
Analog vs. Digital - Ce alegem?
0La început, oamenii se adunau pentru a asculta muzica, fără posibilitatea de a o înregistra. Nu știm exact cum suna un ritual de chemare a ploii, iar interpretările lucrărilor lui Hildegard Von Bingen rămân sub semnul întrebării. În același mod, nu știm exact cum ar fi dorit Bach să fie interpretat fără să stim cum a cântat el. Dar sigur i-ar fi plăcut să se asculte pe un disc, fie el vinil sau compact.

Nu cred că ar fi făcut mofturi. Analogic sau digital. Iată dezbaterea care are loc între ascultători și colecționari, specialiști și novici, martori și amatori, pasionați și snobi. Ce sună mai bine? Cine câștigă dacă s-ar bate vinilurile cu CD-urile? Pentru a mai liniști ecoul, de fapt pentru a reduce durata discuțiilor inutile, mi-am propus să abordez problema în spiritul dezbaterii constructive, bazat pe convingerea că asemenea descoperiri nu se elimină reciproc, ci se completează. Diferențele între cele două metode sunt evidente, dar nu există un „câștigător” universal. Fiecare ascultător are libertatea de a alege ce i se potrivește mai bine, în funcție de preferințele personale. Totuși, cel care înțelege diferențele dintre cele două tehnologii va ști să aleagă suportul ideal pentru muzica pe care o iubește.
Este vorba mai întâi de două metode de înregistrare a sunetului. Ca atare, distincția se face și la ascultare, deși majoritatea nu-și dau seama, e nevoie de o ureche familiarizată. Ambele au fost revoluționare la vremea lor și au influențat lumea muzicii pe care o ascultăm. Sunetul a evoluat și prin felul în care a fost înregistrat, grație în mare parte dezvoltării continue a tehnologiei. Captare și reproducere. Înregistrările analogice reproduc un sunet captat natural, preiau undele așa cum sunt, oferind un sunet mai cald și mai plin, în timp ce tehnologia digitală copiază aceste unde și le transpun în limbaj binar producând un sunet mai clar și mai precis. Fiecare metodă prezintă propriile complexități, de aici avantajele și dezavantajele din dreptul fiecăreia. Înregistrarea sunetului captează unde sonore, cum ar fi vorbirea sau muzica. Aceste unde sunt apoi editate sau redifuzate. Este un proces fascinant, cu o lungă istorie, care îmbină știința cu arta. Astfel, se creează un limbaj universal care depășește barierele culturale și lingvistice.
Înregistrarea analogică funcționează prin captarea directă a undelor sonore de către microfon, care le transformă într-un format ce poate fi redat ulterior. Această metodă înregistrează modificările fizice ale sunetului, cum ar fi variațiile presiunii aerului generate de undele sonore, pe suporturi fizice, precum vinilul, banda magnetică sau chiar ceara. Profilul rezultat, gravura continuă, corespunde cu modelul undei sonore originale. La redare, un alt tip de ac trece prin gravurile trasate și prin vibrație reproduce undele sonore care au fost înregistrate. Rezultatul reprezintă redarea sunetului organic, ntaural sau ”cald”, așa cum mulți entuziaști se exprimă. În vremurile de pionierat ale captării sunetului, tehnica anlogică era cea mai bună pentru că era și singura. A evoluat până la performanțe incredibile, de neînlocuit, de aceea mulți iubitori de muzică, nu neapărat audiofili, optează și garantează pentru calitatea sunetului analogic. Și în bună parte au dreptate. Cel puțin până la apariția unei alternative, ca să nu-i spunem concurență: înregistrarea specifică tehnologiei care aparținea unui idiom infinit - mediul digital.
Înregistrarea digitală presupune conversia semnalului analogic într-un format digital. Astfel, undele sonore sunt transformate într-o serie de numere, care pot fi stocate și redate cu o precizie extrem de mare. Când undele ating microfonul unui aparat digital, acționează tot o membrană, la fel ca la sistemul analogic. Dar aici nu mai există asemănări. În loc să graveze vibrațiile într-un mediu fizic, le supune la o conversie. Sunetul masterizat, în final ajunge tot pe un suport fizic, dar nu numai. Aici intervine ADC-ul (Analog-to-Digital Converter), care preia semnalul audio la intervale regulate, procesul fiind cunoscut sub numele de 'sampling'. De acum înainte, voi folosi termenul 'sampling' fără ghilimele, pentru a ușura lectura textului. Rata la care aceste fragmente sunt preluate se numește rată de sampling. Fiecare sample este convertit în serii de zero și unu, adică informație binară, digitală. Toată această informație digitalizată este ușor de prelucrat, pierderea în raport cu calitatea sunetului original fiind zero. În timpul redării sunetului, un alt convertor, DAC (Digital-to Aanalog Converter) transformă informația digitală din nou într-un semnal analogic. Un procedeu artificial, pentru că nu se revine la sunetul organic, ci la o copie perfectă, dar foarte eficient, pentru că ne oferă un sunet precis, o experiență auditivă consistentă. Robotic? Nu neapărat, ci mai clar organizat, ceea ce poate fi deplin uman, la fel ca imperfecțiunea analogică.
Digitalul aduce flexibilitate nelimitată și consistență producției sunetului. Semnalul poate fi modelat și editat într-o varietate infinită de forme. O memorie poate păstra orice informație, inclusiv efectele, nivelurile de mixaj, poate modifica volumul, apoi poate relua același proces la infinit. Semnalul captat pe bandă magnetică trebuie prelucrat cât mai repede, altfel se poate degrada și după câteva zile. Cu cât se mixează mai tărziu, cu atât sunetul e mai departe de ce a fost în momentul înregistrării. Mixajul în analogic se face în timp real, iar orice eroare poate necesita reluarea procesului, uneori cu ajutorul mai multor tehnicieni. Digitalul simplifică procesul, păstrând intacte toate înregistrările și facilitând munca cu ajutorul butoanelor. Asta dacă nu îți crapă ”hardul”. De aici și democratizarea producției muzicale. Acum putem produce muzică și în dormitor. Asta nu înseamnă că muzica e mai lipsită de valoare, deși numărul producțiilor crește exponențial iar nouă ne trebuie mai mult timp și mai mult spirit analitic pentru a alege. Digitalul este, fără îndoială, mai practic și mai precis decât analogicul. Dar este mai bun? Poate că întrebarea „care metodă este mai bună?” nu este relevantă. În opinia mea, nu putem spune că digitalul este „mai bun”, ci că aduce avantaje clare în ceea ce privește consistența și calitatea sunetului. Ne aflăm la intersecția dintre două mari descoperiri ale tehnicii, complementare în viața noatră de ascultători activi. La asta ne rezumăm noi acum, pentru că tehnologia a cuprins toate domeniile, pe noi ne interesează transformările pe care acest salt tehnologic au redefinit felul în care noi captăm, distribuim și consumăm sunetul, manifestat prin arta muzicală.
Ce s-a schimbat, mai exact, a fost cadrul teoretic al reproducerii sunetului. O înregistrare analogică reprezintă o încercare de a reda exact modul în care sunetul se manifestă în natură: o undă sonoră continuă, care se mișcă prin aer ca un întreg unitar. O înregistrare analogică a acestui eveniment sonor este tot continuă. Gravura din disc e neîntreruptă. Dacă ar fi să trasăm cu un creion în stil analogic, creionul nu ar părăsi niciodată hârtia, reprezentând astfel continuitatea undei sonore. În schimb, înregistrarea digitală este discontinuă, artificială, dar reproduce cu exactitate același sunet. Dacă ne imaginăm același tip de desen într-un sistem digital, ar trebui să fixăm puncte pe hârtie grafică, ca o scară zimțată. Scopul sistemului digital e să facă acești zimți de pe hărtie suficient de mici încât linia să pară fină și continuă. Manipulează naturalul până îl face să pară real. Doar că o face foarte bine și în folosul nostru. Codificarea nu e minciună.

