João, voce și chitară

0
0
Publicat:

În 1948, Juazeiro era un orășel cu 10.000 de oameni, plin de muzică, zi și noapte. Ziua bubuiau difuzoarele domnului Emicle, noaptea, când se întrerupea curentul electric, umblau muzicienii care cântau din toată inima, cu riscul de a primi în cap conținutul oalelor de noapte din balcoanele cleor deranjați. Printre ei, un băiat de 17 ani pe nume Joaozinho da Patu. Domnul Juveniano de Oliveira, tatăl lui Joaozinho era unul dintre cei mai bogați oameni din Juazeiro, dar nu și cel mai cult. Discursul lui pseudo-erudit nu putea ascunde faptul că nu absolvise mai mult decât școala elementară, dar cu siguranță era avut. Avea mai mulți copii și investea o bună parte din avere în educația lor. Îl avea pe Walter din prima căsătorie, apoi Dadainha, Vava, Joaozinho, Dede, Vivinha și cel mai mic, Jovininho. Toți aveau nevoie de educație, iar asta însemna o serioasă și costisitoare provocare. Școala primară putea fi absolvită în Juazeiro, dar pentru celelalte niveluri copii trebuiau să meargă la Salvador sau Aracaju, care era ceva mai aproape. A făcut ce-a făcut domul Juveniano, în așa fel încât toți copiii lui să abiă diploma de liceu. Cu singură excepție, băiatul despre care se spunea că e cel mai inteligent dintre ei: Joaozinho, desigur. Încă de când bătea străzile prăfuite în pantlaoni scurți, pe bicicletă, Joaozinho se hotărâse să-și urmeze propria cale: avea să devină João Gilberto.

image

Caetano Veloso spunea cândva că singurul lucru mai bun decât muzica e liniștea iar singurul lucru mai bun decât lininiștea e Joao. Alături de Caetano Veloso, cel mai important discipol al lui Joao a fost Gilberto Gil. Albumul său ”Gilbertos Samba” este un omagiu plin de afecțiune care preia și extinde arta ritmică a mentorului său. Iar eu spun că din frumoasa zi în care am ascultat pentru prima oară un album cu Joao Gilberto, percepția mea despre expresia muzicală s-a îmbogățit și că de atunci am mai avut multe reverii, dar nimic nu se compară cu ceea ce ne-au oferit vocea și chitara care ne inundă cu candoare, ne oferă un mod unic, magic, de a plasa melodia pe armonie printr-o opțiune ritmică proprie, ne oferă totul aproape șoptit, suspendat, cu o emoție care ne mișcă întreaga ființă. Joao Gilberto nu e doar cel mai mare interpret de bossa nova, nu e doar un simbol al muzicii braziliene, ci un muzician care a creat un stil ce transcende caracteristicile comune in muzica pentru voce și chitară. Dincolo de suprafața simplității, albumele lui sunt sofisticate, subtile, definind perfect marea taină a muzicii: transformarea complexității profunde în sunete clare, relaxate și directe. În acel moment, sunetele plutesc prin minte.

Joao Gilberto este arhetipul unui etern paradox. Ceea ce nu a făcut e la fel de important, dacă nu mai important decât ce a făcut. Arta lui e cel mai bine înțeleasă în termenii destul de stricți impuși de el, în limitele pe care el și le-a impus și de libertatea obținută prin ele. În timp de Univerusl se extinde, el ne oferă esența prin simplificare. Procesul lui muzical caută ceea ce se poate numi ”simplul adevăr”. Noi putem ajunge acolo ascultându-i muzica. El a căutat pentru ca noi să găsim. Discurile lui devin ghidul nostru.

