Jeff Buckley – „Grace”

„The best art comes from artists who have an unending, life-or-death urgency to speak their heart. And as those artists grow older, there’s a real serenity to the art, a great relaxation and ease that’s beautiful to watch. That’s what I call ‘Grace.’”

Jeff Buckley a fost ... ăsta e cel mai trist mod de a prezenta un artist care dispare după un prim semn de unicitate, departe de a-și declara pe deplin arta, cu mult înainte ca noi să-i măsurăm corect anvergura. Scoate un album, pregătește al doilea, nu apucă să celebreze nimic, nici nu știu dacă își dorea așa ceva, apoi dispare ... în apă. Naiba știe dacă asta a vrut sau nu, contează că la 30 de ani a încheiat socotelile, apucând să contureze vocea unei generații.

Pe scurt: Jeffrey Scott Buckley avea o voce unică, cu un ambitus de patru octave și poate doar dispariția prematură i-a tăiat drumul spre o popularitate echitabilă. Încă de când cânta cu chitaristul Gary Lucas în trupa Gods and Monsters, după ce a lucrat ca recepționist la Magic Hotel din Los Angeles, era clar că vocea lui putea rezona pe o scenă mai mare. Buckley miza pe o casă de discuri importantă. În timp ce alegea Columbia Records, se gândea la Miles Davis, Bob Dylan, Thelonious Monk, Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald sau la prietenii lui de la Fishbone, toți promovați de marea editură. Emblema acestui influent trust l-a stimulat pe Jeff să mențină nivelul definindu-și intențiile de artist. A semnat contractul în toamna lui 1992. Primul și singurul lui album oficial nu s-a vândut așa cum merita, poate pentru că a fost insuficient promovat. Sau poate că nu putea extrage un ”single” cu durata acceptată de cei cu atenția mai deficitară. Nouă din zece piese au durata peste ceea ce recomandă audiența generală, adică trei minute, dar asta denotă și complexitate, refuzul compromisului, provocarea din afara curentului care aduce adevărata schimbare. În schimb, a primit ovații de la Robert Plant, Bob Dylan și Paul McCartney. Suficient pentru a asculta ”Grace”, măcar din curiozitate. Înregistrările pentru al doilea album, ”My Sweetheart The Drunk” începuseră când Jeff Buckley a intrat în apa râului în acea seară de joi, 29 mai 1997 și nu s-a mai întors. Pur și simplu a dispărut. Ulterior, câteva piese în stadiu de ”demo” au fost lansate pe un material semi-oficial, ”Sketches For My Sweetheart The Drunk”. Mai există câteva albume ”bootleg”, cu concerte prost înregistrate care redau uneori dimensiunea interpretului Jeff Buckley. Piesele lui sau ale altora primesc emoția și vibrația unei voci în care recunoaștem genuri și epoci, stil și destăinuire, o unică acumulare timbrală, de la Robert Plant și Nina Simone până la Ray Charles, Nusrat Fateh Ali Khan și Edith Piaf. Sună ciudat? Cam tot ce cântă Jeff Buckley sună ciudat pentru că acolo se întâlnesc influențele lui, teritoriul comun al fascinațiilor lui se reflectă într-un spectru pe care nu-l mai întâlnim la alt artist. Unicitatea e ciudată și așa trebuie să fie. Merită să ascultăm și cele trei albume ”live”, dar tot la ”Grace” ajungem.

”Grace” este producția care ne oferă cel mai clar vocea lui oceanică, captivă într-o transă, navigând pe tonurile la fel de spațioase ale chitarelor. Discul ăsta nu are doar piese și voce, tot ce auzim e transpus în emoție. Foarte puține albume bine produse capturează trăirile în sunet, căutate, bine găsite, liber exprimate și în același tip controlate estetic și sonic. Liniștea și zgomotul, suprarealismul și cuvântul direct precum și multe alte contradicții ale culturii de la mijlocul anilor ’90 se regăsesc în creativitatea fecundă și instabilă a acestui miracol rock. Deschis ca o autostradă, intim ca un cămin călduros, ”Grace” se formează, la fiecare audiție, ca o experiență insolită, un început și un sfârșit, o plecare cu retur către un suflet, un dar prin care ajungem la intensitatea cu care acest artist ne provoacă simțurile. Calitatea acestui album stă în forma în care felul lui de a cânta, ritmica și frazarea, ecoul bântuitor al melodiilor, abilitatea trupei de a se modela după stilul dens, care adună un trecut muzical bogat și eclectic, toate aceste piese de mozaic ajung la noi. Primim tot ce ni se oferă. Elemente disparate sunt unite printr-o voce transformată într-un instrument uimitor și aranjamente orchestrale de o eleganță necaracteristică. O voce a momentului, creată dintr-un spațiu și timp imperceptibile. Nimeni nu a rezumat generația X cu mai multă însuflețire decât Jeff Buckley. Evident, vorbim de valurile momentului, de o grămadă de trupe care și-au reprezentat generația cu nerv și talent, dar Jeff a redefinit emblema cu totul. Subversiv, personal, cu toată respirația. Un flux care începe și se termină cu felul deosebit în care-și folosește vocea. Stilul curajos de a-și folosi chitara rămâne esențial și în același timp subestimat. Baza sound-lui transcendent, panoramic, pus la punct cu rapiditate de Jeff împreună cu trupa stă în chitară.

