stilizat al clopotelor de biserică. Folosite mai mult în muzica clasică, erau relativ necunoscute în lumea rock-ului. Expunerea lor în lucrarea lui Oldfield le-a crescut importanța în rândul trupelor din anii ’70. Ciocanul aferent era prea mic, așa că Mike a folosit un ciocan mult mai mare, luat dintr-un atelier. Sunetul sideral a fost preluat de un microfon Neumann și a fost înregistrat, la fel ca toate celelalte instrumente, din prima încercare.

Peste riff-ul de bas au fost trase pe rând toate instrumentele cântând aceeași temă iar Mike simțea nevoia unei voci care să le prezinte. În același studio se pregăteau să înregistreze Bonzo Dog Doo-Dah Band, așa că lui Viv Stanshall i s-a propus rolul de maestru de ceremonii sau de herald, cum spuneam mai devreme. Bine îmbibat în alcool dar capabil să se țină pe picioare, cu o pălărie de cowboy pe cap, ajutat de Mike, care-l sprijinea și-i arăta cu degetul fiecare cuvânt, Viv și-a potrivit perfect declamația baritonal-teatrală, prezentând la final clopotele. Iată ordinea instrumentelor: ”grand piano, reed and pipe organ, glockenspiel, bass guitar, double-speed guitar, two slightly distorted guitars, mandolin, Spanish guitar and introducing acoustic guitar … and tubular bells”. Așa a fost numit un album care avea ca titlu de lucru ”Opus One” iar ca sugestie din partea lui Richard Branson era ”Breakfast In Bed”, cu coperta care să reprezinte un ou fiert din care curge sânge. Ce bine că au ales altceva până la urmă ... și ce copertă frumoasă are albumul! Același Viv a înregistrat turul studioului la 4 dimineața și o parte din sunete au fost folosite pe a doua parte a piesei.

De la început, Mike Oldfield a conceput ”Tubular Bells” sub forma unei lucrări în două părți pentru a se potrivi cu formatul de vinil. Prima parte a fost înregistrată într-o săptămână, pentru o audiție care a avut loc în noiembrie 1972. Odată ce Simon Draper l-a asigurat că a trecut ”proba”, Oldfield a folosit restul de spațiu pentru partea a doua, lucrând noaptea și în zilele libere, când nimeni nu mai folosea studioul, din noiembrie până în aprilie ’73. Abia aici auzim o secție ritmică reală, cu Mike la bas și Steve Broughton de la Edgar Broughton Band la baterie. Albumul a fost înregistrat printr-un mixer Audio Developments de 20 de canale, pe un magnetofon Ampex cu 16 canale și sistem Dolby. Abia după aceea, din câștigurile asigurate de vânzarea albumului ”Tubular Bells”, Richard Branson a dotat studioul cu o consolă Helios. Pentru că această invenție cu formă clasică și sound de viitor, alcătuită dintr-o înșiruire eclectică de instrumente și sunete ingenios îmbinate a creat o sublimă experiență sonoră dar și o grămadă de bani.

A urmat coșmarul mixajului. O grămadă de oameni roiau în jurul mixerului operând după semne și notițe. Toți trebuiau să plece de la o poziție iar în câteva secunde să treacă ordonați la poziția următoare. 1800 de suprapuneri separate trebuiau să intre pe 16 canale care la rândul lor trebuiau mixate. Niciunul dintre ingineri nu a știut în ce se bagă, iar spre final toate spațiile de pe bandă erau pline. Chitara era urmată de bas, apoi de clape și puțin de percuție și tot așa. În timpul mixajului, toate secțiunile trebuiau panoramate, egalizate și completate cu efecte, apoi mixate în echilibru, dar nimeni nu s-a plâns. Provocarea era irezistibilă. După o lună, albumul suna incredibil. Iar asta o știm și noi după atâția ani, când sună la fel.

