
Tears For Fears – „Seeds Of Love”
0Folosesc destul de des epitete grandilocvente pentru a descrie valoarea unui album, pentru a-i cuprinde anvergura cu vocabularul pe care-l am la dispoziție. Entuziasmul mă face să tot caut cuvinte diferite, iar volumul mare de muzică fantastică mă pune în situația de a repeta cuvinte cum ar fi ”imens”, ”colosal”, ”grandios”, monstru”, plus tot ce e fabulos, genial și alte grozăvii. Cumva trebuie să exprim o impresie clădită și stabilizată în ani de audiții, perioadă în care aceste opere și-au clădit dimensiunea. Cum altfel v-aș putea face să distingeți marca unei trupe precum Tears For Fears, despre care deja știți că au scos câteva dintre cele mai bune piese scrise vreodată și că au menținut atractivitatea anilor ’80 alături de alte nume precum Depeche Mode, Spandau Ballet, Ultravox, Japan, Level 42, Simple Minds, Eurythmics sau Talking Heads?

Toate albumele lor sunt foarte bune și trasează cronologic o poveste dominată de talent, tensiune creativă, alegere inteligentă a echipei, maturizare, hiatus și o mult așteptată și splendidă revenire. După cum a fost primit albumul ”The Tipping Point” în 2022, se pare că ”Everybody Loves A Happy Ending” (2004) a fost prematur considerat capăt de linie. Resursele prezentate pe noul album anunță mai degrabă un nou episod, nicidecum un final, fie el fericit. Iar începutul nu a fost o întâmplare bazată pe câteva momente de inspirație, ci o evoluție evidentă, manifestată pe o trilogie modernă, cu un vârf care le arată adevărata dimensiune, nu doar prin pesele bune, ci prin producție, concepție, timp de decantare și desfășurare. Și buget.
Nu cred că există cifre exacte care să indice timpul minim necesar pentru crearea unei opere de artă, dar sigur putem vorbi de un moment potrivit la care s-a ajuns printr-un cumul de resurse vitale. ”The Seeds Of Love” a avut nevoie de mulți ani, bani, producători și muzicieni până să ajungă un monument muzical. Duetul creativ format din Roland Orzabal și Curt Smith a mizat permanent pe evoluție sonoră, evident dezvoltată pe primele două albume. Ceea ce nu au reușit să aprecieze suficient de exact a fost direcția în care relația dintre ei va evolua, cum se va manifesta tensiunea dintre ei în acea perioadă. Creativ sau distructiv? La succesul cu ”Songs From The Big Chair”, Roland își dorea să adauge o continuare care să arate evoluție. Următorul album trebuia să fie cel puțin la fel de bun, dar mai bărbătesc, în sensul maturizării, o dezvoltare sensibilă în direcția sound-ului. După turneul-mamut din 1986, trupa și-a plănuit o vacanță, înainte de a începe treaba pentru al treilea album. O primă tentativă de planificare a schițat lansarea pentru 1987. Nu era ceva nerealist, având în vedere ritmul în care au apărut producțiile anterioare. Un interval de doi ani suna perfect plauzibil. Probele de sunet din timpul turneului au scos la iveală multe idei care puteau fi folosite odată cu începerea noilor sesiuni de înregistrări. Nimeni nu știa că aceste sesiuni vor dura cam patru ani. De ce atât de mult? Nu există un singur motiv. În primul rând nimeni nu se grăbea să scoată ceva cu orice chip. Au mai fost incertitudinile legate de producători. Apoi era perfecționismul, mai ales din partea lui Roland. Curt trecea mai rar pe la studio, îi era greu uneori să contribuie cu maximum de randament. Poate el ar fi ajutat la stabilirea unei direcții. Poate ar fi existat și mai multe alegeri. Lipsa unui fir care să lege repertoriul, de obicei generat de un producător i-a responsabilizat, însă lucrul meticulos le-a luat mai mult timp decât oricine se aștepta, în frunte cu casa de producție care a amânat de câteva ori data lansării. Trecuseră printr-un turneu foarte solocitant și de fapt nimeni nu voia s-o ia de la capăt, așa că și-au permis să nu țină cont de niciun fel de presiune. De aceea producția a avut parte de câteva starturi false. Nu se voia al doilea volum din ”Songs From The Big Chair”, iar pentru asta era nevoie de deconstrucție și reconstrucție. Există totuși un început, un moment care poate fi identificat în trecut, într-un bar de hotel din Kansas City.