image

Cu o tenacitate rarissimă, Joao și-a definit stilul respingând multe metode comune în muzica pentru voce și chitară, tocmai pentru că la început nu a avut succes aplicându-le. S-a luat după majoritate și a intrat în depresie. Vă sună cunoscut? Concentrat și izolat într-o încăpere cu ”reverb”, adică baia surorii lui (banheiro), a reușit să-și creeze propriul sistem, cu propriile reguli, bazate pe o infinită libertate de frazare. Dincolo de stratul simplificat, înregistrările lui sunt complexe și subtile. Cu alte cuvinte, penrtu a ușura povara paradoxului, Joao a relevat modul ideal de a face muzică: transformarea complexității desăvîrșite în sunete simple și clare. Sunete care plutesc și ne oferă o surprinzătoare stare de bine. Cu un plus de imaginație, putem călători relaxați în cele mai frumoase locuri din Brazilia, în perioada în care bossa nova chiar descria vremuri bune. Stilul lui muzical ne menține trează distincția dintre rafinament și bagatelizare. Cine spune că Joao Gilberto este ”easy listening” poare avea o ureche ușoară, care doar aude, fără să asculte și i-aș recomanda să încerce mai insistent. Esența lui muzicală este minmalistă, riguroasă și foarte personală, atât prin originalitate cât și prin memoria afectivă. După ce ai invățat multe, intervine tendința de a distila, până ajungi la simplul adevăr. Evoluția stilului său se poate observa de-a lungul discografiei. Evident, putem lua orice album pentru o inevitabilă delectare, dar sensul cronologic ne arată cum s-a ajuns la această deplinătate estetică, senzuală și spirituală într-o convingătoare măsură. Pe ”Chega De Saudade” avem tânărul atent și foarte motivat prin oferta lui de nerefuzat. ”O Amor, O Sorriso E A Flor” și ”Joao Gilberto” ne arată deja muzicianul sigur pe el, care deja știe bine ce cântă și-ți poate face și cu ochiul între timp. Au urmat colaborările cu Antonio Carlos Jobim și Stan Getz, albume care arată exact ce anume poate fi adăugat la stilul lui pentru a evita orice tip de exces. Albumele solo de maturitate, ”JoãoVoz e Violão” (preferatul meu), “In Tokyo”, “Live in Montreux”, “Live at Umbria Jazz” și “Eu Sei Que Vou Te Amar” ne conving că Joao cel ideal rămâne în forma cea mai directă: vocea și chitara, uneltele cu care a ajuns la perfecțiune. Adaug aici și albumul eponim din 1973, un alt monument de frumusețe muzicală, foarte influent într-o perioadă în care bossa se pierdea în pleiada nișelor.

image

Cu mici excepții care constau în piese proprii sau titluri cântate în alte limbi, repertoriul lui Joao Gilberto derivă din trei surse braziliene esențiale. A început ca baterist în Bahia, apoi s-a lansat prin propriul stil de interpretare a unui repertoriu bazat în majoritate pe piese scrise de tandemul Tom Jobim/Vinicius de Moraes, completat de alte ”standarde” ale sfărșitului anilor ’50. Apoi a combinat bossa clasică cu piesele unor compozitori precum Ary Barroso, Denis Brean sau Dorival Caymmi, dezvelite dintr-un trecut aproape uitat. Pentru a completa triada, mișcarea Tropicalia, începută la sfârșitul anilor ’60 de tineri vizionari precum Caetano Veloso sau Gilberto Gil, i-au oferit lui Joao piese precum “Coracão Vagabundo”, “Menino do Rio” și “Sampa”. În această măsură, Joao a cuprins trecutul, prezentul și viitorul. Și datorită prismei lui interpretative, toate piesele reflectau același stil. Până la ultimul concert din 2008, Joao Gilberto a cântat cam aceleași piese, nu numai din generozitate față de public, ci și datorită principiului funcțional în jazz prin care procesul e mai important decât conținutul. Fiecare frază repetată suna diferit. Fiecare strofă primea o frazare unică. Repeta fără să se repete, era total devotat perfecțiunii. Noi putem percepe asta doar prin ascultări microscopice, însă răsplata e generoasă. Chiar dacă suntem sătui de anumite piese (”Garota De Ipanema”, cum care piese?), în mâinile lui Joao totul sună sublim. Rafinamentul lui are efect atât la nivel ”micro” cât și la nivel ”macro”. Printr-un cântec și de-a lungul unei vieți.