Apoi, vârful este vocea, capabilă de a improviza, de a se așeza alături de secția ritmică, de a repeta sau a plasa note aparent la întâmplare, ca Miles Davis, de a fi fluxul și refluxul acestui album pe bună dreptate celebrat ca o importantă influență în anii ’90. Pe ”Grace”, Jeff Buckley reactivează folosirea imaginativă a vocii în muzica rock. Mulți cantautori își cântă piesele cu ce au, de aici vin multe voci originale, folosite eficient și cu carismă, cu accent pe muzică, orchestrație și text, Buckley preia toate aceste componente și plasează vocea pe un loc mai important, îi folosește culorile pentru a intensifica emoția cântecului. Nu o separă de muzică, nu cântă prea mult, nu inundă piesa în vocalize așa cum multe prea des auzim, ci creează moduri de a folosi eficient o voce capabilă. Înainte de înregistrarea albumului, Jeff își imagina un album de chitară. Asta nu înseamnă neapărat solo-uri, tonuri grele și alte cascadorii, ci un repertoriu ghidat de acorduri și riff-uri inteligent și personal așezate în structura unei piese. ”Grace” a devenit un album în care piesele se bazează pe relația dintre voce și chitară, unde vocea este folosită în același mod în care un virtuoz folosește chitara. Chemare-răspuns, de la gutural la falsetto, de la șoaptă la strigăt, de la qawwali la gospel, Jeff își duce vocea unde vrea. Un poliglot muzical.

„There’s the moon asking to stay…”

La 24 de ani, Jeff Buckley îl știa deja pe Gary Lucas, îi admirase stilul vizionar din timpul colaborării cu Captain Beefheart. La rândul lui, Lucas l-a cunoscut pe Jeff invitându-l în propriul apartament pentru a-i arăta aranjamentul la o piesă. Când Jeff a început să cânte, Gary a rămas cu gura căscată, vocea ajungea dincolo de ce putea percepe doar auzul. Parteneriatul începuse, chiar dacă trebuiau să-și trimită casete de pe o coastă a Americii pe alta. Primele două piese pornite dinspre Gary spre Jeff erau schițe instrumentale scrise într-o săptămână. ”And You Will” și ”Rise Up To Be” l-au făcut pe Jeff să zboare după o săptămână la New York. Astfel, după ce au apărut primele versuri, ”Rise Up To Be” a devenit ”Grace”, iar ”And You Will” a primit titlul ”Mojo Pin” iar colaborarea dintre cei doi era perfectă. Cred că mutarea la New York a avut cea mai bună influență asupra lui Jeff, albumul care i-a supraviețuit e total determinat de această mișcare. Vestul nu l-a ajutat, acolo mulți îî spuneau că prezența în circuit i se datorează tatălui, altfel n-ar avea ce căuta pe o scenă. New York-ul a însemnat un nou început, cu muzicienii și cu atmosfera de acolo.  În forma lor finală, cele două piese definitorii pentru album sunt hipnotice, pasionale, poartă urma instinctului dictat de treceri de la major la minor, de la bucurie extatică la pasaje întunecate care ajung imediat la cel care ascultă. Ne atinge imediat pentru că toți am aflat că fericirea vine în porții mici, uneori nedefinite iar între timp e ușor să alunecăm în deznădejde. Ceea ce a ieșit din studiourile Bearsville din Woodstock, New York, completat de câteva ședințe de suprapuneri în Manhattan și New Jersey a fost pur și simplu fantastic. Zece piese, din care șapte titluri originale și trei preluări. ”Grace” a fost produs de Andy Wallace și cântat de Jeff, alături de basistul Mick Grondahl, chitaristul Michael Tighe și bateristul Matt Johnson. Andy Wallace era cel mai potrivit personaj care să fie asociat cu caracterul lui Jeff. La 46 de ani era deja cunoscut pentru munca lui de inginer de sunet alături de Ozzy Osbourne. Tot el a produs celebra ”Walk This Way” în varianta Aerosmith / Run DMC și a mixat ”Nevermind”, lansat de Nirvana în 1991 ca un semnal caracteristic unei întregi epoci. Cei doi se completau, Jeff avea calitatea și dimensiunea ideilor, în timp ce Andy, deschis și creativ, lua elementele mici, particulare și le potrivea într-un peisaj amplu, în mediul de studio special aranjat după energia schimbătoare, intimitatea și spontaneitatea stilului lui Jeff. Nu exista diviziune între cabina de înregistrare și cea de control. Muzica se forma organic. Totul a durat șase săptămâni.