Puțini dintre artiștii din acea perioadă se apropiau de cifrele realizate de Tears For Fears în privința vânzărilor. Erau conștienți de valoarea muzicii lor, de succes, cu toate astea ceva nu mergea așa cum își doreau. Limitele impuse de sincronizarea cu părțile programate ale pieselor erau restrictive pentru muzicienii care în loc să se simtă liberi, să improvizeze, erau obligați să cânte același lucru, după niște mașinării. Se mișcau după ce le cânta Revox. Șansa întâlnirii cu Oleta Adams în Kansas a schimbat drumul trupei, pe mai multe planuri, timp de mai mulți ani, pe timpul lucrului la album și după aceea. După rutina unui concert, în august 1985, membrii grupului au coborât în barul hotelului, unde Oleta cânta în trio, alături de un basist și un baterist. Toată lumea venise pentru ea, familii, oamenii la costum, nimeni nu vorbea, toți o ascultau. Atmosfera i-a impresionat pe toți făcându-i să realizeze că trebuie să se întoarcă la esențial. Ceea ce făceau era greșit, automatismele îi îndepărtau de rostul lor muzical. Oleta Adams le-a amintit despre ce e vorba de fapt și le-a deschis perspectiva de a o avea în echipă.
Roland Orzabal se mutase la Londra și era nerăbdător să înceapă lucrul la noul material. Curt Smith era în Bath, iar asta însemna o comunicare fragmentată. Acest aspect avea să stabilească o bună parte din ce va urma. Treaba începuse bine, ideile veneau într-un ritm bun și chiar apăruseră sugestii legate de titlul noului album. Una din primele a fost ”Raoul And The Kings Of Spain”, folosită ulterior pentru a numi al cincilea album Tears For Fears. ”Zen And The Kings Of Bohemia”, după numele unui pub din nordul Londrei a fost altă propunere. ”Sowing The Seeds Of Love” a urmat pe listă și s-a dovedit cel mai potrivit titlu, într-o formă prescurtată. Orzabal era considerat principalul autor de piese, deși de fiecare dată colabora cu cineva, nu neapărat cu colegul Smith. O parteneră bună era Nicky Holland, care cântase cu Ravishing Beauties și lucrase ca director muzical pentru The Funboy Three. În timpul turneului ”Songs From The Big Chair” a cântat alături de trupă la claviaturi. Primele întâlniri au fost foarte productive pentru cuplul componistic, aducând primul set de piese. Atunci au apărut primele fragmente din ”Badman’s Song” și ”Rhythm Of Life”, cea de-a doua ajungând pe primul album Oleta Adams.
Un alt pas înainte a fost încercat spre sfârșitul lui 1986 când Orzabal & Smith au început să lucreze cu Clive Langer și Alan Winstanley, cunoscuți ca producători de succes pentru Madness, The Teardrop Explodes sau Elvis Costello. Cu ei se dorea dezvoltarea unui sound mai organic, noua direcție Tears For Fears, mai puțin dependentă de sintetizatorul Fairlight. Un experiment care în scurt timp s-a dovedit a fi greșit, deci a fost mai mult un pas pe loc. La începutuul lui 1987 au apelat din nou la Chris Hughes, un bun și vechi colaborator, devenit un fel de talisman pentru trupă. Prezența lui dădea semne bune pentru fazele următoare, inclusiv pentru casa de discuri, care oferea toate condițiile și aștepta rezultate. Cel puțin David Bates era nedumerit în privința direcției muzicale. Hughes, care a produs primele două albume, împreună cu Ian Stanley, co-producător și co-autor (la un moment dat și-a dorit să devină al treilea membru de bază dar a fost refuzat) au primit câteva piese în formă ”demo” și nu s-au arătat prea încântați. Tensiunea dintre ei și Orzabal exista încă din trecut, iar noile piese nu au făcut altceva decât să le amplifice. Bates voia ”Songs From The Big Chair” – partea a doua, ceva care să le aducă aceleași cifre de vânzări. Singurul care agrea noul repertoriu era Curt Smith. Când toți îi spun lui Roland că ceea ce face e greșit, vine Curt și-l susține. Până la urmă contează ce vor ei, iar noile piese erau exact ce trebuia să fie. La concluzia asta a ajuns până la urmă și Chris