image

Cum descriem stilul lui Joao Gilberto? Mâna dreaptă este împărțită în două secțiuni, aducând aminte de distribuția ritmică dintr-un ansamblu de samba (bateria): degetul mare și următoarele trei degete. Degetul mic stă liniștit, așa cum face și în stilul tradițional aplicat chitarei clasice. Degetul mare ține o notă de bas pe fiecare timp, așa cum auzim la surdo, toba cu cele mai joase frecvențe. Nota de bas se schimbă doar împreună cu acordul. Constant, neschimbat, lejer … în balans cu acordurile produse de cele trei degete, o distilare a unei fraze ritmice numită ”partido alto”, reprezentată în structura samba de tamborim, o tobă mică în diametru care sună înalt și tare. Partido alto are în muzica braziliană, în samba mai exact, rolul pe care îl are ”clave” în muzica cubaneză, acela de a organiza ritmul sub forma unei formule repetitive care definește identitatea ritmică și servește ca punct de referință pentru paticipanți. În bossa nova, abordarea e mai puțin strictă decât în samba, relația dintre tensiunea ritmică și cea armonică e mai relaxată, de aici și aerul de lejeritate. Acompaniamentul urmează oricum melodia, așa cum auzim pe ”Samba De Uma Nota So”. În general, cele trei degete ale lui Joao oferă o serie de acorduri în permanentă schimbare ritmică, urmărindu-se fluent de-a lungul unei piese. Cultivat în atâția ani, acest curs elastic de idei ritmice este un răspuns intuitiv la melodie și text. Corzi ciupite, niciodată altfel, de aceea auzim doar patru corzi din șase, sunet curat, nu auzi niciodată rezonanța metalică a tastelor, așa cum nu auzi vreun ”solo”.

Ritmica lui Joao e permanent fascinantă, cu puls constant și plasare ritmică relaxată. Dacă batem cu palma pe genunchi de-a lungul unei piese realizăm cât e de constant, numai să fim atenți să nu ne lăsăm uneori derutați de frazarea vocală. Dacă ne concentrăm doar pe melodie, putem pierde balansul. Avem nevoie de creierul lui Joao, de împărțeala lui pentru a face simultan două lucruri incompatibile. În asta constă unicitatea lui: un groove perfect peste care plutește o voce amețitor de liberă. Nu știm cât a studiat, dar e clar că acest stil e bazat pe un suprem dar nativ.

Stilul vocal imprimat de Joao Gilberto este definit deasemeni prin câteva lucruri pe care nu le-a făcut. De exemplu, pe la 28 de ani a renunțat la vibrato-ul pe care orice tânăr îl folosea. La fel, a renunțat în bună parte la ornamente, portamente (alunecarea dintre note) și melisme (folosirea mai multor note pe o singură silabă). Vocea i-a fost mereu șoptită, în perfectă proporție cu chitara acustică. Culoarea vocii nu s-a schimbat în funcție de registru iar ambitusul nu a fost niciodată o prioritate. Surprinzător, aproape toate calitățile de care are nevoie o ”voce bună”. Cu timpul, vocea vorbită și cea cântată au devenit asemănătoare. Joao e parte dintr-o categorie foarte restrânsă de muzicieni, în toată istoria înregistrată. Cântat, vorbit, onomatopeic, totul pare o cozerie.