Semnalul analogic este continuu și măsurat fizic, fiind notat prin unde sinusoidale, în timp ce semnalul digital este discontinuu, generat de modulație digitală și reprezentat prin unde pătrate, nonsinusoidale. Ambele sunt semnale care transmit informație prin semnale electrice. În ambele tehnologii, informația este transformată în semnale electrice, care, în final, fac difuzoarele să vibreze și să redea sunetul înregistrat. Sunetul e continuu, la fel ca sursa naturală și nu există mod obiectiv de a analiza undele sonore pentru a spune dacă sursa e analogică sau digitală. Pentru că ambele au nevoie de energie mecanică pentru a fi percepute. Nu putem auzi codul digital, nici fluctuațiile de voltaj. Amplificatorul procesează același lucru în ambele cazuri. Transformă voltajul într-un curent care face difuzoarele să vibreze.
Să ne imaginăm o audiție pe vremea fonografului sau gramofonului, la sfârșitul secolului 19, când invențiile timpurii gravau sunetul direct pe cilindri de staniol sau ceară, marcând începutul unei industrii în plină expansiune. Apoi să ne vedem între două boxe Bang & Olufsen Beolab 90, să trăim intensa uimire a evoluției tehnologiei în favoarea sunetului. Secolul 20 a fost imortalizat sonor pe bandă magnetică și vinil, marcând o evoluție semnificativă în calitate și persistență. Acest mediu analogic a reprezentat standardul maxim în industria muzicală, fiind apreciat pentru naturalețe și umană imperfecțiune. Asta până la sfărșitul anilor ’70, când totul avea să se schimbe, pentru totdeauna.

Tehnologia digitală a pătruns în lumea sunetului prin CD (compact disc), la începutul anilor ’80, iar tranziția a fost rapidă și determinată de precizia și rezistența sa la degradare Policarbonatul se descompune într-o perioadă cuprinsă între 100 și 1000 de ani. Altfel, un CD sau un DVD poate fi expus fotodegradării prin expunerea la soare sau căldură excesivă. Spre deosebire de analogic, înregistrarea digitală poate reproduce sunetul fără zgomot de fond sau alte sunete specifice discului de vinil sau benzii magnetice. În plus, formatul digital poate fi copiat fără pierderea calității. Dacă ne gândim doar la acest aspect putem realiza radicala schimbare. De la CD am ajuns la FLAC, mp3, streaming, într-o epocă în care muzica e mai accesibilă ca oricând. În momentul în care scriu aceste rânduri, pe internet au apărut deja peste 100.000 de piese noi. O parte din ele sunt de cea mai bună calitate și merită atenție. Cum ajungem la muzica bună, la sunetul bine produs? Cum alegem muzica bună, în mijlocul unei cantități uriașe de conținut disponibil? Avem timpul necesar pentru a rămâne conectați cu sunetele care ne mișcă și ne inspiră? Există prea multă muzică în momentul de față? Evident că da. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să alegem în funcție de ce avem nevoie și ce am învățat despre ceea ce ne place. Printre altele, e bine să găsim echilibrul între suportul pe care ascultăm muzică și calitatea audio a acestuia. Ar fi păcat să nu primim oferta artistului în detaliu și fidelitate.
Alegerea, așadar, e mai mult decât o chestiune de preferințe. Cât mai mulți dintre noi ne dorim echipament și formate sonore cu impact asupra calității audiției. Tot ce se aude mai bine sau mai potrivit ne poate aduce mai multă satisfacție. De aceea cred că e bine să sintetizăm câteva din avantajele și dezavantajele din dreptul fiecărui format.
Analogic / Avantaje: sunetul natural, care captează nuanțele și dinamica sursei directe. Suportul fizic adaugă valoare materialului muzical, fiind o parte integrantă din obiectul de artă. La ascultare, anumite imperfecțiuni precum saturația benzii sau potrivirea naturală a frecvențelor pot fi folosite creativ pentru a da mai mult caracter producției.
Analogic / Dezavantaje: Impedanță joasă, consum electric sporit. Fiecare redare sau copiere degradează suportul datorită frecării, în timp fidelitatea scade. Acest tip de suport fizic este destinat uzurii. Editarea e limitată și migăloasă. Întreținerea e mai complexă și cronofagă, ceea ce pentru unii reprezintă un scop în sine, o reală plăcere de a repara benzi și casete, de a curăța viniluri, de a regla capuri de redare sau doze de ”pick-up”.
Digital / Avantaje: înregistrarea digitală reproduce sunetul fără degradare, indiferent de frecvența redării sau copierii. Opțiunile de editare sunt practic nelimitate, fără riscul deteriorării. Fișierele digitale sunt ușor de păstrat și de distribuit. Un disc ajunge prin poștă, un fișier audio digital ajunge oriunde în câteva secunde.
Digital / Dezavantaje: aparent se pierde din ”căldura” sunetului captat natural. Între timp, noile sisteme au capacitatea de a sintetiza până și această caracteristică, făcând diferența insesizabilă. Într-un studio bun, un mastering pentru vinil se poate face și într-un sistem digital, prin computer. Cea mai mare problemă constă în riscul pierderii irecuperabile a informației în cazul unui accident de sistem sau a unei erori digitale de orice tip, în lipsa duplicării materialului în mai multe baze de date. De aceea, prelucrarea digitală ar putea fi mai costisitoare în plan financiar. Siguranța costă, la fel și fidelitatea, detaliu valabil pentru ambele formate, dealtfel.

Toate aceste informații obiective ne ajută să alegem subiectiv calitatea sunetului. Personal, mă interesează avantajele aduse în ascultarea fiecărui gen de muzică, cu contribuții clare asupra efectului. Am nevoie de muzică peste tot, de aceea îmi pun la îndemână toate formatele. Nu pot să iau vinilurile după mine peste tot, nici boxele, așa că un mp3 decent și o pereche de căști bune îmi acoperă o bună parte din nevoia de a asculta în deplasare. Acasă, toate sunt la un loc și aleg în funcție de gen sau producție. Da, vinilul înseamnă ”acasă”, ascultat în tihnă, citit versurile de copertă, studiat în liniște grafica, experiența completă în locul ideal. Vinilul nu e un moft. Tot ce înseamnă rock produs în anii ’70 merită ascultat pe vinil. Sound-ul organic, distorsiunea naturală, mixajul în timp real, toate aceste elemente definesc deplin muzica acelor ani, justifică intenția artisului, îl reprezintă cât mai aproape de creativitatea lui, de atmosfera în care a creat. Nu mă deranjează imperfecțiunile sonore, atâta timp cât nu sabotează audiția. Sunt parte din firescul muzical, din realul artistic. Profunzimea reflectă energia instrumentelor amplificate prin stații cu lămpi, a tobelor preluate cu măiestrie și a vocilor captate prin microfon dinamic. Un produs digital nu merită ascultat pe vinil, indiferent de capacitatea de conversie. În schimb, o înregistrare analogică îmbunătățită prin aparatură digitală, un CD remasterizat într-o rată mare de sampling, ascultat pe o instalație competentă îți poate schimba părerea despre muzică.
La fel, jazz-ul modern dintre anii ’50 și ’70 sună mai potrivit pe suport analogic. Cum altfel am putea simți interplay-ul dintre muzicieni, intimitatea solo-urilor, coeziunea ritmică, sunetul contrabasului, cum altfel să ne bucurăm de înregistrările lui Rudy Van Gelder, un geniu al ingineriei de sunet care a redefinit sunetul jazz-ului în studio? Sunt mii de înregistrări care merită ascultate, merită să investim pentru așa ceva.
De altă parte, muzica clasică o ascult pe suport digital, pentru că îmi oferă sunet precis, clar, fără nicio impuritate. Există producții care redau uimitor, ireal, dimensiunea orchestrei, amploarea interpretării, deplinătatea frecvențelor și influența dirijorului. Înregistrările cu instrumente solo au deasemenea nevoie de liniște deplină pentru a fi percepute în adevărata profunzime. Muzica electronică o prefer în ambele formate, în funcție de specificul producției. Anii ’70 mi se par cei mai potriviți pentru a fi păstrați pe vinil. Audiția e justificată de contextul artistic și tehnologic. Nu e de mirare că în zilele noastre, destui artiști preferă înregistrarea pe bandă și procesarea digitală, folosind astfel ambele tehnici, pentru a livra un produs cât mai autentic. Mixerele vechi sunt recondiționate și vândute la prețuri fabuloase, în timp ce oferta de software ne încurajează să experimentăm și să ajungem la performanțe sonore incredibile. Însăși audiția comparativă reprezintă o delectare deplină.
Discursurile din cadrul subiectului analogic vs. digital ne duce inevitabil la întrebarea legată de viitorul aventurii muzicale. Ne îndreptăm spre o dominație totală a digitalului sau ne mai putem baza și pe specificul analogic? Tehnologia digitală evoluează, extinzând posibilitățile noastre de a obține calitate. Avem la dispoziție software care poate emula sunetul analogic cu acuratețe crescândă, diluând distincția dintre căldură și precizie. Totuși, aprecierea calităților unice ale sunetului analogic crește în rândul celor cu percepție aprofundată. Nu ne miră revenirea popularității discurilor de vinil, ba chiar a casetelor. Există viniluri ”high definition”, care combină experiența tactilă printr-o calitate a sunetului mult îmbunătățită. Asta ne arată că digitalul domină firesc, în timp ce analogicul își păstrează un loc special, mai ales printre audiofili, colecționari sau pur și simplu amatori de diversitate, care au învățat să aleagă.
La nivelul de bază, dezbaterea analogic vs. digital reia vechile dezbateri: cilindru vs. disc, acustic vs. electric, 331/3 vs. 45 rpm. Toate își propun să stabilească idealul, cum ar trebui să sune o înregistrare. Și până la urmă toate aceste scheme teoretice, formate din termeni tehnici definesc ceva ce trebuie să ajungă la urechi, la creier și la inimă, să ne miște corpul și mintea, să facă prin artă o lume care se extinde dincolo de mediul obiectiv documentat prin imprimare. Omul e analogic, digitalul îi dă o putere în plus.
Ce alegem până la urmă, dacă tot am aflat că nu e vorba de concurență ci de diversitate? Aș zice că mai degrabă vedem cum alegem. Ce criterii folosim? Muzica e doar un fond muzical? Atunci nu conteaza, chiar nu contează. Muzica e parte din viața de zi cu zi, ilustrează sonor tot ce se întâmplă? Atunci tot ce putem folosi e util, tot ce alegem contribuie la această ilustrare. Muzica e arta cu cel mai profund impact, imensă și variată, reprezentată de artiști care se ocupă de fiecare mic detaliu pentru a se exprima la un nivel uman elevat? Atunci acordăm fiecărui gen, fiecărui artist, cu aceeași atenție la detaliu, suportul fizic potrivit, mediul potrivit și orice înseamnă legătură afectivă cu arta. Din acel moment nimic nu mai e moft, părerea altora nu contează, ci doar sursa perfectă a satisfacției senzoriale, plăcerea de neînlocuit a audiției de calitate. Atunci vinilul și CD-ul, analogicul și digitalul, patefonul și streamerul converg spre experiența noastră deplină. Idealul muzical stă în capacitatea muzicianului de a descifra un limbaj complex într-o exprimare limpede și fluentă. Apoi în felul în care își încapsulează creația. Cineva ne încântă, apoi ceva repetă experiența, redând-o fidel. Nu există muzică ușoară sau grea. Există artiști care pot crea o relație sinceră și directă cu publicul, indiferent de complexitatea muzicală. Și pentru a-i ține acasă în condiții bune, trebuie să eliminăm orice tip de competiție. Atunci, ”analogic vs. digital” devine ”analogic & digital”. Suntem ceea ce alegem și așa rămânem înregistrați.