Hughes, completând astfel formula care urma să dea formă albumului. Ba nu, a mai fost un telefon care a continuat o dorință mai veche. Roland și-a amintit de experiența din Kansas, trăită cu doi ani în urmă și de schimbarea de stare pe care ar putea-o aduce Oleta Adams. Primul gând a fost contribuția vocală la ”Woman In Chains” iar discuția a continuat în jurul acestei piese, deși Oleta nu credea că va mai primi acel telefon. A fost sigură de cuvântul englezilor când s-a trezit cu ei la ușă. Au vorbit, au cântat și au stabilit că în 1988, când Oleta oricum urma să vină în Scandinavia pentru un turneu, vor înregistra împreună pentru ”Seeds Of Love”. Prima sesiune a avut loc în casa lui Roland din Londra, apoi în studioul lui Trevor Horn, Sarm Studios. În septembrie s-au mutat la Air Studios, deținute de George Martin, cu Ian Stanley la claviaturi, Chris Hughes la baterie și Neil Taylor la chitară. Au mai încercat la Virgin’s Townhouse Studios și la Peter Gabriel, la Real World, lângă Bath, dar rezultatele nu au fost pe măsura efortului. După aproape un an de încercări, Tears For fears și Chris Hughes au decis să continue pe căi separate. Nu a fost vorba de vreun conflict ci de lipsa de productivitate. Nu mai avea rost să continue o colaborare sterilă din care să nu existe consens nici măcar în privința unui ton de chitară. Alt pas pe loc. Ian Stanley a fost următorul care a decis să plece, pentru că își dorea mai multă implicare, mai multă recunoaștere. Voia să producă și alți artiști, să scrie muzică de film iar în proiectul curent nu contribuise decât cu o orgă Hammond la prima piesă. Trecerea de la sintetizatoare la piannul Oletei Adams i-a redus din rol de aceea a continuat cu alte proiecte.

Era evident nevoie de un stimulent, sub presiunea eficienței, dar mai ales a casei de discuri. Pasul previzibil, logic, era să continue pe cont propriu, să preia tot ce înseamnă munca de producție. Roland avea încredere în el, compune, cântă, are o viziune, de ce nu ar reuși? Bates avea emoții în privința asta, dar în cele din urmă a acceptat. În optica experienței, era singura soluție. După doi ani, albumul nu era nici pe departe realizat. După două discuri create în bună parte pe Fairlight, a sosit momentul muzicienilor. Intră în scenă (mă rog, în studio) Oleta Adams, bateristul Manu Katche, Neil Taylor, basistul Pino Palladino, percuționista Carole Steele și claviaturistul Simon Clark pentru prima sesiune de înregistrări sub producția lui Roland Orzabal la Londra, în februarie 1988. Curt și Roland pregăteau instrumentiștii pentru fiecare piesă, în timp ce notau și orchestrau din confortul cabinei de control. S-au tras multe variante (takes) în această sesiune, piesele au fost meticulos disecate și editate pentru a se ajunge la cea mai bună versiune. Trei piese au fost păstrate în această formulă, celelalte cinci fiind completate de Orzabal și Smith. Scopul principal era găsirea unui echilibru între Fairlight și sunetul natural adus de muzicieni. În iulie 1988, casa de discuri (Fontana/Mercury) era deja în pragul apoplexiei pentru că albumul nu era gata. Mai exact David Bates, despre care Roland spunea că e prea conflictual, că ridică inutil tensiunea. La rându-i, David spunea despre Roland că e comod și instabil emoțional. S-a stabilit de comun acord un nou termen pentru lansare: martie 1989. Patru ani după ”Songs From The Big Chair”. Rolele magnetofoanelor s-au mai învărtit cam un an. Luna martie a trecut fără semne de finalitate. Ziua cea mare a venit cu câteva luni mai tărziu: 15 iulie 1989. Cel puțin toată lumea era mulțumită, în pofida necazurilor aduse de amânări. Albumul a fost lansat în septembrie 1989 și a ajuns imediat pe locul 1 în UK, rămânând 30 de săptămâni în top. Milionul cheltuit a fost repede recuperat iar timpul petrecut pentru a se ajunge la acest senzațional album a fost pe deplin compensat de reacții și cifre.