image

Se spune că recunoști ușor un vocalist care bate la ușă, pentru că nu știe când să intre. Excepție clară face Joao, pentru că el intră când vrea. Frazarea lui melodică e un univers în sine. El combină cântatul punctat cu note care zboară liber peste acorduri, aparent în afara ritmului. E o formă originală de ”rubato”, un termen care descrie abordarea flexibilă a tempo-ului, o libertate ritmică aplicată în toată muzica, atât melodiei cât și acompaniamentului care se mișcă liber dar în sincron. În America de Sud există mai multe tradiții cu origini vest și central-africane (candomble) iar comerțul cu sclavi desfășurat între secolele XVI și XIX a avut drum și prin Bahia, unde Gilberto s-a născut pe 10 iunie 1931. In fine, nimeni nu frazează ca el, nici măcar cei care l-au influențat, artiști din anii ’40 precum Garoto de Sao Paolo, Anjos Do Inferno sau Os Cariocas. Armonia e intactă, melodia e intactă, dar se întâlnesc după cum simte Joao și totul e minunat. Cu chitara într-un fel, cu vocea altfel, într-o tensiune care dă o putere teribilă frazei. Să nu uităm că prima lui trupă s-a numit Enamorados Do Ritmo. Nimeni nu a mers mai departe în privința frazării. Încearcă să cânți odată cu el și ai să-ți dai seama imediat despre ce e vorba.

Pronunția e un alt aspect de care Joao s-a ocupat în detaliu. Accentul său arată de unde vine: Juazeiro da Bahia, excentric pentru Rio, pentru toți dealtfel, însă importanța pe care a dat-o fiecărei vocale ține de un univers în sine. Vocea hoinărește, se pierde printre acorduri și revine elegant, uneori pentru a completa armonia corzilor ciupite telegrafic. În același timp, swing-ul specific muzicii braziliene strălucește, fără a fi din cale-afară de sentimental. Cu cât ascultăm mai mult, cu atât aflăm mai mult. Să luăm ca exemplu cuvântul ”saudade”, poate cel mai folosit în bossa nova și în latura nostalgică a muzicii braziliene. Pentru ei, ”saudade” reprezintă o condiție istorică complexă, o stare și un mod de a gândi. Are conotațiile eternului sentiment al absenței. Melancolia profundă a fado-ului portughez, exasperantă uneori, cu acele versuri ale dezolării vocalizate pe un ton disperat au capturat deseori dorul resimțit de colonialiștii ajunși în Brazilia în secolul XIX. Secolul XX a venit cu o schimbare radicală, motivată de freamătul identității naționale: fado-ul a fost înlocuit de samba, ”muzica națională braziliană”, cum a numit-o Hermano Vianna în cartea sa ”The Mystery Of Samba”. Joao Gilberto preia samba și-i mai administrează o porție de ”saudade”. Nu degeaba ”Chega de Saudade” a fost prima mare piesă de bossa și rămâne una dintre cele mai emblematice.

Contribuția lui Gilberto la arta cântecului brazilian este greu de descris în cuvinte. A luat piesele lui Jobim și multe altele și le-a aruncat în chitară, scoțându-le în forma unică a unei revelații șoptite printre corzi. Avem mult de învățat de la el, dincolo de receptarea relației supreme dintre om și instrument: despre auto-impunerea de reguli în propria formă de artă, despre definire și delimitare, despre decizii estetice clare, despre crearea unor medii în care libertatea luminează, despre elasticitatea inepuizabilă a frazării (fără a denatura niciodată melodia – se joacă cu ritmul, cu armoniile, ne face să credem că piesa e mai lentă decât în realitate, schimbă tempouri, face ce vrea dar nu schimbă melodia), despre relaxarea ritmică, despre interpretare și audiție profundă, despre frica de scenă și despre iubirea pentru pisici, despre minuțiozitate, altruism sau minimalism. I se mai spunea ”o zen baiano”. Fără cea mai mică șansă de a-l vedea în concert, îl parafrazez pe Caetano Veloso și spun că Joao Gilberto Prado Pereira de Oliveira este unul dintre cei mai mari artiști pe care sufletul meu i-a întâlnit.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite