In memoriam Charlie Watts

Îmi place Charlie Watts mai mult decât Rolling Stones. Atitudinea lui, stilul, balansul, toate parcă nepotrivite unei găști puse pe cucerit lumea cu excese și riff-uri memorabile. Dar exact asta a făcut din Stones un fenomen.

FOTO Arhiva

“What the fuck’s a rock drummer?” - Charlie Watts

Tobele sunt zgomotoase și ocupă mult spațiu, nu au buton de volum. Ele se extind dincolo de covorul sau de podiumul pe care sunt montate, prin rezonanța lor care imprimă forță muzicii, câștigă războaie și aduc poliția la ușă. Istoria ne arată câte un toboșar în fiecare epocă, dacă nu sute de oameni care bat o tobă în perfectă sincronizare. Asta cu sute de ani înainte ca Gene Krupa să zguduie publicul cu ”Sing, Sing, Sing”, determinându-l pe angajatorul lui, Benny Goodman și a sa orchestră, să devină un fel de Metallica al acelei perioade.

Un baterist bun poate face un cântec trist să fie și mai trist, poate ridica un refren mai sus decât își imaginează oricine și poate colora orice peisaj sonor cu tonuri pe care niciun alt instrument nu le poate aduce. Mulți dintre ei au transformat un grup de prieteni într-o instituție muzicală, unii dintre ei și-au imprimat caracterul într-un fenomen irepetabil.

Îmi place Charlie Watts mai mult decât Rolling Stones. Atitudinea lui, stilul, balansul, toate parcă nepotrivite unei găști puse pe cucerit lumea cu excese și riff-uri memorabile. Dar exact asta a făcut din Stones un fenomen, aliajul rezultat din componente, așa cum dealtfel se întâmplă de fiecare dată. Încă de la primul concert au avut mai mult succes decât armata americană și încă par indestructibili. Apartenența lui Charlie Watts la grup va rămâne esențială și ve rezista în timp mai mult decât petrecerile marca Ronnie & Keith. Recunoști trupa după baterist.

El a participat parțial la evenimentele mondene care au punctuat cele șase decenii menținute cu rol de senzație a showbiz-ului. A fost mai degrabă un observator, care-și vedea de treabă și comenta rar. Dacă în 1963, George Harrison era denumit ”the quiet Beatle”, secondat de Ringo, în 1964, Charlie devenea ”the silent Stone”. Tot în ’64 era considerat, alături de Dave Clark, al doilea cel mai celebru baterist al lumii. Primul era tot Ringo. A vorbit mai mult în anii ’80, când și-a exprimat pasiunea pentru jazz, în rest, presa nu prea obținea de la el decât câteva scurte declarații, unele devenite aforisme: ”o carieră în rock’n’roll constă în cinci ani de cântat și douăzeci (sau mai mulți) în care profiți de asta”.

Charlie Watts a dat pulsul unei forțe care dominat cam totul în jur, provocând autoritățile și menținând în același timp o evidentă, indiscutabilă superioritate în industria muzicală. Când intri în joc, la un moment dat auzi inevitabil de Rolling Stones și de piesele lor simple, ritmate de idei inspirate, cu iz de subsol, aduse la rezonanța unui stadion dar mai ales de rezistența lor, de ceea ce i-a făcut să cânte mai mult decât oricine, definindu-și propria clasă, propriile nuanțe, într-o combinație proprie de precizie și relaxare, lipsită de compromis. Au preluat frontal trecutul și viitorul cu aceeași ardoare, modelând istoria muzicii printr-o lume sonoră în care ritmurile disco se întâlnesc cu chitarele distorsionate, emblemele americane blues și country se îmbibă în LSD și meditează asupra violenței și orice șablon era marcat cu intrigă, sfidare și sex. Ne place sau nu, ei din asta și-au ridicat monumentul.

Tot acest timp, mai în spate, ”the one and only” Charlie Watts, pocnind toba mică, deschizând și închizând cinelul de picior (hi-hat) cu grație imprevizibilă, lovindu-l doar de trei ori într-o măsură în timp ce toți ceilalți îl lovesc de patru ori,    abandonând-se în zgomot și ritm, ordonând haosul cu simț artistic. Tot ce exprima era stilizat, până și agresivitatea era subtilă, intervențiile lui inegale ar fi fost percepute ca greșeli la alți bateriști. Știa cum să intre în esența unei piese ca un solist, un mare solist, mai bine ca solistul însuși. Ceea ce întotdeuna mi-a plăcut la el a fost swing-ul elegant care regla tensiunea unora dintre cele mai obraznice creații ale epocii. Această amenințare la adresa rutinei a oferit autenticitate trupei, ceva ce nimeni nu avea atunci. A găsit spațiu într-o muzică aglomerată, s-a jucat cu timpul și cu tempo-ul iar în tip ce alții bubuiau tobele și le schimbau în bătaia mofturilor unui public subjugat recompensei, Charlie a folosit același set de tobe cu finețe și discreție, eliberând ritmul esențial.

Charles Robert Watts s-a născut în 1941 într-o familie care i-a lăsat liberă alegerea, într-o poveste care include vecini toleranți, copilărie ferită de calamități, skiffle, pop (influențat pe atunci de jazz), discuri, radio și bateriștii care l-au inspirat: Kenny Clarke, Joe Morello, ‘Papa’ Jo Jones, Chico Hamilton, Shelly Manne, Art Blakey, Buddy Rich, Gene Krupa. Totul ducea spre propriul set de tobe. A început cu un suport de la Meccano, o pereche de periuțe, pentru că așa a văzut la Chico, pe piesa ”Walkin’ Shoes”, apoi a primit de la tatăl său care nu avea nimic împotriva tobelor atâta timp cât nu se intercalau cu școala, un set ”second hand” format din tobă mare, tobă mică și cinel, fără a ști numele producătorului.

Acest detaliu a devenit important, mai ales din momentul în care Charlie a descoperit marca preferată, de care nu s-a mai despărțit până la final. Pe când folosea un set din plastic, stătea cu fruntea lipită de vitrinele magazinelor de instrumente muzicale de pe Denmark Street, echivalentul englez la Tin Pan Alley. Dar în timp ce acolo erau expuse mărci britanice precum Premier sau Carlton, atenția lui mărită se îndrepta către reclamele din ”Drumbeat” care promovau tobele folosite de cei mai mulți bateriști moderni, printre care DJ Fontana, care cânta cu Elvis: Gretsch! O iluzie în acel moment, pentru că deși avea bani, nu le putea cumpăra. Mărcile britanice erau protejate printr-un embargou care nu permitea niciun fel de import. Abia pe la 30 de ani a putut s-și cumpere primul set de Gretsch. Și cu Gretsch a rămas.

La Rolling Stones a ajuns în 1962, în timp ce urma cursurile de sculptură ale Royal College. După ce a trecut prin proba trupelor de blues, ajuns din America prin discurile aduse de marinari și comercianți, Watts a găsit oportun debutul unei trupe cu pretenții pop. Era totuși un concert la Marquee. Ca o așchie desprinsă din Blues Incorporated, aveau și credibilitate muzicală și apel la publicul tânăr. Rolling Stones își începeau epopeea. Periferic, cu aceeași expresie placidă, Charlie ținea ritmul, apoi pleca acasă, unde găsea confortul mâncării bune și al hainelor curate. Dar din momentul în care a intrat în trupă, putem vorbi de un sound distinct, complet. Nu degeaba spunea Keith: ”No Charlie, no Stones”.

Manierat, căsătorit devreme, fără antecedente penale, cu minim interes pentru prim plan, Charlie Watts nu a beneficiat de o literatură voluminoasă. Și nu cred că și-a dorit vreodată asta. Poate dacă intra și el cu mașina în piscină, dacă bătea ca un dement și nu ca un muzician, dacă nu avea umorul sec și arunca peste tot șabloane rock’n’roll, poate aveam și noi un film despre el. Așa, avem câteva zeci de albume care conțin aceeași pulsație dominantă, personală, mișcată de un spirit care nu ține cont de denumiri și preconcepții. Lui Charlie nu-i păsa că muzica pe care o cântă se numește rock’n’roll, blues sau jazz.

Ritualul era același, asta conta pentru el, chintesența. În rock’n’roll, noțiune definită prin două ingrediente, latura organică, seducția, partea flexibilă e în a doua jumătate. ”Rock„- ul e static, „roll”- ul e mobil, unge mecanismul. ”Rock”- ul pătrunde, ”roll”- ul anticipează. Mulți sunt ”rock” fără a fi ”roll”. Incomplet. Muzicienii orgolioși sunt ”rock”, adolescenții sunt ”rock”, Charlie Watts e ”roll”. Iar dacă vrem să-l auzim mai clar ca oriunde, putem să ascultăm câteva din albumele realizate sub nume propriu: ”Live at Fulham Town Hall” (1986), cu Charlie Watts Orchestra, ”From On Charlie” (1991), cu Charlie Watts Quintet sau ”Watts at Scott’s” (2004), cu Charlie Watts Tentet.

Ceea ce admir eu la marii bateriști, cum ar fi John Bonham sau Charlie Watts, este că oricât ar fi de diferiți ca invenții și intervenții, nu sună niciodată grăbiți. Chiar și când aplică un groove greu, rapid, rock, nu sună precipitat. Charlie avea bun gust și disciplină, chiar și atunci când lovea puternic, rămânea muzical. Partitura putea fi complexă, dar construită de la bază, nu de la vârf. O lecție bună pentru cei care la început risipesc energia în tot felul de cascadorii bateristice. Pentru a intra în formă înainte de un turneu ajungea să studieze zece ore pe zi, timp de șase săptămâni. Același set de tobe Gretsch model 1957, atât cu Rolling Stones cât și cu proiectele de jazz. Complementar, căuta permanent noi sunete și efecte cu care să construiască ritm. La înregistrările pentru ”Voodoo Lounge” a folosit o pubelă din metal pe ”Moon is Up”. Pentru a investiga noi camere de rezonanță, în afara cabinei de studio, a preluat sunetul tobelor montate în casa scării studioului, obținând un ecou natural imposibil de produs din butoane.

Charlie găsea ”swing”-ul indiferent de piesă. La Rolling Stones, piatra de temelie a monumentului a fost acel constant un-doi cu Keith Richards. Orice cântec devenea manifest. De pe scaunul lui, devenea participant, conducea ritualul ca un șaman. Spunea că trupa în care cântă nu e așa de bună, dar a rezistat cel mai mult. Dar dacă rămânea la Blues Incorporated sau la Blues By Six, nu cred că amintirile despre el ar fi fost la fel de strălucitoare. Poveștile despre Stones se întind pe un raft de blbiotecă, dar nu vei găsi nicio vorbă denigratoare despre Charlie Watts, persoana sau muzicianul. Ținuta lui consta în discreție.

Ar fi fost Charlie Watts un bun baterist de jazz dacă Brian Jones nu ar fi primit numărul lui de telefon de la Carlo Little? Unii snobi ar strâmba din nas. Ceilalți ar putea vedea printre prejudecăți, realizând că un astfel de muzician merge pe drumul lui, ajungând acolo unde nimeni nu a mai ajuns. Succesul vine din oportunități, nu din talent, iar așa cum ascultăm, Charlie e bateristul cu cel mai greu swing din lumea rock’n’roll. Spre deosebire de bateriștii mai tehnici, Charlie avea mai multă forță în mâna dreaptpă decât în cea stângă.

Ce a făcut el? S-a chinuit să echilibreze forțele sau a transformat problema într-o calitate distinctă, înțelegând că imprevizibilul și farmecul incosistenței reprezintă esența stilului? Nu putea inventa așa ceva, totul era natural. Acele introduceri ciudate, acele treceri fragmentate prin întreg setul de tobe aparțineau unei maniere personale, dezvoltate firesc, precum albastrul în lucrările lui Marc Chagall. Prin intervențiile lui, găsea jazz-ul și în cele mai simple piese.

Pe scenă, îl strecura în cele mai neașteptate locuri, de la ritmul fundamental al unei piese precum ”Jumpin’ Jack Flash”, impregnat cu accente explozive și rafale de tobă mică, până la schimbările armonice din ”Let it Bleed”, înflorite în explozii de culoare. ”All Down The Line” e genul de platformă perfectă pentru a urmări stilul Watts. În concert, în timp, a devenit o operă expresionistă. Când lovește toba mică, nu lovește cinelul de picior, iar bățul din mâna stângă (sau mâna mai slabă) e ținut în ”traditional grip”, între inelar și degetul din mijloc, în balans cu degetul mare. E unul din lucrurile despre care baterisștii vorbesc atunci când pomenesc de Charlie pentru că e mai ușor de descris. El nici nu a observat acest aspect până când i s-a spus. Atunci a zis că o face din comoditate, nu pentru că dezvoltă un stil. Totuși, nu putem spune că bătaia ușor întârziată lenevește cântarea, dimpotrivă. Nu cred că inversarea rolurilor cinelelor a fost tot o idee venită din creativitatea omului comod. E mai degrabă din joaca celui care găsește jazz-ul, improvizează pentru a găsi noi și noi figuri de stil. E clar că nu s-a plictisit niciodată, chiar dacă din expresia lui am putea înțelege asta. Mai bine îi urmărim figura la finalul unei piese, atunci se vede că răsuflă după o repriză de pompat energie cât pentru un stadion. A adăugat ce trebuie în ceva ce nu înseamnă doar intro-strofă-refren-bridge-solo. Ar fi prea ușor, prea modular. A combinat culori exact când era nevoie. La început, când era Brian, conducea ritmul, în timp a ajuns să conducă toată trupa.

În plină perioadă în care tendința de revenire la rădăcini este evidentă, în lipsa unei direcții clar diferite spre originalitate, când muzicienii tineri pun accent pe autenticitate în plină criză de productivitate industrială, Charlie Watts ne învață mai mult decât orice profesor. De fapt, el nu ne învață nimic, nu are o metodă prin care să ne predea bateria, ci noi învățăm economia ritmului și elasticitatea timpului. Există mii de exemple pe internet, în care poți prelua lovitura lui Bonzo, poți studia în detaliu, ajutat de un dibaci baterist, solo-urile lui Neal Peart, poți asista uimit la tehnici de pedală dublă, paradiddle și pataflafla, eroi de dormitor care cântă perfect Tool, dar nimeni nu prea îți arată cum să bați ca Charlie Watts, rezultatele căutării sunt anemice pentru că nu prea ai ce arăta mai mult decât ce arată filmările cu el.

În cel mai bun caz afli cât de simplu bate, cum ridică bățul drept autnci când lovește toba mică și ce face atunci când începe ”Honky Tonk Woman” sau ”Start Me Up”. Pare simplu, poate chiar este simplu dacă e să judecăm prin prisma strict tehnică. Uimirea tuturor, inclusiv a celor care vor să devină echivalentul lui Godzilla pe scaunul de baterist stă în implicarea cu care Charlie Watts și-a tratat vocația, felul în care a trăit în și prin tobe. E un tip de înțelepciune pe care nu o poți obține urmărind filme demonstrative. Informația nu înseamnă neapărat cunoaștere. Nu e nimic ”old school” în asta, marii maeștri ajung unde ajung pentru că nu au apelat la scurtături. Iar măiestria lor nu stă doar în volum de informație. Evident, tehnica și vocabularul sunt indiscutabil inerente, dar ceea ce rămâne de la fiecare este clasa, semnul unei vieți implicate total în drumul ales. Iar Charlie Watts este unul dintre cei care ne asigură că nu există nicio scurtătură.

Să bați două ore la un set mic de tobe, înconjurat de aplificatoare și zeci de mii de oameni care te privesc ... asta înseamnă consumul fizic al unui sportiv olimpic. Cu tot cu scena aclimatizată, tempo-urile mai relaxate, odihnă, dietă și medici, nu ai cum să mimezi rezistența fizică. Dacă te oprești, totul se oprește. Charlie a supraviețuit cancerului și heroinei, dar mai ales turneelor alături de Keith Richards și Mick Jagger, timp de jumătate de secol. Cam câtă răbdare să ai?  

The Rolling Stones au rămas singurii reprezentanți ai unei perioade în care rock-ul chiar reprezenta o amenințare. La un moment dat vor închide prăvălia, între timp vor mai trece câteva valuri și mode, eventual ciclic, așa cum istoria ne arată. Tendințele dispar, stilul niciodată. Aici contează Charlie Watts.