Un album imens, după cum spuneam, în rând cu marile capodopere din anii ’70 în ce privește capacitatea de a spune ceva nou cu aceleași note și mult peste ce a mai apărut în acea perioadă. Diferit de tot, inclusiv de primele două albume Tears For Fears, inclusiv în ceea ce privește prezentarea grafică și sound-ul. Acel sound! Contrastul dintre coperți e remarcabil. Tema copilului victimă, redată și vizual pe ”The Hurting” sau imaginea monocromă a celor doi de pe ”Songs From The Big Chair” au fost înlocuite de o copertă curajoasă, colorată în stilul anilor ’60. ”The Seeds Of Love”, mai mult spiritual decât psihologic, mai natural și bogat în simboluri, cu versuri inteligente bine impregnate în sunet și imagini. E genul de copertă pe care să o studiezi în detaliu în timp ce o asculți. Ai ce vedea: yin& yang, soare, floarea soarelui și cei doi îmbrăcați în costume colorate. Orzabal poartă un costum albastru și ține o umbrelă decorată cu un pește, în timp ce Smith are un costum auriu și un băț în vârful căruia se află un soare. Mai sunt semne astrale și alte figuri, dispuse în stilul lui Joan Miro. O grafică provocatoare, care te face să cauți și să înțelegi ce poți, la fel ca și piesele de pe album. Muzica e totuși mai clar expusă, prin opt piese perfect compuse și produse. A ieșit cum au vrut. Și cum puțini se așteptau, plasând ireversibil trupa în regimentul Depeche Mode.
Din revărsarea de oferte cu conținut adăugat, fără a avea neapărat un plus artistic, lansate sub denumirea de ”Super Deluxe Edition Box Set” (sau alte denumiri pompoase permutate abil) se remarcă ediția aniversară a acestui album, apărută în 2020. Dacă pe majoritatea acestui gen de ediții pretențios alcătuite pentru a deveni irezistibile fanilor găsim postere, magneți, brelocuri sau desfăcătoare de sticle, ”The Seeds Of Love” deține o mică avere, binevenită în completarea unui astfel de eveniment muzical magnific. Dacă iubești acest album, chiar merită să ai și această cutie cu cinci discuri din care primul prezintă albumul original, al doilea, intitulat ”The Sun”, conține piese-single, B-side și mai multe variante ale piesei ”Johnny Panic And The Bible Of Dreams”, al treilea, ”The Moon” prezintă câteva versiuni de piese editate pentru radio, variante instrumentale și mixaje mai vechi, pe al patrulea, ”The Wind” avem ocazia să ascultăm câteva piese în stadiu ”demo”, plus ”jam”-uri care ne arată cum sunau anumite piese cunoscute în stadiul lor incipient iar ultimul, ”The Rain” este un DVD care include masteringul lui Bob Ludwig din 1989, masterul nou făcut de Andrew Walter în 2015 la Abbey Road și mixajul 5.1 realizat de Steven Wilson. O adevărată aniversare, desfășurată abundent cu o muzică de care nu te poți sătura, decorată cu fotografii, povestiri, aspecte inedite și programul de turneu.

Sunetul somptuos, matur detaliat prin asocieri estetice de instrumente și un mixaj perfect, arată de la primele măsuri o evoluție, un scop atins în timp. Într-o trupă care dintotdeuna și-a explorat propriile experiențe pentru a găsi inspirație pentru piese, exprimarea sofisticată e firească. A fost și rămâne semnătura Tears For Fears. Reflecția asupra societății patriarhale, în care violența domestică marchează vieți (”Woman In Chains”), vina și remușcarea în termeni biblici, compensate de iubirea și credința care mișcă munți și curăță suflete (”Badman’s Song”), un imn pe cât de ironic pe atât de pasional la adresa schimbării vremurilor, mai mult politic decât personal și în același timp un solid semn al revenirii, un fel de ”I Am The Walrus” în acorduri minore (”Sowing The Seeds Of Love”), dorința de a crește fără teamă, de a pune lucrurile în ordine, desprins de trecut, de a îmbătrâni conștient că multe calități pe care le ai nu îmbătrânesc niciodată (”Advice For The Young At Heart”), globalizarea și colonialismul, confortul vestului care uită de încercările restului lumii (”Standing On The Corner Of The Third World”), inocența în contrast cu realitatea (”Swords And Knives”), miza emoțională, intens exprimată în muzica rock, cam la fel cum au făcut pe ”Broken”, din albumul anterior, ”Songs From The Big Chair” (multe piese sunt legate tematic de acest album la fel de important în istoria trupei) (”Year Of The Knife”) sau acceptarea morții și depășirea tabuurilor legate de acest subiect (”Famous Last Words”) sunt toate declarații sincere, transpuse într-un atractiv, atemporal și sublim echilibrat limbaj folosit în cele mai evoluate medii muzicale și promovat în cel mai prietenos pachet pop, un produs premium într-un magazin accesibil tuturor. E un produs pop, pentru că adună tot ce au făcut alții bun înainte într-o formă nouă și comercială, e dedicat popularității, dar în același timp e una dintre cele mai dichisite, șlefuite, pompoase, inteligente, grandioase și îndelung ascultabile grozăvii ale muzicii pentru toți.