Doar că Buckley nu știa că zilele-i sunt numărate. Pe 23 august 1994, într-un peisaj dominat de grunge și brit-pop, ”Grace” s-a lansat și a șchiopătat până pe locul 149 în topul american. E un album cu ardere lentă, Steve Vai l-a ascultat în lacrimi, Jimmy Page îl avea tot timpul la îndemână. Cultul pentru acest album insular s-a dezvoltat post-mortem. Exact după ce discul a devenit aur și s-a deschis publicului larg datorită interpretării piesei lui Leonard Cohen (”Hallelujah”), Buckley era dus. În iunie 1997, trupul lui a fost scos din apa fluviului Mississippi.

Jeff avea un temperament schimbător, cel puțin așa susțin apropiații. Era exuberant și prietenos apoi devenea apatic, sub semnul gândurilor pe care nu le putea controla. Se poate spune că suferea de o tulburare din spectrul bipolar. La asta se poate adăuga lipsa dramatică a legăturii reale dintre el și tatăl lui. Influența lui Tim asupra lui Jeff este marcată prin absență. Moștenirea s-a manifestat prin liniște. Tim și-a părăsit partenera încă dinainte de nașterea lui Jeff, pe 17 noiembrie 1966, care a crescut sub numele Scottie Moorhead. Impulsul a existat, totuși, a deschis uși, a curățat spațiu și a stimulat căutarea, a oferit copilului și mai târziu artistului un mediu muzical bogat care s-a întors sub forma autocunoașterii. Și ca atitudine semănau. Ochii aprinși, tensiunea care-i scotea din propria piele, mai puțin dependența de heroină, care l-a ucis pe Tim în iunie 1975, spulberând orice șansă de reconciliere dintre cei doi. Natura acestei pierderi i-a îngreunat sufletul, chiar dacă iubirea infinită pentru muzică își cunoaște bine proveniența. De altfel, muzica a devenit centrul existenței lui Jeff, compensând lipsa atenției părintești.

E ușor de dedus că versurile tratează afectivitatea în multe din laturile sale. Natura iubirii adevărate triumfă (”Grace”) sau decade (”‘Last Goodbye’ și ”Lover, You Should Have Come Over”). Mai e răspunsul la ”Dream Letter”, piesa scrisă de Tim Buckley pentru fiul său, în ”Dream Brother”. Temele legate de iubire, familie, dorință și pierdere sunt toate perfect capturate de Jeff Buckley pe un album nefiresc de liniștit, chinuitor și magnific.

Este ”Grace” unul dintre cele mai bune albume din toate timpurile, putând fi descris în mult mai puține cuvinte în comparație cu altele, mai ales dacă intrăm în curentul lui de profunzime, ascuns sub suprafața copertei cu emfază rock’n’roll, care curge dedesubt și nu poate fi indicat cu precizie?  Nu cred că există așa ceva. Cel mai bun album e o himeră, căutarea lui ne pierde timp prețios. Dar am putea spune că da, sub vraja adevărului lui bântuitor. E unul din ele. Complexitatea părților de chitară sunt desăvârșite prin delicatețea uneia dintre cele mai pătrunzătoare voci înregistrate vreodată. Artistul a depășit complexul patern, devenind un unicat prin definiție. Producția ridică sensibil valoarea albumului. Fiecare piesă e acolo unde trebuie să fie, nimic nu putea fi făcut mai potrivit. Succesiunea lor oferă dinamică și spațiu vocii, amplifică rolul trupei și al orchestrațiilor, nederanjate de intervenții inutile. O producție grandioasă fără pompă, in care fiecare face ce știe mai bine. Ok, asta au făcut toți pe albumele noastre inevitabile. Ce mai are ”Grace” de e atât de special? E singurul album al unui artist cu o ireală capacitate de a exprima emoție pură controlată de un crez estetic modelat de Jimmy Page, Robert Plant, Bob Dylan și David Bowie, la mulți ani după ce aceștia și-au cunoscut zenitul. Perfect de la un capăt la altul, își sfidează vremurile încercate de imitatori, rock fără rockeri și vid creativ, pătruns doar de câteva explozii care confirmă problema. De aceea, dacă îl ai în suflet sau nu ai auzit niciodată de el, e momentul să-l asculți.