Acum, că ne-am lămurit (sic!), închei cu o listă de albume pe care le-am găsit potrivite pentru o experiență auditivă completă, care include ambele formate, îmbinarea dintre ele și desigur, producții muzicale, reușite artistice fantastice.
Analogic: Vinil
Pop-rock
· Joni Mitchell – ”Court and Spark”
· Gino Vanelli – ”Brother To Brother”
· The Beatles – ”Abbey Road”
· The Beach Boys – ”Pet Sounds”
· Yes – ”Close To The Edge”
· Steely Dan – ”Aja”
· Marvin Gaye – ”What’s Going On”
· Milton Nascimento & Lo Borges – “Clube Da Esquina”
· AC/DC – ”Highway to hell”
· Frank Zappa – ”Apostrophe”
Jazz
· Oliver Nelson – ”The Blues and the Anstract Truth”
· Wayne Shorter – ”Speak no Evil”
· Horace Silver – ”Song for my father”
· Wes Montgomery – ”Smokin’ at the Half Note”
· Miles Davis – ”Milestones”
· Dave Brubeck – ”Time Out”
· Bill Evans – ”Waltz for Debbie”
· Lee Morgan – ”The Sidewinder”
· Duke Pearson – ”The Right Touch”
· John Coltrane & Johnny Hartman
Digital: CD
· Faithless – ”Reverence”
· Floating Points – ”Cascade”
· Bjork – ”Vespertine”
· Jaga Jazzist – ”Pyramid”
· Fleet Foxes – ”Shore”
· Gojira – ”Magma”
· Portishead – ”Dummy”
· William Orbit – ”Pieces In A Modern Style”
· Jon Hopkins – ”Immunity”
· The Prodigy – ”Fat Of The Land”
Muzică clasică:
· J.S.Bach – ”Goldberg Variations” - Glenn Gould
· Gustav Holst – ”The Planets” - William Steinberg, Boston Symphony Orchestra
· Thomas Ades – ”Dante” – Los Angeles Philharmonic – Gustavo dudamel
· ”Icelandic Works for the Stage” - Iceland Symphony Orchestra, Rumon Gamba
· Modest Mussorgsky – ”Pictures At An Exhibition” – Berliner Philharmoniker – Herbert von Karajan
· Nikolai Rimsky-Korsakov – ”Sheherazade” – Chicago Symphony Orchestra – Fritz Reiner
· George Enescu – ”Symphonies 1-3” – Orchestre National de France – Cristian Măcelaru
· Johannes Brahms – ”Symphony No.4” – Wiener Philharmoniker – Carlos Kleber
· W.A. Mozart - ”Sonata K. 448”, F. Schubert - ”Fantasia Op. 103, D.940” – Radu Lupu & Murray Perahia
· Anton Bruckner – ”Symphony No.7” – Pittsburgh Symphony orchestra – Manfred Honeck
De ascultat comparativ în mai multe formate: Vinil, CD, Hi-Res, Atmos
· Pink Floyd – ”The Dark Side Of The Moon”
· Jean-Michel Jarre – ”Oxygene”
· Daft Punk – ”Random Acces Memories”
· Kraftwerk – ”Computer World”
· Porcupine Tree – ”Fear Of A Blank Planet”
· Tears For fears – ”Seeds Of Love”
· David Bowie – ”Black Star”
· Peter Gabriel – ”So”
· Aphex Twin - Selected Ambient Works 85-92
· Radiohead – ”OK Computer”