”Tubular Bells” a fost lansat pe 25 mai 1973, la zece zile după ce Mike Oldfield împlinea 20 de ani. S-a vândut în multe milioane de exemplare și a stat în topuri 279 de săptămâni, fiind ajutat și de promovarea lui John Peel în show-ul său radio, ”Top Gear”. După lansare, Oldfield a ezitat să plece în turneu cu ”Tubular Bells”. A acceptat în cele din urmă să susțină un singur concert la Queen Elizabeth Hall din Londra, pe 25 iunie 1973. Pentru eveniment au fost invitați muzicieni cu renume precum Kevin Ayers, Fred Frith, Steve Hillage sau Mick Taylor, pe vremea aceea la Rolling Stones. În 1975 a apărut ”The Orchestral Tubular Bells”, după aranjamentul lui David Bedford, interpretat de Royal Philharmonic Orchestra, la Royal Albert Hall. Oldfield a contribuit ulterior la album, sub forma unei chitare acustice înregistrate în catedrala din Worchester. Previzibil dar nu întotdeauna cu același efect, au apărut mai multe continuări ale lucrării originale. Un superb ”Tubular Bells II” în 1992, ”Tubular Bells III” în 1998, atractiv dar mai diluat, ”The Millenium Bell” în 1999, o vagă legătură cu originalul și ”Tubular Bells 2003”, o re-înregistrare digitală, actualizată dar mai puțin somptuoasă. În 2009, materialul a fost preluat de Mercury Records, care a lansat o versiune remixată și remasterizată a primului album. În 2013 apare ”Tubular Beats”, lansat în Germania printr-o colaborare cu Torsten Stenzel, care încearcă o aducere a clasicelor teme pe teritoriul muzicii techno. Având în vedere măsurile compuse folosite, transpunerea s-a realizat doar parțial. Fragmente din lucrare au fost preluate de California Guitar Trio și de trupe metal precum Possessed sau Death Angel. The Royal Philharmonic Orchestra a revenit în noiembrie 2022 cu un omagiu sub formă de concert și album cu titlul ”Tubular Bells – 50-th Anniversary Celebration”. La 50 de ani de la lansare apare un dublu CD, cu lucrarea neatinsă, completată de un disc cu fragmente editate și o ultimă înregistrare purtând semnătura lui Mike Oldfield, care ne face să credem că ar fi putut exista un ”Tubular Bells IV”. E drept că sună foarte frumos acest fragment care ne readuce în focul imaginației adolescentului care-și dorea să producă un disc pe care cântă la toate instrumentele. Doar instrumentele de suflat au fost atunci înregistrate de altcineva (Jon Field), o parte de contrabaas (Lindsay Cooper) și cîteva voci fără cuvinte trase de Mundy Ellis și de surioara Sally. În timp și-a înfruntat teama de scenă, și-a format propriul ansamblu, a plecat în turneu, a avut succes dar a rămas dator muzicienilor. A lansat ”Platinum”, cu care și-a achitat datoriile. A colaborat cu multți artiști, dar a rămas atras de mediul de studio, stilul Mike Oldfield acolo s-a format. Au urmat ”Hergest Ridge” (1974), ”Ommadawn” (1975), ”Incantations” (1978), ”QE2” (1980), ”Five Miles Out” (1982), ”Discovery” (1984) – lucrat în Elveția, la prima întâlnire cu sintetizatorul Fairlight,”Amarok” (1990) – primul lui CD, ca atare a conceput o piesă de 60 de minute, sau ”Return To Ommadawn” (2017). Toate ne oferă ceva din spiritul Mike Oldfield și pot fi oricând o sursă de bucurie, de motivație, mai ales când e aproape clar că nu vom mai primi nimic de la el. Evident că a avut și scăpări autoindulgente, cine nu a avut, dar noi îi iubim cel mai mult pe cei care ne arată geniu și umanitate deopotrivă, astfel încât să nu fim tot timpul de acord cu ei, nu trebuie să ne placă absolut tot ce fac, nu-i așa? Fanatismul atenuează orice semn luminos. Ascultăm muzică, nu ne închinăm. Doar așa, activ și cu emoție, putem percepe unicitatea unui album ca ”Tubular Bells”, născut pentru a fi o permanentă sursă de noutate.